Tribuna
PNL
Emigrantul român între succes, așa ș-așa și dezamăgire. Episodul XXII - Corespondență din Australia
Emigrantul român între succes, așa ș-așa și dezamăgire. Episodul XXII - Corespondență din Australia

Noi, cei aflați pe meleaguri străine, ne informăm din mass-media românească. Am tot repetat asta. Ne „delectăm” uneori privindu-i pe politicienii de Acasă, cu orientări dogmatice „clare” (???)  în preajmă de alegeri, după modelul ruso-moldovenesc: „Paidiom, gaspadin! na leva, na prava... na prava, na leva!” (Să mergem domnule! la stânga, la dreapta... la dreapta, la stânga). Cât despre comentatori, ce să mai zic, sunt deșurubați complet de la „piulița” realității.  Pe TVR, la „România 9”, dă în bobi cu d-ale politicului poetul-bucătar M. Dinescu, deloc prudent la consecințe cauzate de „ținghilinghi” al  clopoțeilor care-i sună la ureche, leit „personagiu” caragialesc: „ Dar arta culinară uzează grozav pe om; încet, încet, focul i-a stricat vederile acestui artist; apoi s-au întâmplat și niște purdalnice de friguri; a trebuit să  facă omul o cură serioasă de rachiu de drojdii cu picături de pelin; azi așa, mâne așa purdalnicele de friguri nu-l lăsau; a-ndoit, a-ntreit, dozele... degeaba! În sfârșit odată ce te pomenești, a început să aibă tremurături la mâini  și așa, un fel de amețeli, și noaptea să viseze urât.” -   „Moftangii - Ultima emisiune...”  Rău, rău de tot zdruncinatul poet-bucătar și culmea, mai ia și-un sac cu bani de la televiziunea națională pentru prezență.
Lucrurile nu se schimbă nici cu „maestru*” I. Cristoiu, alt „puicusor” încondeiat: „Când moftangiul e un imbecil, îi pasă de critică mai puțin decât îi pasă unui suveran african de opiniile presei europene; când are oarecare talent și spirit, critica-l iritează și-l neodihnește ca pe o cochetă bătrână care se teme să nu se afle în sfârșit că are dinți falși și păr prepus. De aici se vede cum între moftangii, cei de spirit și cu oarecare talent sunt mai slabi de înger decât imbecilii.” – „Moftangii - Savantul”. Când gângavul neicusor, puicusor uită ce-a vrut să spună, o ia de la capăt într-o zbatere lingvistică idiomatică: „tica-tica, taca-taca”.
„Cu prostu* care n-are școală te lupți un pic și ai scăpat, dar duci o luptă colosală cu prostu* care are școală”. La fiecare apariție le ciripesc privighetorile-n bostan, la ăștia de care am vorbit plus „moderatorul”, paradigmatic de stânga, cu economie  la tunsoarea „cuib de cuci”,  I. Cristache. Același ritual, emisiune de emisiune, la TVR, cu scuipat la adresa prezidentului (Klaus Johannis) că-i neamț, a premierului (Victor Orban) că-i ungur, a secretarului de stat (Raed Arafat) că-i îi arab...  Cică ăștia nu prea-s români și conduc o țară, carevasăzică, le-au furat „obectul” muncii la olteni și moldoveni, români sadea, noi ăștia de dincolo de Carpați, mai cu sânge amestecat, suntem chinezi. Musiu M. Ciolacu, deputat șef, are opinii pragmatic-brânzovenești: „Guvernamental, sau, când din nenorocire nu se poate asta, opozant, moftangiul felicită Rrromania în cazul întâiu, o deplânge în cazul al doilea, în ambele cazuri o iubește până la nebunie. De aceea, el urăște cu furie tot ce nu e român, tot ce nu e național.” – ” Moftangii - Rromânul”. Carevasăzică moftangii din Parlamentul țării susțin sloganul de acum o sută și de ani: „Inamicul comun este străinul! jos Străinismul!! sus Rrromânismul!!!” – I.L.Caragiale „ Moftangii - Rromânul”. Deci Jos guvernul, Sus guvernul, Jos ăia, Sus ăilalți..!!! 
Nimic nu s-a schimbat la noi într-o sută de ani, chiar dacă am înlocuit opincile cu adidașii, mămăliga cu pită albă și carul cu boi doar cu boi.  Într-o astfel de lume, emigrarea cu inerentele ei greutăți e legitimă. 
Nu e chiar ușor să lucrezi în fiecare zi peste zece ore. Greu era și cu distanța mare pe care trebuia s-o parcurg în fiecare zi până la servici, iar apoi să revin acasă de pe cine știe unde, locul cu ultima servisare. Am depus o aplicație la un job în care se solicita prezența un tehnician pentru întreținerea și repararea mașinilor de cafea, cele ce se utilizau în baruri și restaurante. M-am prezentat la interviu într-o zi în care am anunțat la servici că nu mă simt în formă. În Australia ești eligibil la zece zile de „concediu medical”, plătit integral. Doar după două sau trei zile consecutive de stat acasă, dacă ți se cere, trebuie să prezinți un certificat care să ateste starea de sănătate, în rest, dacă ai o indispoziție, beneficiezi de ziua sau zilele aflate în portofoliu. Habar nu aveam cu „ce se mănâncă” o mașină de cafea, dar pentru că mi-am desfășurat activitatea reparând utilaje folosite în alimentație, am început să fac conexiuni: o mașină de cafea trebuie să lucreze pe principiul de funcționare al unui boiler, apă fierbinte sub presiune care se eliberează cumva. De la această idee am plecat, plus o edificare sumară pe Internet și așa l-am impresionat pe managerul de la „Coffex”. Am avut noroc chior din două puncte de vedere: locul de muncă se afla la cinci minute de casă, iar șeful avea la bază meseria de barman-bucătar, așa că l-am plimbat prin tehnică cum am vrut, deși niciodată n-am văzut interiorul unei mașini de cafea. Tot la interviu am aflat, că vreo două săptămâni voi merge pentru „training” la Melbourne, unde era și sediul mamă al companiei. Bucuros nevoie mare pentru accept, mi-am luat concediu urmând ca la reîntoarcere să semnez noul contract, „ce-i în mână nu-i minciună” iar după aceea doar să-mi dau demisia de la vechiul loc de muncă. Am luat o gură de aer, patru săptămâni în România, timp în care am fost și intervievat la telefon de boss-ul din Melbourne. Revenit în țara cangurilor, primul drum l-am făcut la noua companie unde am semnat hârtiile de angajare urmând ca apoi să încep lucrul. Demisia prezentată la vechiul loc de muncă a surprins pe toată lumea. Am plecat fără nici un fel de regret, mi-am făcut cruce, am spus „mulțumescu-ți Doamne” și-am tăiat-o voios spre casă. 
Clădirea unde am început să-mi prestez activitatea nu se deosebea prea mult de suratele la care am lucrat, fațadă cu pereții de sticlă fumurie, încorsetați de rame din aluminiu; emana acel gen de eleganță modernă și rece. În prelungirea construcției, într-un intrând, se afla o poartă metalică ce culisa vertical. Prin acel „gate” camioanele intrau doar pe jumătate în hală, unde cu forklift-ul, paleții cu mașinile și/sau pachetele de cafea, erau așezați pe rame prinse de piloni ce urcau până aproape de acoperiș, cam (5-6m).  Pășind pe ușa de intrare, erai plăcut impresionat de ambient. Culoarea interiorului era dată de prezența unor rafturi ce parcă gemeau sub greutatea pungilor de cafea, într-o variată gamă de sortimente. Pe aceeași parte se afla o mini expoziție cu mașini de preparat licoarea amăruie. Un bar cochet și două măsuțe înconjurate cu scaune gen fotolii, îi așteptau pe potențialii clienți la capătul încăperii.  În partea opusă se aflau trei birouri: primul, administrație-secretariat cu Admin. Manager, al doilea vânzări cu Sell Manager, iar al treilea era ocupat de General Manager.   
Trecerea din paspoalata cameră frontală spre magazie și viceversa, se făcea printr-o ușă aflată lângă bar. Acolo în hală îmi aveam și eu locșorul, delimitat prin panouri de restul încăperii. Tot acolo se afla și „birăul” meu, dotat bineînțeles cu calculator ca pentru un Service Manager în devenire  (trebuia să mai aștept nițel ca să se usuce bine cerneala de pe contract). Fără asemenea dotări, care să cuantifice într-un fel „scara valorică”, era șoferul-magazioner-șofer. Pentru a-l mulțumi cât de cât, s-a găsit și pentru el o soluție de compromis, o masă cu un sertar, dar fără computer pe ea, să se joace „Solitaire”, că nu era manager. Ca un corolar, la branch-ul (filiala) din Perth, activam cinci oameni, un șef mai mare, trei șefuți mai mici și un „plebeu” fără drept de apel în forul diriguitor. Dar să nu anticipez. În  trei săptămâni, perioadă de acomodare, mi-am  testat aptitudinile tehnice, demontând și montând părți componente al unei mașini de cafea industriale; din păcate eram singur pe post și nu aveam cu cine discuta. Apoi am purces spre Melbourne, sediul central al companiei, fain și mare, pentru două săptămâni de training. O săptămână doar a fost suficient să mă edific ajutat de colegii mei și scheme tehnice (care lipseau cu desăvârșire la locul meu de muncă); în rest protocol,  brambura prin oraș, o invitație la cină în casa unui conațional român, viață de hotel patru stele,  baie-n piscină și apoi via Perth. Mi-a priit vizita, a fost nu numai utilă dar în același timp și plăcută, am luat-o ca un fel de mini concediu pe banii firmei.
Am făcut o listă ce cuprindea sculele și aparatele de care aveam nevoie, plus o alta cu piese de schimb. Mi-am aranjat atelierul așa cum am fost sfătuit și cum am crezut de cuviință, beneficiind de tot sprijinul conducerii centrale și al lui Stuart, managerul meu. Acesta era scoțian de origine, stabilit și el în Australia. Avea la peste cincizeci de ani, deșirat și înalt de nu se mai termina (peste 2m). Un păr rar de culoare brună pieptănat pe spate îi acoperea capul. Sub o frunte ridată, două sprâncene negre, groase, stăteau de pază parcă, apărând doi ochi de un gri-albăstrui. Pe fața-i ovală, tăiată de cute adânci era împlântat un bornău „a la Constantin Tănase” sub care două buze subțiri desenau gura. Bărbia îngustă ieșită-n afară, îi pocea și mai mult înfățișarea, nemaivorbind de îmbrăcăminte, mult prea scurtă și prea „lejeră”. Ignorând aspectul fizic, Stuart era un tip amabil și chiar prietenos. A aderat la budism cu ani buni în urmă, când și-a cunoscut soția, o indiancă simpatică cam de aceeași vârstă cu el, dar mult mai „umană” fizic. 
Colegele pe care le aveam se asemănau doar la înălțime, scurteici. Prima, grasă și lăptoasă, încerca să facă un compromis între munca de la fermă și un job la oraș pentru a aduna ceva parale (zicea ea), dar câți burgeri, dulciuri și alte  produse „cosmetice” cu destinație pentru mațu* gros băga în ea, pauză economii. Cealaltă manageriță, o neozeelandeză de vreo douăzeci și doi de anișori cu păr bălai, cu nasu-n vânt și cu curu* la pământ, se preumbla  prin clădire, fără rost, în așteptarea unui client căruia să-i vândă sau cafea, sau vreo mașină de cafea, sau vreo râșniță. Jason, șoferul, venea la mine în atelier să-mi șoptească cât de tare-i bătea inima când fătuca-i cerea un foc să-și aprindă țigara, gest procesat de el ca pe o împletire biunivocă de sentimente, o încurajare în „amoarea sa de berbant”. Am mai întâlnit la viața mea inși pișcați la dovleac, dar ca ăsta mai rar. Avea  patruzeci și de ani, iar înălțime cam 1,70 - 1,75m. Pentru că fire albe îi acopereau parțial „magazia”, s-a gândit c-ar fi mai bine să-i dea părului puțină culoare de tinerețe, așa se face c-a ales un  „galbin-căcăniu”. Nu știu la ce frizer sau coafeză a fost, pardon, „hair dresser”, pentru că e greu de imaginat un moț tocat pe bucățele la frunte. Câteva rânduri de țepi ca al uni cactus feliat convertit în sârmă ghimpată, se ridicau voioși. Chiar dacă înlăturai țicneala tunsurii, retina tot înregistra  figura care trecea pe lângă tine. Tatuajele de  pe mâini și picioare, desene infantile cu femei goale în variante rupestre și inimi străpunse de lănci aparținând pitecantropilor din era terțiară, îți spuneau cam cu cine stai de vorbă. Dacă mai și deschidea gura, aveai postarea completă a prostănacului împlinit, cu vocea  nechezătură de mârțoagă. Dezavantajul oferit de imaginea-n bloc a colectivului nu impieta activitatea, treaba mergea.  Sincopele sunt inerente atunci când lucrezi cu oamenii zi de zi. Niciodată, orice ai face și tot apar nemulțumiri, nu-i poți ferici pe toți. O cafenea în toată lumea asta poate fi o mină de aur dacă se îndeplinesc câteva condiții: locație, parcare și mod de prezentare - cafeaua o face mașina, care trebuie să se încadreze împreună cu râșnița în parametrii stabiliți. „Barista” (barmanul)  trebuie doar să nu se împiedice când îți aduce cafeaua. Am făcut un calcul ca să văd cam cât se câștigă de pe urma unei mașini de cafea într-o crâșmă din Australia și era să dau în bâlbâială. O pungă de 1kg cafea boabe de bună calitate se vinde  la un preț mediu de 25 de dolari. Din această cantitate se pot face 50 de cafele mari (19-21g pentru o măsură de cafea), espresso, cappucino... cafea care se vinde consumatorului de la 5,50 dolari în sus, deci se câștigă minim 250 de dolari (am scăzut 25 de dolari, banii cu care s-a cumpărat punga de 1kg). Am și astăzi clienți de a căror mașini mă ocup și care vând 20-30 kg de cafea pe săptămână, asta înseamnă 5000 - 7500 dolari. Pe an, adică  în 52 de săptămâni, câștigul se ridică la 260.000 – 390.000 dolari. Și ar mai trebui notat ceva, toate cheltuielile pentru servisare/reparații mașină, apa folosită, consumul de curent... se scad la taxe, deci să nu-i mai plângem pe patronii de restaurante și baruri c-o duc rău (nici măcar în România, unde vorbim de lei, nu dolari), pentru că ceea ce am prezentat e pe departe de topul câștigului. Dacă luăm în calcul și trucatul licorii pe care o savurăm (cafea mai puțină decât măsura), beneficiul crește. N-am văzut până azi cal verde și negustor cinstit, așa că ne mai vorbim.     
Continuarea în 22 Septembrie

 





comentarii
8 comentarii

mi-as dori mult sa savuram impreuna o cafea, eventual sa aduc fotografia colegului de la servici care ma " iubeste" tare, sa mi-l caracterizati in stilul unic. Fain stil de a pune in fraza amintirile! respect
Catalin
14.09.2020 14:29
Provocare acceptată (de a bea o cafea împreună), cât despre coleg, ignorati-l, nu merită să vă supărați sufletul. Mă simt flatat, mulțam fain pentru aprecieri. Toate cele bune.
M. Ghinescu
14.09.2020 17:29
"Prima, grasă și lăptoasă" iar cealalta "cu nasu-n vânt și cu curu* la pământ".... scurt si la obiect, si nu poate fi incadrat la discriminare rasiala sau de sex. Povestea ramane impresionanta insa modalitatile de a carateriza indivizii umani este cu adevarat de finete. Cat despre acceptarea provocarii ma face sa ma simt eu magulit! Nu stiu insa cum putem lua legatura ! Multe salutatri.
Cata
15.09.2020 09:34
Dacă ești în Sibiu bem cafeaua la anu*, asta înseamnă 2021, dacă te aflii în Perth o bem oricând.
Sănătate și numai bine
M.G.
15.09.2020 22:35
Imi cer scuze pentru greselile de scriere. Citesc Tibuna in pauzele de la servici cu inca cinci colegi de alte natii pe cap. Nu sunt nici in Sibiu nici in Perth sunt in Germania de mai bine de zece ani. Poate si din cauza asta in povestea ta ma regasesc. Bafta !
Cata
16.09.2020 10:13
Cătă, prea multe scuze din parte-ți și prea multe laude la adresa-mi. Sunt un tip obișnuit, normal la cap (până acum nimeni nu mi-a spus că-s defect), neinfatuat și sociabil. Lumea nu-i așa de mare, se-ntâlnește mumnte cu munte, darămite om cu om. Facem cumva să schimbăm câteva impresii la o cafea, în Sibiu, dar asta numai la anul. Ne mai vorbim și sănătate cât încape.
M.G.
16.09.2020 16:04
Geologul Marcian Bleahu povestea odată că s-a întâlnit din întâmplare cu un cunoscut( geolog suedez ) fix în Canionul Colorado !
Zanghezur
17.09.2020 14:18
Exemplul prezentat de de Dvs, Zanghezur, demonstrează încă odată cât de mică e lumea asta mare în care trăim. O zi bună; poate și cu întâlniri neașteptate, cine știe,... când și unde.
M.G,
18.09.2020 07:29
Din aceeasi categorie
Forumul German

qhouse sibiu

Palatul Brukenthal Avrig

sevis

Comunicat de presa final

Vacanta Eurotrip
info
publicare anunturi
Licitatie publica

accentmedia