Tribuna
PNL
Emigrantul român între succes, așa ș-așa și dezamăgire Episodul XX - Corespondență din Australia
Emigrantul român între succes, așa ș-așa și dezamăgire Episodul XX - Corespondență din Australia

Viața, cu trăirile ei, nu e nici grea dar nici ușoară, adaptabilitatea fiind esențială pentru că totul în jurul nostru e relativ, respirăm un timp, într-un spațiu ales de noi sau hărăzit de Dumnezeu, iar apoi...  Plecând din „universul cvasi-euclidian” (bazat pe timp și spațiu) prezentat de Einstein și îndreptându-ne spre universul mai aproape de noi, gândul mă duce spre „Coloana Infinitului” a lui Brâncuși, sculptură de geniu, care ne oferă imaginea întretăierii spațiului cu timpul în drumul ce urmează să-l parcurgem de-a lungul vieții, în etape, cu stări de bine și de mai puțin bine, cu suișuri și coborâșuri.  Probabil că după vreo trei ani de muncă la „Brice Australia”, am atins un vârf la ceea ce aș putea numi confort, stare de bine, așa că ar fi trebuit să mă aștept la un declin, conform imaginii imprimată pe retină de „Coloana Infinitului”. Dar cine poate fi atât de predictibil când e vorba de propria-i  persoană?  Andrew, unul dintre proprietarii business-ului, ne-a anunțat oficial că a vândut afacerea unei alte companii care avea cuprinsă în caietul de sarcini și activitatea pe care noi o prestam: de întreținere, reparare și vânzare a utilajelor pentru domeniul alimentar. În prezența liderilor s-a făcut referire și la acel „proces verbal” de predare-primire, în care eram cuprinși și noi, „uneltele vorbitoare”. Priveam cu temere spre viitor. Plutea în aer acel defetism a zilei de mâine, pentru că regula se respectă oriunde te-ai afla: „ultimul venit, primul plecat”, în caz de vreo „restructurare”. Aveam de plătit o datorie enormă pentru casă, eșalonată pe o perioadă de 25 de ani (760 de dolari rată pe săptămână).  
Managerul din vechea companie și-a dat imediat demisia, rămânând doar adjunctul său. Am fost primiți la noul sediu cu grătare de carne de vită, porc și „sausages”, un fel de cârnați australieni cu ceapă, care se băgau într-o franzeluță. Nu intenționez să fac pe cârcotașul, dar pot să vă asigur că ceea ce-am mâncat era varianta nereușită a „puței în corn” (crenvurști cu muștar) de Acasă. 
Noua companie, „MBL”, se afla situată față de propria-mi bătătura, cam la aceeași distanță de vechea locație, dar în sens opus, într-o zonă industrială. Clădirea, de forma unui hangar imens, era compartimentată pe sectoare de activitate în care mai mult de jumătate din spațiu era destinat închirierii pentru depozitare, începând cu materiale de construcții, containere cu solvenți sau vopsele... și terminând cu generatoare mari de curent și transformatoare de rețea. Departamentul tehnic, în care activam, cuprindea hala de lucru echipată cu cele necesare, bancuri, rafturi... Mai erau și câteva birouri pentru șefime și administrativ. 
În primele două săptămâni activitatea s-a desfășurat normal, scurte ședințe de informare și împărțirea job-urilor, după care ni s-a adus la cunoștință că vom primi alte mașini de servici, mai mici și mai econome. Ne-am scos din dubele pe care le aveam în dotare, sculele și rafturile cu piese de schimb pentru a le instala în „roabe” construite parcă numai pentru chinezi. Ca valoare, pe piață primele mașini valorau dublu, și datorită confortului,  comparativ tot cu second-hand-ul primit. Dezamăgire totală pe noi. Garry, englezul tatuat, care la două cuvinte băga câte un „fuck”, a-nceput să-l suduie pe noul manager cu delicatețea-i cunoscută doar de noi, vechii ortaci.  Înjura de mama focului, că el nu conduce o ladă pe roți și de aici i s-a tras. Un alt coleg, mai rotofei, nu încăpea în cabină de burtă. Eu stăteam cu picioarele înghesuite-n volan, cu scaunul dat înapoi la maxim și atingeam plafonul cu capul. Eram de râsul curcii cu mașinile astea. Simțind batjocora și văzând că  prestanța îi este știrbită, managerul nostru, iluminat creativ,  a  început să cuantifice timpii privind deplasările de la un punct de lucru la altul, să taie nejustificat din orele efectuate peste program...  Atitudinea de cizmă ghintuită și deciziile anapoda au produs nemulțumiri vădite, astfel încât unii colegi din vechea trupă au început să plece, rând pe rând numărul nostru micșorându-se. Nici eu nu eram prea fericit, cu atât mai mult cu cât constatasem că șeful (paralel cu tehnica) nu ne era un sprijin în activitate, ci se ocupa de mărunțișuri. Mie mi-a reproșat faptul că pe parcursul aceleiași distanțe, într-o zi, am avut timpi diferiți (de cinci minute), de parcă traficul pe o distanță de 40km ar fi fost același. Am început să râd, fapt care l-a indignat într-atât, încât mi-a întocmit un referat: „de neachitare în totalitate a sarcinilor de servici”. Nu-mi venea să-mi cred ochilor după ce-am citit hârtia ce conținea inepții legate și de „insubordonare” în relația cu el. L- am privit cu milă și dispreț și i-am spus că ceea ce face el se numește hărțuire. Pentru prima dată i-am văzut ticăloșenia exprimată prin toți porii „hoitului” său. Era un tip scund și umflat  de mai bine-l săreai decât să-l ocolești. Pe fața-i plină de sudoare (iarnă sau vară) ce se termina cu gușă ridată, atârna o  buză groasă mereu plină de salivă. Prin crăceala gurii se vedeau lesne „jinjiile” și dințișorii năclăiți cu resturi d-ale gurii. Doi ochi căcănii adunați sub o frunte teșită te priveau cârmit, niciodată direct. Nasul borcănat cu nări largi, defineau parcă și mai bine căpățâna porcului cu păr gălbui, umezit tot timpul de transpirație. Un burdihan floșcăit se revărsa peste centura înnădită ce-i înconjura foalele. Picioarele strâmbe de atâta greutate, se flexau spre interior la mersu-i legănat, ca al unei foci în deplasarea  pe uscat. De fapt asta îi era și porecla, „Seal” (focă). Mă întreb și acum, folosind o  expresie de salon mai puțin sclivisită, „cum își scotea hoștropica din pantaloni ca să se exprime hidraulic”? Brațele nu-i erau într-atât de lungi încât să le poată folosi scopului propus.  
Îtr-una din zilele la o șuetă, Tony, adjunct al caltaboșului și amic al subsemnatului încă de când lucram la „Brice Australia”, m-a atenționat că politica firmei este de a scăpa  de noii veniți folosind orice fel de mijloace punitive care să ducă la îndepărtarea noastră, interesul fiind axat de la început doar pe mărirea numărului de contracte  și nicidecum de personal. N-am luat în serios avertismentul său și m-am lăsat dus de val. N-a trecut o lună, că iar am avut o discuție cu „râtanul” datorită unui client, managerul unui supermarket (IGA), care îmi solicita prezența pentru verificarea și repararea utilajelor sale, mulțumit de prestația subsemnatului. Chestiunea în sine a fost interpretată ca atingere la autoritatea instituției la care lucram, nu conta aprecierea clientului în cazul de față, ci aprecierea șefului. Carevasăzică, simbolul „Coloanei Infinitului”, în viziune ceaușist-neoclasic-australiană este de, „cum te ridici, cum te strânge de gât, cum te ridici ...”.   N-am mai reușit să mă stăpânesc și am explodat. În atelier eram toți șăibarii. S-a făcut liniște după primele mele cuvinte rostite pe un ton cu mai mulți decibeli, fapt care i-a scos afară din birouri și pe ceilalți. „Cu tehnica ești paralel, nu știi nici măcar ce-am uitat eu și rar mi se întâmplă să uit câte ceva, dar totuși conduci un serviciu tehnic. Nu înțelegi oamenii din jurul tău și nici nu te străduiești să o faci, pentru că habar nu ai de psihologia lor, de problemele pe care le au și care le influențează munca. Din punct de vedere economic plutești în ignoranță, nu știi ce înseamnă investiție, consum, profit, lucruri pe care orice manager ar trebui să le cunoască”.  Le-am luat toate pe rând fără ca cineva să mă întrerupă, sub privirile uluite ale „piftiei umblătoare” și zâmbetele ascunse ale celor prezenți. După această „întrevedere” am ieșit răcorit din atelier și mi-am aprins o țigare. Am crezut că măcar Tony va veni după mine, dar bag de seamă că frica de a-și arăta într-un fel adeziunea, l-au țintuit locului. „Am pus-o” mi-am zis.  M-am gândit, în timp ce trăgeam cu nesaț din a doua țigare, că ar fi trebuit să vorbesc mai demult cu managerul general despre șicanări. Ca să pun capăt stresului  mi-am zis că nu era târziu nici acum să o fac și m-am îndreptat spre celălalt colț al clădirii unde-și avea sediul. În apropierea biroului îl văd legănându-se, ca barca pe valuri, pe Seal, surpriză. Am intuit imediat „că nu-i a bună” și de aceea i-am zis grăsanului pe un ton imperativ să intrăm împreună la marele guru. Cu capul plecat și privirea-ntr-o parte a cotit-o,  pufăind de efortul pe care-l făcea mergând.  Am fost primit imediat, poftit să stau pe un fotoliu și servit de secretară cu o cafea. Îmi spuneam în gând că după o asemenea primire, îmi este cunoscută totuși prestația, așa că dezinvolt am perorat despre activitatea mea și despre frecușurile la care sunt supus, nu numai eu, ci și o parte dintre colegi. Întrevederea a durat cam cincisprezece, douăzeci de minute. Eram încântat de conversație și înainte de final maestrul de ceremonii mi-a spus, tot cu zâmbetul pe buze: „dacă  ești așa de nemulțumit, îți accept demisia și te rog să-mi predai cheile mașinii și telefonul mobil, iar eu am să mă ocup personal să fii plătit fără să mai vii la serviciu două săptămâni plus zilele care au mai rămas din această săptămână. Un coleg de-al tău te va duce acasă”.  Parcă m-a lovit cineva cu leuca-n cap, „de ce demisie vorbește ăsta” mă-ntrebam. Total surprins, i-am pus pe birou cheile mașinii și telefonul, fără să pot scoate vreun sunet. Am plecat apăsat de temeri cu gândul la ce va spune nevastă-mea. Cursul vieții noastre lua o nouă turnură. Au trecut câteva zile până să realizez că înlăturarea mea din companie a fost un act abuziv, pe care l-aș fi putut contracara în instanță cu câștig de cauză fără nici un dubiu, dar nici să revin într-o lume ostilă nu mă tenta. Ca o paranteză și-n Australia și-n Noua Zeelandă nu poți fi concediat dacă nu ai primit cel puțin două avertismente și trei mustrări scrise, argumentate nu povești,  puterea patronatului fiind limitată prin lege tocmai pentru stoparea abuzurilor. Pentru că am fost total defazat în acel moment, a trebuit ca împreună cu soția să facem câteva corecturi financiare, sau mai bine zis să le facă tot ea. A tratat cu banca oprirea plății ratelor (trei luni ne-au fost acordate), timp în care cu ajutorul fiului nostru mi-am făcut propria-mi firmă (totul a durat 15 minute, pe internet) ce cuprindea profilul în care lucrasem. După o lună am putut să mă laud c-am făcut rahatul praf, nimic nu mergea. Clienții  pentru care lucrasem înainte făceau parte integrantă din structura supermarketurilor ce aveau semnate  contracte de întreținere cu firme de resort, iar cu micile unități alimentare dotate cu ceva utilaje n-am făcut mare brânză, apă de ploaie, muncă pe degeaba. Colac peste pupăză am  investit bani și în piese de schimb, o altă eroare bănească. Mi-am cumpărat și un „van” o dubă Ford (cu bani împrumutați, de la un amic de astă dată, pe timp de un an) care mi-a folosit ulterior pentru un alt business, cel de instalat antene TV. La început am colaborat cu o firmă de profil care îmi oferea obiectul muncii, clienții și consumabilele: antene, cabluri,.... Meseria, dacă o pot numi meserie, am învățat-o în câteva ceasuri mergând la lucru într-o zi cu un conațional. Conexiunile prin splitere sau amplificatoare de semnal pentru funcționare era o bagatelă, mai puțin confortabil era cățăratul  pe case (mi-am cumpărat și scări modulare), echilibristica pe unele acoperișuri mai țuguiate și montatul antenelor. Conectarea cablurilor din camerele cu televizoare la antenă, se executa în poduri, unde vara temperaturile treceau ușor de 60 de grade, când afară erau peste 40 (și cam așa e tot timpul). M-am descurcat bine zic eu, cu atât mai mult cu cât am rezolvat și o mulțime de probleme privind renovarea exterioară a proprietății, cu trocul în servicii, eu cu ale mele iar alții cu ale lor, care au condus la reale beneficii în parteneriat de conjunctură (pe care o să-l detaliez). 
Și pentru c-am vorbit de conjunctură, masca, de care se face atâta caz, se pare că e foarte e utilă, nu numai din punct de vedere medical, te face mai deștept pentru că vorbești mai greu și ai timp să gândești. Din păcate în patria mumă unii o țin pe-a lor, „e mai bine să fii tâmpit”, că ține de gena cu țicneală și tradiție, de conspirații cu constipații și antene G(nitale). Masca bat-o vina, e foarte utilă și pentru parlamentari, care cu vreo două trei pe moacă sigur vor fonfăni mai puțin și vor gândi mai apăsat. Chestia asta cu gânditul e pusă mereu sub semnul îndoielii, ca și la tânăra sau vechea generație cu capul gol, ei,  cu glaja-n mână și  gândul la f..tut cu zdruncinate din toate balamalele, iar ele, nicidecum ușă de biserică, tot cu gândul la bălăceala în glodul depravării – ”hai la mare că-i Covidu-ntre picioare!”

Continuarea în 25 August





comentarii
4 comentarii

acum vreo trei luni am vazut o poza
nu era cumva burswood casino din (linga)perth?
simpla intrebare
ionaluivernelu
11.08.2020 14:57
Ai dreptate, Burswood este un cartier aflat lângă „city center”, iar Casino-ul, parte a suburbiei menționate, se află cam la 8,7km față de punctul 0 (zero), deci face parte integrantă din Perth, una dintre cele mai mari metropole din lume, ca întundere, (suprafață locuibilă). Fotografia a fost făcută acum două luni, două luni jumate.
Un răspuns cam lung pentru o simplă întrebare, sper că nu deranjează.
Marius Ghinescu
12.08.2020 15:30
extraordinara poveste! de cate ori deschid tribuna caut rubrica. Un stil fain si placut. Un adevarat gazetar te face sa citesti pana la capat articolul ba chiar sa mai pui mana si pe dictionar. Va multumesc
catalin
21.08.2020 10:53
Magulitoare cuvinte. Multam fain.
Marius Ghinescu
22.08.2020 04:10
Din aceeasi categorie
Sibiu Guitar Meeting

qhouse sibiu

Publica anunturi

Palatul Brukenthal Avrig

Vacanta Eurotrip
info
Licitatie publica

accentmedia