Tribuna
PNL
Emigrantul român între succes, așa ș-așa și dezamăgire. Corespondență din Australia, episodul XIX
Marius GHINESCU
1450 vizualizari
Emigrantul român între succes, așa ș-așa și dezamăgire. Corespondență din Australia, episodul XIX

Cu pași timizi dar încrezători în steaua noastră, mulți dintre noi am călcat pe „cărări” mai puțin umblate: unii dintr-o țară-n alta, pe același continent, alții de pe un continent pe altul.  Te simți stingher în noua conjunctură și ai vrea ca  cei din jurul tău să-ți simtă pulsul neregulat al inimii, generat de singurătate și necunoașterea în parte a cutumelor locului. Ești stresat dar prea mândru să fii servil, pentru că servilismul e apanajul sărăcitului de cultură, a milogului cocoșat de frică, iar reacția cobeligeranților englezi, irlandezi, scoțieni alături de autohtoni, în multe cazuri, se manifestă cel puțin la începuturi, prin superioritate și aroganță nedisimulată. Nu știu câți dintre noi au ignorat asemenea momente, au răbdat și au tăcut  încărcându-se negativ. Frustrarea vine oricum și dacă taci și dacă vorbești, iar în acele momente, verbele „a respecta”, „a prețui” își pierd sensul pentru cei implicați. Niciodată, ca emigrant, nu mi-a plăcut ideea, că trebuie să-mi pun fermoar la gură, indiferent de împrejurare, de  conjunctură și  nu pentru a-mi salva ego-ul șifonat sau pentru a epata, ci pur și simplu  pentru că etalându-mi opinia, m-am descărcat emoțional, m-am eliberat pur și simplu. Există, ne place să recunoaștem sau nu, acel tip de „bullying”  cu care străinii ca noi sunt tratați uneori la locul de muncă. Dacă nu răspunzi prompt, vei suferi și mai tare pentru că „nimeni nu-ți cunoaște suferința și nimeni nu are cum să ți-o înțeleagă cu adevărat, pentru că nimeni nu a fost în locul tău.”  
Cam aceste chestiuni de viață, bazate pe întâmplări reale, le discutam în weekenduri cu amicii noștri, care ne-au primit cu brațele deschise în cercul lor (în marea majoritate români).  Începusem să prețuim și mai mult faptul că după atâtea căutări ne-am găsit într-un fel locul. Soare și căldură trei anotimpuri și un alt anotimp cu soare dar și cu ploaie de astă dată. Ca zodie suntem raci și eu și soția, iubim astrul zilei și nopțile-nstelate și apa-nspumată și nisipul fierbinte. Ne bucurăm că suntem înconjurați de oamenii sinceri și buni la suflet, pentru că așa îmi place să cred că suntem priviți și noi, ca frământați din același aluat drapat cu sentimente: eu, cu treceri mai abrupte câteodată, ca de la agonie la extaz, iar jumătatea mea întotdeauna cu gingășie și înțelegere.    
Pe nesimțite a trecut timpul. După doi ani de, hai să-i spun prosperitate și stabilitate economică, la un „consiliu” de familie, ne-am hotărât să cumpărăm o casă. Decizia nu era legată numai de mentalitatea românului care se simte mai bine având o proprietate, argumentul de bază era de a nu mai plăti chirie (peste 300 de dolari pe săptămână), bani într-un fel risipiți. Intrând în detalii financiare, au început să ni se contureze din ce în ce mai clar opțiunile pe care le aveam. Valoarea casei nu trebuia să depășească juma de milion de dolari, pentru că depozitul  minim era de zece la sută din valoarea de cumpărare (atât era în 2008). Deși nu aveam prea mult habar de rata pe care o vom plăti, am exclus totuși din start alegerea unui apartament sau a unui imobil în „town house”, adică o casă ce face parte dintr-un complex de locuințe (spre exemplu zece) așezate una lângă alta, cu câțiva metri pătrați de curticică. Ne doream puțină intimitate, fără mirosul de ceapă prăjită de la oalele vecinilor și fără vocalizele adiacente. Așadar am pus pe hârtie un plan de la care să începem. Zona o doream cât mai liniștită, ferită de zarva magazinelor sau trepidațiile iscate de mașinile din trafic, cu pârâituri de eșapamente și scârțâituri de roți. Poate mai puțin chestia cu roțile, că ăștia din Perth sunt înceții înceților de pe pământ, pârțănogi în mașini de lux care dau să muște din volan la „viteza sunetului”, considerată de ei a fi de 50 km/h. Dacă vitezomanii ăștia mai ajung prin Melbourne sau Sydney, îi spurcă toți, mai dihai decât mine,  pentru că perturbă toată circulația în zonă cât timp conduc. Revenind la subiect, voiam ca imobilul să nu se afle situat la o distanță mai mare de zece km față de (punctul zero) centrul metropolei (imens oraș ca întindere). Acest lucru însemna că-n orice direcție am fi mers, am fi economisit timp prețios privind deplasarea. Am ascultat cu foarte mare interes vocile prietenilor, care în disertațiile lor privind cumpărarea unei case (toți aveau proprietăți, ba chiar și investiții), spuneau că e bine să analizezi locația, să observi vecinătatea privind înfățișarea ei per ansamblu, asta însemnând modul de prezentare al construcțiilor, îngrijirea ariei locuibile și curățenia, apanaje ale proprietarilor și mai puțin ale chiriașilor. Apoi e bine să te uiți după un imobil amplasat spre fața terenului aflat în posesie, iar acesta să fie atât de mare (terenul) încât conform standardelor arhitecturale, să poată fi împărțit în așa fel încât după subdivizare, să poți rămâne cu casa și o parte de lot, iar cealaltă parte s-o vinzi.  
Am trasat cu compasul doua cercuri pentru a ne încadra în segmentul propus și am început să consultăm agențiile imobiliare care-și aveau sălașul în zonă. Am eliminat din start ariile foarte scumpe. Căutarea a-nceput. Trebuie să recunosc că meritul îi aparține soției, căreia în acea perioadă îi atribuiam două roluri: să mă enerveze când eram calm și să mă liniștească în timp ce fierbeam. Dacă muierii îi intră o idee-n cap, nici dracu nu i-o mai poate scoate. M-a purtat prin toate locațiile, punându-mi la-ncercare activitatea neuro-hormonală. Nu s-a lăsat până nu a găsit ce și-a dorit, casă cu un „back yard” considerat mare în zona urbană, suprafața totală  fiind de aproape 1200 de metri pătrați. Prețul de strigare era de aproape cinci sute de mii. Mă treceau fiori reci prin șira spinării numai când mă gândeam. Suma era exorbitantă pentru noi. Jumătatea a vorbit întâi cu brokerul, să vedem dacă ne acordă banca împrumutul. Câștigam binișor amândoi așa că n-au fost probleme privind aprobarea și după o săptămână, tot nevasta a tratat și cu agentul imobiliar, un bătrânel simpatic, guraliv și plin de amabilitate - cred și eu la comisionul pe care-l lua (era inclus în preț), nici nu putea fi altfel. Am văzut casa pe îndelete, construcție de cărămidă roșie, compusă din trei dormitoare, sufragerie, bucătărie, loc de luat masa... mă rog tot dichisul. Imobilul se prelungea cu garajul a cărui arcadă prezenta intrarea. În fața locuinței se afla și o terasă unde puteai servi cafeluța-n „văzul lumii”, la stradă, iar în spate, o altă terasă  imensă, pe toată lungimea casei, de unde  te puteai delecta și  cu o panoramă de vis,  ce mai, un părculeț în adevăratul sens al cuvântului, cu copaci mai înalți decât o construcție cu etaj și gazon pe toată suprafața, cu propriul sistem de irigare. Nu ne venea să credem, parcă era prea frumos ca să fie adevărat. 
Priveam cu zâmbetul pe buze, cum soțioara îl învârtea și-l sucea cu vorba pe agentul imobiliar în negocieri. În final am  bătut palma, la aproape 450.000 (patru sute cinzeci de mii) de dolari. Oferta de vânzare atunci când am cumpărat era mult mai mare decât cea de cumpărare. Explozia de prețuri după 2000 a atins apogeul prin 2006, după care a început să scadă, într-un fel, ăsta ne-a fost norocul la tratative. Oricum am negociat cu două mii de dolari mai mult decât ultimul „combatant”. Cu patru-cinci ani în urmă,  o asemenea casă se putea cumpăra cu cincizeci de mii mai puțin, dar atunci eram la alte „începuturi”, în Noua Zeelandă. Eram fericiți, fericiți. Dumnezeu a avut grijă de noi.
Am semnat contractul de vânzare-cumpărare urmând ca să ne mutăm după perfectarea actelor (a durat cam două luni așteptarea) când primeam și cheile locuinței. Pentru că eram la „prima casă” am scăpat de plata taxei de timbru, cam douăzeci de mii de dolari. Au urmat pregătirile de mutare. Ce dulce suna, „casa noastră” și-n același timp ce sinistru se auzea când pronunțam, patru sute si.. de mii datorie, pentru că aproape cincizeci de mii i-am depus ca depozit. Ne încurajam spunându-ne, „no dream is too big to be touched” – „nici un vis nu e prea mare pentru a fi atins”. Au urmat pregătirile de mutare de la imobilul închiriat , la imobilul cumpărat, ambele aflate în zone apropriate. Când am preluat cheile primul gând a fost să ne apucăm de renovarea interioară și așa, cam două luni am tot lucrat, schimbând complet mobila de bucătărie cu toate accesoriile, rașchetând podelele, zugrăvind pereți, tavane, faianțând, vopsind uși cu tocuri, ferestre... , toate după orele de program (de lucru) și-n weekenduri. O deosebită contribuție la toate schimbările interioare le-a avut și fiul nostru, frustrându-l într-un fel de relaxarea pe care și-o dorea, de a fi împreună cu prietena sa, o franțuzoaică a naibii de frumoasă, care acum este nora noastră. 
Înainte de a continua, trebuie să revin totuși cu o precizare. Poți vorbi de un imobil că îți aparține, doar în momentul în care ai obținut Titlul de Proprietate, publicat și pe site, ceea ce înseamnă că ți-ai plătit integral împrumutul. Noi am primit Titlul de Proprietate la data de 7 septembrie 2017, după nouă ani de la cumpărarea casei, fapt predictibil luând în considerare că am  pus în aplicare toate informațiile  pe care ni le-au furnizat noii amici (voi reveni cu această chestiune). Dacă termenul de plată se lungește la 25-30 de ani, dai la bani de ți se apleacă și ajungi ca împreună cu dobânzile să scoți din jep  aproape dublul sumei împrumutate. Am dorit să subliniez acest fapt și din alt motiv, serviciul: dacă-l pierzi, poți amâna ratele un timp (de câteva luni), iar dacă nu-ți revii financiar ca să poți plăti în continuare, banca te execută, adică te zboară din casă fără a-ți arăta empatie. Dacă locuința se vinde la un preț mai mic decât cel perfectat în contract, banca te obligă să plătești diferența. Bancherii nu pierd, ei doar câștigă. Rapacitatea le este arhicunoscută pe tot globul. 
Desigur mai aveam încă multe de făcut astfel încât totul să arate așa cum ne-am propus, dar acest lucru costa ceva parale, iar nouă ne cam bătea vântul prin buzunare, dacă e să vorbesc de investiții. 
După două luni și ceva de șantier am făcut inaugurarea casei. Vremea frumoasă de afară ne-a oferit posibilitatea de a sărbători eventul cu prietenii, afară pe terasă. A fost ca la nuntă, lume multă, mese-ntinse, muzică, dans și bune maniere (și cu bancuri românești, tradu-se celor de sorginte străină limbii noastre, sub influența binefăcătoare a licorii lui Bachus), ce mai, distracție în toată regula, fără măști ca acum în anumite părți chiar ale Australiei. 
La un număr de peste două sute de infectări cu Covid, în Melbourne, cu o populație de aproape trei ori mai mare decât a Bucureștiului, s-a decretat starea de urgență acum o săptămână (astăzi sunt peste 500 de infectări pe zi). Desigur inconvenientul există, dar regulile trebuiesc percepute ca atare și respectate fără atâtea lamentări. Este păcat că numai unii dintre cei cu domiciliul Acasă nu sunt surprinși de afirmațiile mele și înțeleg că în  civilizație seriozitatea nu se definește prin neseriozitate, că distanțarea socială, spălatul și masca protejează. Oare de ce  prostia face loc audienței? Oare de ce parlamentarii și judecătorii Curții Constituționale vor să demonstreze cu orice preț, că mintali, se încadrează într-o grupă de tâmpi? Sau ceea ce spunea Ileana Vulpescu conține purul adevăr? „În comparație cu politica, bordelul e o mănăstire”.  Că nu poți schimba mentalități chiar dacă vii cu n-șpe argumente, că democrația e prost înțeleasă de unii, care fac ce doresc, „că așa vrea mușchii mei”, că nu mai e loc nici măcar de elementarul bun simț, sunt chestiuni reale, tot așa cum sunt reale și gunoaiele lăsate pe plaje sau în poieni de cei cu epidermă suină. Astea sunt tarele opincarilor citadini ceaușiști și nu-s puțini. Imbecilii  își închipuie că toți medicii, asistentele, infirmierele   umblă costumați în „combinezoane” pentru că ăsta-i „new fashion” prin spitale, că doctorii poartă măști, ochelari de protecție sau viziere pentru că-i Mare Bal Mare pe la ATI  cu bolnavii lui Moliere.  În timp ce oamenii ăștia își riscă viața și nu numai pe a lor, ci și a familiilor pe care le au, toată p.. .limea politicianistă se războiește în a da legi, una mai șuie ca alta. Ei sunt urmați cu sârg de țopârlanii „made in Romania” care pe alte meleaguri, în viligiatură sau la cules de vrejuri, nici nu-ndrăznesc să caște gura, stau drepți în fața scannerelor când li se ia temperatura și nu le mai auzi pliscul croncănind la implanturile cu cipuri. Pe la greci, unguri sau austrieci poartă cu fală cinci rânduri de măști, iar Acasă îi insultă pe cei ce le vor binele, dându-se în stambă ca apucații.  Păcat de țărișoara asta a noastră, care-și va reveni la normal, „când *om vedea cuc clocind și țigan muncind”.  
 
Continuarea în 11 August 
 





comentarii
3 comentarii

Felicitari pt.casa...si stil. Inseamna ca o sa mori pe acolo?
Babu'
28.07.2020 23:34
Mulțam pt felicitări, cât pentru trecerea la cele vesnice, gandesc că aia cu coasa ma va mai pasui nitel pana la alegerea locatiei.
Marius Ghinescu
29.07.2020 10:15
https://apnews.com/bb7f8ba7c31fabc18e41b1af7ff1e96a?fbclid=IwAR3uTqLGxbcfmIFB7VV2CZcU72OGqCGVNaYG_ppsdYIgM9-fK3gnFiGrnow
gica
10.08.2020 18:35
Din aceeasi categorie
jidvei

qhouse sibiu

Vacanta Eurotrip
info
Publica anunturi
Licitatie publica

accentmedia