Tribuna
Emigrantul român între succes, așa ș-așa și dezamăgire Noua Zeelandă – Insula de Nord - Episodul XV - Corespondență din Australia
Emigrantul român între succes, așa ș-așa și dezamăgire Noua Zeelandă –  Insula de Nord - Episodul XV - Corespondență din Australia

Susțin din toate punctele de vedere afirmația: „The best way to avoid disappointment is to not expect a fucking thing from enyone” – „Cea mai buna cale de urmat pentru a evita dezamăgirea este să nu aștepți nimic de la nimeni”.  Mulți dintre noi s-au lovit într-un fel de această paradigmă, care până la urmă comportă și ideea de supraviețuire atât acasă cât și aiurea. 
Întâi de toate culegi informația, documentându-te, o digeri și apoi te slobozi cu ea în lumea largă. La mintea cocoșului veți spune și totuși... sunt o armată de doxați  care le știu pe toate înainte să fi „cetit” ceva. Să nu disperați, niciodată nu e prea târziu, sunt variante cât încap: transmitere pe cale orală (dar nu în poziția 69), prin cei apropiați... mass media.
Cunoștințele (amici, rude mai de aproape sau de departe...) cu statutul de „cunoscători ai pripășirii neamului pe glob”, nu se pliază întotdeauna pe modelul prezentat. O grămadă de mimoze autohtone cu nutreț în căușul acoperit de spice aurii  și o armie de inteligenți asimptomaticii au dat chix: ele ajungând să cânte la trompetuțele potentaților floșcăiți din lumea largă, iar ei  să performeze tot în afara granițelor, șuguind a jele printre buci în timp ce dau cu sapa. 
Internetul, presa scrisă, audiovizualul sunt surse de informare mai credibile decât agențiile de plasament, care evident prin contractele efectuate, se gândesc la propriul profit și mai puțin la aspirațiile solicitanților. - „Și atunci ce-i de făcut”? -„Apelezi la teoria probabilităților și cumperi bilet dus-întors de avion, de tren sau căruță, după cum ți-e buzunarul. Dacă iese, ai calculat bine, dacă nu, mai încearcă, cine știe”. 
Rândurile enunțate solicită atenția cu precădere celor care n-au nici un fel de calificare (sustenabilă). Nu prea ai nevoie de cine știe ce știință ca să aduni căpșuni sau sparanghel și nici ca să depănușezi un ananas, „o banană”, sau să tunzi găinile pe burtă ca să poată suge puii (asta cu puii am luat-o de pe Net). Cu astea avansezi până la groapă și atât. 
Nici angajatorul străin nu aplică un tratament de salon culegătorilor de roade ale pământului, mai ales atunci când se înțelege cu o mare parte a conaționalilor noștri prin semne de autanasiere și fluierături a pagubă-n germană.    
Dar asta e, trăim divertismentul din plin, fie că e de natură umană, politică,  juridică, sau... tot fecală se numește, așa că haideți cu gândul în Noua Zeelandă, că verdele-i mai verde și aerul mai puțin poluat de atâta prostie și țicneală. 
Așteptam cu nerăbdare primirea cetățeniei. Era luna Mai a anului de grație 2006, lună care  se scurgea atunci, mult prea încet pentru mine. Fiecare din familia mea păstra rutina de zi cu zi, soața la taclale cu clienții dornici să-și utileze saloanele de înfrumusețare oferite de firma la care lucra, fiul meu  cu  școala de făcut mușchi pentru sănătatea minții și a trupului împletită cu dietele alimentare, mai pe „românește”, „Sport, Helth and Nutrition”, iar eu cu cântarele. Financiar o duceam destul de bine așa încât nevastă-mea a început să fie marcată de ideea cumpărării unei case, bineînțeles și cu ajutorul unui împrumut bancar. M-a târât după ea prin Auckland în zonele dorite. Prețurile erau foarte piperate comparându-le cu plinul buzunarele noastre, iar imobilele văzute nu corespundeau nici pe departe idealului nostru. Să te îndatorezi la „juma” de milion de dolari pentru o bojdeucă cu adaosuri, ar fi fost o nebunie. Nu casele  de lemnușe (cottages) aveau valoare, ci arealurile în care ele erau amplasate. Le-am lăsat altora plăcerea de a locui în „cotețe”, așa că  cercetările noastre s-au mai rărit. Poate în Insula de Sud dacă am fi rămas ar fi fost altfel, erau oferte decente, pentru toate jepurile, deci case vandabile, în Auckland însă, mai greu. Și poate aș mai fi insistat, dar pe mine vremea din această metropolă mă termina încet, încet. Umezeala și frigul îmi intraseră în oase, toate încheieturile mă dureau, dacă nu era un picior era o mână, sau spatele, sau toate la un loc. Gândul la însorita țară a cangurilor mă bătea de ceva vreme. Am cules câteva date de la australienii ce lucrau pe bază de contract (la construirea yachtului la care am participat și eu) în Noua Zeelandă, plătiți de două ori mai bine decât noi, rezidenții. De la ei am aflat  câte ceva legat de activitățile lucrative și chiar și de faptul că „trăim în aceeași țară, dar cu nume diferite”, ceea ce nu e foarte departe de adevăr. Când i-am spus soției ce mă frământa a început să strâmbe din nas. Fiul meu a respins ideea din start,  cum să-și părăsească el iubitele și prietenii?  Totuși, am reușit să le inoculez ideea. A fost îndeajuns ca soția să vorbească pe la serviciu și așa au început să curgă șuvoi informațiile  legate de   Australia: Sydney e prea poluat, Melbourne are patru anotimpuri într-o zi, Brisbane te leșină cu căldura umedă, Adelaide e un oraș mort, plin de pensionari, iar în Darwin ți se coc creierii de la soare. A mai rămas Perth-ul nespurcat. Noroc c-a venit în vizită la noi Kenn, amic de-al nostru  (manager totodată la compania neveste-mi) care a trăit douăzeci de ani în Australia, din care zece în Perth. Din ceea ce ne-a relatat totul suna fabulos. „-E locul care vi se potrivește perfect” spunea el. „Perth-ul e situat pe Coasta de Vest unde clima e uscată, cu trei anotimpuri de vară și unul de toamnă, dacă ar fi să raportez temperatura la cea din Europa”.  Am prins iar glas în fața jumătății mele. Am studiat împreună varianta sugerată de Kenn, dar mi-am jurat că orice pas pe care-l vom face, dacă e să-l facem spre Australia, ne vom documenta așa cum scrie la carte și vom verifica „realitatea” cu ochii noștri.    
În acest timp am primit și vestea mult așteptată, Primăria Aucklandului ne solicita participarea pentru a ne fi înmânat într-un cadru festiv Certificatul de Cetățenie. Am râs și-am plâns de bucurie. 
Cu toate că Luna Florilor în Emisfera Sudică e lună de toamnă târzie, unde ploaia cade necontenit, în ziua participării noastre la eveniment soarele strălucea în toată splendoarea sa și doar câțiva nourași albi se plimbau alene pe cer. Am lăsat deoparte îmbrăcămintea lejeră și ne-am înțolit ca de zile mari, cu haine „de domn” care zăcuseră la naftalină o vreme îndelungată. Arătam bine și eu și fiul meu spilcuiți și îmbrăcați în costume și cu pantofi în picioare (nu c-am fi umblat desculți până atunci). De nevastă-mea nu prea am ce zice, pentru că și în zdrențe să fi fost, tot radia eleganță și frumusețe. 
Însoțiți de o grămadă de prieteni am intrat într-o sală de spectacole situată în cadrul Palatului Primăriei, pregătită cu mult fast pentru eveniment.  Am întâlnit cam toate națiile din cele șapte continente (numai din Antarctica n-am zărit nici un „pinguin”). Eram peste 300 de oameni. Pe fața fiecăruia se citea bucuria. Ceremonia a început cu prezentarea  istoriei Noii Zeelande, reliefată pe scenă într-un decor original și sugestiv  cu echipe ale artiștilor maori. Momentele importante din trecutul îndepărtat au fost evidențiate prin dansurile tradiționale și evident n-a fost uitată nici Haka, cu semnificația de „Bine ați venit”. La terminarea programului artistic, primarul ne-a înmânat în mod solemn, cu urările cuvenite, certificatele care ne atestau cetățenia neozeelandeză. În acel moment am uitat de toate greutățile și umilințele prin care am trecut, eram fericit. Am petrecut pe cinste cu o mulțime de prieteni, ca la nuntă ce mai. Primul lucru pe care l-am făcut în zilele ce-au urmat, a fost solicitarea pașaportului, pe care l-am primit în două săptămâni. Acum ne erau deschise toate porțile lumii. 
Gândul de a vedea Australia nu mă părăsise, ci din contră, când mă sâcâia câte o încheietură, se înșuruba și mai mult dorința în mintea mea. M-am apucat să caut pe Net firme în al căror obiect de activitate erau cuprinse aparatele de măsură și control. Am găsit în Perth patru companii ce ofereau posturi pentru angajare, cărora le-am trimis CV-ul și câte o scrisoare de intenție. Surpriză totală: am primit răspuns pozitiv de la toate patru și urma ca de comun acord să stabilim data interviului. Soția mea „activată” de noile perspective l-a abordat iarăși pe Kenn. „Prietenul la nevoie se cunoaște” iar amicul nostru a demonstrat-o cu prisosință. A vorbit cu o cunoștință a sa din Perth care ne-a asigurat la telefon, că ne va fi ghid și ne va găzdui fără probleme pe tot timpul șederii noastre. Ne-am luat concediu, i-am încunoștințat pe angajatori că voi veni pentru interviu și la drum. Am zburat până-n Brisbane unde timp de patru ore  am făcut saună fără a merge la saună. „Am pus-o dacă și-n Perth e tot așa”, mi-am zis. Ne-am suit iar în  pasărea de argint și după alte ceasuri de zbor am aterizat pe aeroportul de ultimă destinație. Jenny ne aștepta, curioasă nevoie mare să ne cunoască. Ne-am suit în mașină și  într-o jumătate de oră am ajuns la ea acasă unde totul era pregătit pentru noi. În ziua următoare am închiriat o mașină pentru a ne putea deplasa în voie. Vremea, excelentă, cu soare și fără umiditatea rece din Auckland sau cea înăbușitoare din Brisbane. O săptămână ne-a fost suficientă pentru edificare. Consoarta, care s-a opus la început ideii de schimbare, era de-a dreptul fascinată și de climă și de oraș, asemănător din punct de vedere arhitectural cu Auckland-ul. „Ne mutăm numai dacă obțin un job, punct”, a fost legea nescrisă de la care am plecat.  Era arhisuficient, având în vedere faptul că această schimbare de domiciliu implica foarte multe: închirierea unei locuințe, preluarea transportului cu calabalâcul din Noua Zeelandă la noua adresă din Australia,... de toate trebuia să se ocupe CINEVA, adică cea căreia i-am pus pe deget căriga pentru a deveni D-na mea.  
Așadar am identificat locațiile unde trebuia să merg pentru interviuri. Ordinea acestora am stabilit-o în funcție de retribuție și distanța de parcurs față de prezumtiva locuință, pe care o imaginam nu foarte departe de centru. Cu ajutorul lui Dumnezeu primul interviu a fost de fapt și ultimul, pentru că am obținut serviciul.  Oferta pecuniară era cea mai bună comparând-o cu celelalte și cu mult peste, față de cea din Noua Zeelandă. Se adăugau la salariu mașina de serviciu precum și telefonul mobil. Am pășit în Australia cu dreptul carevasăzică și ne-am reîntors victorioși în țara de adopție, Noua Zeelandă, unde am început pregătirile de mutare, ieșind din starea de alertă și intrând în starea de relaxare, păstrând regulile dar fără distanțare socială. 
Starea de stress de atunci o pot compara într-un fel astăzi, cu agitația de Acasă, când parcurgerea celor câteva luni cu Coronavirus în spate, i-a îmbolnăvit pe conaționali mult mai mult decât arată rapoartele prezentate de Ministerul Sănătății. O faună bufonă azotată la dovleac se agită în fața piețelor sau a mall-urilor: „termoschenăru îți vâră cipuri în creieri ca să te damblagească și asta o fac guvernanții, numai ca să ne curețe mai repede”, spun clarvăzătorii în timp ce refuză scanarea temperaturii. Dacă mai pui și faptul că utilizatorii sculelor n-au pregătire medicală, e clar că e conspirație la constipație.  
De la vlădică și până la opincă sunt și alți afectați cu sindromul extins: „defect la căpățână”. Pentru binele țării se agită-n Parlament cioturile „falnicilor stejari de altădată” într-un exces de zel social-democrat. Pe stradă tot ei  „Ți-o dau la muie” în frunte cu Orlando Teodorovici, ex ministru, dar încă senator al României, autor al expresiei menționate. Nu-l judecați prea aspru, căci dacă e să vorbim de chestiunea în cauză, domnia sa „a luat la muie” milioane de p..le (de la „admiratori”) pentru felul în care a condus financiar țara, iar acum toate curvele Europei  își vor cere drepturile de competență la Curtea Constituțională, chemându-l la judecată pe oligarh . Ne oglindim într-o realitate crudă unde non-educația (și de acasă și de la școală), reflectă și derivatele ei: „cultură”, doar de porumb,  gândire de pitecantrop în devenire și limbaj de uliță neasfaltată. Toate „realizărilii”, de care ne cam ferim a vorbi, încerc să le prezint în chiar graiul „glodului citadin”, ignorând deliberat convenționalismul prezentării în presă. Mulțumesc totuși celor care măcar acceptă să vizualizeze  „textura și croiala” materialului inserat.  
PS – Comentariu la comentarii: Pt. prof. din Nemția: mulțam fain, dau o bere în Sibiu. Tizului meu: cu apostroful mai la dreapta era OK, „gramachica” bat-o vina, grea Dom’ (nu Do’m)  Marius. În rest, apă de scoc fraților de la antiplozi.

continuarea în 16 Iunie  
Marius Ghinescu





comentarii
3 comentarii

Aveti stil placut. Ati revenit in Ro?
Babu'
02.06.2020 22:44
N-am revenit. Sper la anu' cand vom scapa de virusi. Multam pt aprecieri.
Marius G.
03.06.2020 09:19
Un specialist în zootehnie, pe nume Popa ...și nu știu mai cum , din Cluj , a ,,rămas,, definitiv la Perth, în 1986.El sosise acolo în interes de serviciu,aducând din România un transport de berbeci de rasă. Dacă mai trăiește ,are acum 71 de ani...Pe Google n-am găsit decât un pastor penticostal cu acest nume, e clar că nu poate fi cel la care mă refer ...
S-a mutat din Perth ? sau a trecut la cele veșnice? Nu vom ști niciodată...
Agenteur-X7
07.06.2020 14:39
Din aceeasi categorie
Infinity Ink. Photography

ciclism.sibiu.ro

Vacanta Eurotrip
info
Publica anunturi
Licitatie publica

accentmedia