Continental
Tribuna
Emigrantul român între succes, așa ș-așa și dezamăgire Noua Zeelandă – Insula de Nord Episodul XIV - Corespondență din Australia
Emigrantul român între succes, așa ș-așa și dezamăgire Noua Zeelandă –  Insula de Nord Episodul XIV - Corespondență din Australia

Dacă ți-ai luat lumea-n cap și ai ajuns pe alte meleaguri este imposibil să nu compari ceea ce ai lăsat în urmă, cu ceea ce ți se deschide în față. Dacă simțurile olfactive îți sunt „alterate” și nu vezi nimic, înseamnă că e de dorit să faci cale-ntoarsă, dar dacă zărești mănușa aruncată-n fața ta și ai curajul să o ridici ca să dai piept cu Necunoscutul, poate ai o șansă. Fiecare emigrant e un debutant, un amator  într-o altă cultură de viață, evident, nu de porumb. Limba vorbită e alta, iar oamenii din jurul său sunt diferiți, nu ca postură (tot bipezi sunt), ci ca percepție, necunoscută lui. Și apoi nu uitați, la început de drum e singur singurel emigrantul, fără rude și fără prieteni, cam greu să se relaxeze, relaxarea fiind un antidot al vieții mult prea raționale pe care o trăim, împletită cu viruși sau despletită chiar.   
„Nouă nu ne dă”  nu există în vocabularul și implicit în mentalitatea neozeelandezilor sau australienilor, pragmatismul își spune cuvântul. Dacă vrei să ai, fă ceva util: mulge taurul, fă-i copii vecinului, dă în bobi pirandei, oricum, nu sta, că dacă stai, n-ai. Acum nici să bați granițele țării în dușmănie, ca la noi acasă, „vin ai noștri/ pleacă ai noștri/ iar noi ne uităm ca proștii/ cum vin și cum pleacă proștii”, na c-am nimerit-o, e adevărat și cu ajutorul lui Victor Socaciu, care ne reamintește câtă dolomită au în cap aleșii. Și din cauza lor unii ca mine au ales „exilul voluntar”, target-ul (adică țelul - azi un arhaism al limbii române) fiind  Noua Zeelandă și apoi Australia.


Dar să revin la ultimul popas,

Auckland. În timp ce lucram la societatea de construit yachturi am găsit un anunț în ziar  prin care o companie, „Sensotronic Scales”, în al cărei obiect de activitate erau cuprinse aparatele de măsură și control, scotea la concurs un post de tehnician. M-am aflat în fața unei oportunități de neignorat, de care am profitat imediat, cu atât mai mult cu cât avantajul financiar era net superior: bani mai mulți, mașină de serviciu și telefon mobil. Mi-am depus CV-ul, iar apoi de comun acord cu angajatorul am stabilit  la telefon data interviului. Am trecut de cele două probe, teorie și practică, fără nici un fel de probleme și după două săptămâni cu ajutorul lui Dumnezeu m-am văzut angajat. Echipa tehnică din care făceam parte era compusă din șase oameni, cu care în foarte scurt timp m-am împrietenit. Obiectul de activitate al  firmei consta în verificarea, calibrarea sau repararea cântarelor  (balanțelor) de tot felul: mecanice, (bazate pe sisteme de pârghii), electronice (cu doze tensometrice și afișare digitală) și hibride (ce combinau mecanica cu electronica).  La o anumită perioadă de timp toate aceste balanțe trebuiau „resetate” pentru ca materialul cântărit să fie indicat corect pe afișaj, adică să corespundă clasei de toleranță prevăzută în caietul de sarcini. Deserveam companii cu activități industriale foarte diverse. La unele societăți cantitatea maximă de măsurare a cântarelor mergea până la 50-100 de tone  (pod-bascule sau  balastiere).  La verificarea balastierelor (erau numai două companii) mergea toată echipa întrucât efortul fizic era epuizant:  ridicai la greutăți de se umflau toate-n tine. Noroc că asemenea calibrări se făceau semestrial. La controlul  cântarelor a căror capacitate de măsurare era de aproximativ 200 kg, sau la balanțele de precizie (utilizate în farmacii, bijuterii...) mergeam singur. La recalibrarea platformelor de până la două, trei mii de kg făceam echipă de doi. La prima participare în cuplu, managerul a decis să merg împreună cu unul din vechii oameni ai firmei, care cunoștea nu numai locația, dar și labirintul ce trebuia străbătut prin halele imense. Darryll, un nume pe care am să-l țin minte toată viața, era un tip la vreo 70 de ani, mai înalt decât mine (cam 1,90m), cu o figură relativ comună.  Părul rar, vopsit în nuanțe ce băteau spre roșu, era și pomădat de-i stătea crețu lins. Pantalonii salopetei, mult prea scurți, dacă e să-i raportez la lungimea picioarelor, scoteau în evidență și mai mult mărimea bocancilor. Am plecat așadar cu mașina lui, dar nu înainte de a o ticsi cu greutăți. La început de drum am încercat să interacționez cu el verbal, pentru că aveam ceva Km de străbătut. Eu îl întrebam ceva, el flocăia cu limba-npulecată altceva, ne înțelegeam ca turcu cu mutu, așa că am lăsat-o moartă. Aș fi insistat în alte condiții (atunci nu știam că-i oțârucă surd), dar am realizat în scurt timp că șofa tare haotic, cu mișcări bruște ale volanului, chiar și pentru a ține drumul drept. Nervul vorbirii aproape mi-a paralizat și am început să mă îndes tot mai mult în scaun (eram pe locul mortului).  Conducea cu 100km/h și accelera până-n curu mașinii din față, pufăind sacadat și pe nas și pe gură de parcă nu mai avea aer să respire, după care punea frână bruscă, trimițându-mă-n parbriz. Am strigat de câteva ori la el, rugându-mă-n gând, „Doamne Dumnezeule nu mă lăsa acum”.  Am ajuns la destinație fără incidente, dacă nu pun la socoteală că ne-au înjurat unii pe drum și ne-au arătat respectul cuvenit cu degetul, a parcat mașina cu aceleași mișcări colțuroase și gâfâieli sacadate, amplificând bâțâielile.  Chiaun de cap și cu nodu-n gât după o asemenea cursă, am zăbovit câteva minute pentru un respiro, după care am pus greutățile pe un troliu și haida, haide spre primul cântar: eu trăgând căruțul singur, ca măgarul lui Pelgăr, iar el tot cu ochelarii de soare pe nas, „cărând” mapa cu hârtii sub braț și salutând cu dezinvoltură divele  lăptoase din țesătorie. Am început verificarea  primului cântar, pune greutățile, ia greutățile... și tot așa, timp în care Darryll scria valorile afișate pe display-uri și completa certificatele de autentificare a operațiilor efectuate, păstrându-și aerul superior. La a opta platformă, transpirat și-n chiloți de efortul făcut, cu prelungirea  prelungită a întregului „ansamblu de însămânțare”, i-am oferit „maestrului” posibilitatea de a face fitness gratuit, punând el însuși greutățile pe celelalte șapte platforme rămase, conectate la indicatoarele de citire digitale și eventual la resetarea sistemelor. A sărit de parcă l-aș fi înjurat de mamă, refuzând vehement propunerea mea sub pretext că el e șeful, el decide ce și cum. I-au zburat fumurile din cap după ce managerul nostru l-a spovedit în stil neortodox la telefon. S-a conformat imediat instrucțiunilor primite cedându-mi mapa. Ziua de muncă însă, nu s-a încheiat numai cu verificarea cântarelor, trebuia să ne și reîntoarcem la firma noastră. Eram terorizat de originalitatea stilului său de condus, iar posibilitatea de a pune eu mâna pe covrig, era nulă. Colegul meu, june prim de facto, a folosit o altă rută pentru a ajunge la companie, fără autostradă. A luat-o pe niște străzi mai puțin circulate, unde viteza era de 60km/h, dar folosind același stil gâfâit, cu mintea șifonată de atâta concentrare. Direcția de mers pentru el era numai înainte și la stânga. Dacă la o intersecție (nu conta că e sau nu semaforizată)  trebuia s-o ia la dreapta, omul meu avea tactica lui: trecea de intersecție și o lua la stânga pe prima stradă, apoi tot stg. pe următoarea și iarăși stg. ajungând în locul inițial, pe acolo unde a cârmit-o la stânga,  dar acum putea conduce mergând înainte. Parcurgea astfel un traseu de forma unui patrulater, în sensul invers acelor de ceasornic. A fost și prima dar și ultima dată când am călătorit și efectuat împreună un job. Am aflat ulterior că era angajat casual (fără normă întreagă) și că nu avea asigurare pentru mașină datorită numărului repetat de accidente produse (conducea mașina companiei pe propria răspundere). 

Atunci când activitatea de maintenance era mai lejeră, am început benevol să repar cântarele din atelier și mi-a ieșit. Erau balanțe electronice propuse pentru casare, întrucât se considera că investiția era prea mare pentru a fi reparate. În NZ sau Australia nu se înlocuiesc piesele defecte din circuite: integrate, condensatori, diode, rezistențe ...  se schimbă toată placa, numai că uneori valoarea ei ajunge la câteva mii de dolari. Prin analogie, cu alte cântare de precizie, pentru că scheme electrice din părți, am reușit să duc la bun sfârșit aproape tot ce mi-a căzut la îndemână, mai o rezistență, un condensator, un transformator sau o punte redresoare. Avantajul, de a putea depana aceste aparate a fost mare, întrucât astfel am scăpat de o parte din ieșirile de făcut mușchi pe teren. 
Lucrătorii, de la o companie ce se ocupa de sortarea prin cântărire a peștelui, la sfârșitul programului, au scufundat cele zece cântare cu afișaj electronic în apă, pentru a le curăța mai ușor. În ziua următoare toate erau decedate. Motivația gestului a fost, că pe ele scria „water proof” (protejate de apă). Norocul că nu s-au electrocutat s-a datorat faptului că atunci mergeau pe baterii. Am reușit să le salvez aproape pe toate, chiar reconstruind circuite afectate de apa oceanului. Prețul plătit pentru prostie s-a ridicat la aproape zece mii de dolari, dar avea balta pește căci pește vindea compania.

În această perioadă

am primit de la serviciul de emigrări o înștiințare cum că ni s-a acordat cetățenia neozeelandeză. Eram în al nouălea cer. Certificatul urma a ne fi înmânat într-un cadru festiv chiar de edilul Aucklandului.  Am sărbătorit evenimentul, dar ne-am dezumflat la primirea unei scrisori din partea primăriei, în care era stipulată informația,  „că datorită numărului mare de persoane, ceremonia va avea loc după șase luni”.  Termenul de grație pentru a deveni cetățeni neozeelandezi era de trei ani, care prin extindere s-au lungit la patru și jumătate. E greu când te lași purtat de gânduri și te trezești la realitate scuturat de  proceduri și reguli impuse. Dezamăgiți, dar plini de speranță ne-am zis „Va veni și ziua aceea”. Așteptarea de atunci, o compar astăzi cu ieșirea din pandemia asta, unde predomină incertitudinea: purtați mască și mănuși zic doctorii din țară, nu purtați spun medicii din Australia. Numitorul comun, de ambele părți, îl constituie totuși distanțarea socială și chiar și în aceste condiții izolarea. S-au respectat normele de către australieni, iar rezultatul se vede: în ultimele trei săptămâni au fost cuantificate doar două cazuri noi de Covid. În  WA, unde-mi duc traiul și-mi mănânc mălaiul,  granițele sunt închise: nu vine nimeni, excepție de la regulă o au pentru intrare, doar rezidenții acestui stat. Spre exemplu, le este interzisă intrarea până și australienilor din Melbourne, Sidney sau Brisbane, metropole din statele australiene învecinate. Amenzile pentru încălcarea regulilor sunt „modice”, doar 50.000 (cincizeci de mii de dolari) o nimica toată chiar și pentru un șomer român, nu-i așa, iar Curtea Constituțională Australiană (dacă o fi existând vreuna) nu s-a pronunțat la sesizarea Avocatului Poporului Australian de neconstituționalitate. Greșești, plătești și -au greșit câțiva troglodiți. Odată cu relaxarea, în regim de alertă pot ieși ai noștri frați la activități agricole, cică sunt vești bune pentru cei ce bat câmpii. Bineînțeles, nu mă gândesc la mine, ci la doamnele noastre trecute de vârsta în care erau admirate și fluierate pe stradă, acum le mai fluieră doar oala sub presiune de pe sobă. Zău, prea se vaită „cucoanele” trecute de prima tinerețe și nu numai, că pandemia cu corona le ține departe de saloanele de înfrumusețare, unde nu demult li se epila părul de pe burtă și ondula crețușul dintre picioare. Dacă mai pui că  li se mai agăța și câte o geană pe la pleoape și li se mai înșuruba câte un coc la spate, aproape c-ai acoperit un sfert din arta înfrumusețării. În acest timp și băiețandri plini de riduri se plâng că le e greu să-și aleagă singuri cărarea la cele trei fire de păr de pe chelie și-i înjură pe doctori pentru că medicația le-a scăzut tensiunea și d-aia le atârnă vrejul, consecințele fiind umilitoare, se pișă pe „bombeul” târlicilor atunci când se exprimă hidraulic. 
Și așa, încet, încet am ajuns de unde am plecat, la comparație, la două puncte de vedere diametral opuse: mentalitate românească în care toate sunt, tălmăcite și răstălmăcite până când omul dă în primire și mentalitatea australiano-neozeelandeză în care austeritatea e respectată fără plângeri de pierdere a demnității.   

Continuarea în 2 iunie
Marius Ghinescu






comentarii
5 comentarii

Când l-am găsit pe dr. Ogume, care locuiește în Turcia, am avut nevoie disperată de a-mi readuce fostul iubit. M-a lăsat pentru o altă femeie. S-a întâmplat atât de repede și nu am avut niciun cuvânt de spus în situație. Doar m-a aruncat după 3 ani fără nicio explicație. L-am contactat pe dr. Ogume prin contactul său și mi-a spus ce trebuie să fac înainte să mă poată ajuta și am făcut ceea ce mi-a spus, după ce i-am oferit ceea ce dorea, a aruncat o vrajă de dragoste care să ne ajute să ne întoarcem împreună. La scurt timp după ce și-a făcut vraja, iubitul meu a început să mă trimită mesaje din nou și m-a simțit oribil pentru ceea ce mi-a trecut. El a spus că eu sunt cea mai importantă persoană din viața lui și știe asta acum. Ne-am mutat împreună și el a fost mai deschis pentru mine decât înainte și a început să petreacă mai mult timp cu mine decât înainte. De când m-a ajutat Dr. Ogume, partenerul meu este foarte stabil, credincios și mai aproape de mine decât înainte. Recomand cu drag Dr. Ogume oricui are nevoie de ajutor. E-mail: ogumenspellcaster@gmail.com sau WhatsApp +2348069032895 îl puteți contacta pentru oricare dintre următoarele probleme:
Diana Hanganut
20.05.2020 00:53
Mai mult decat ORIGINAL1

Cu atat mai MULT ca pro_VINE de la anti_POLI !

Stilul este ABSOLUT inedit si autentic.

FELIITARI sincere de la un profesor din Germania !
Marcel
20.05.2020 01:35
do'm profesor: antipozi!
marius
20.05.2020 12:20
Pilulele anticoncepționale sânt ... anti_plozi ??
Zapis
20.05.2020 16:05
foaie verde de dai n-ai / ia nu da să vezi cum ai
Zanghezur
20.05.2020 16:06
Din aceeasi categorie
Muzeul Brukenthal

ULBS

Vacanta Eurotrip
info
Apa Canal
Publica anunturi
Licitatie publica

accentmedia