Tribuna
PNL
Emigrantul român între succes, așa ș-așa și dezamăgire Australia. Episodul XXIII - Corespondență din Australia
Marius GHINESCU
806 vizualizari
Emigrantul român între succes, așa ș-așa și dezamăgire Australia. Episodul XXIII - Corespondență din Australia

Atunci când am început să aștern pe hârtie crâmpeie din viața de emigrant, parcă nu eram încărcat cu defetismul celui de acum, ce privește cu oarecare îndoială înșiruirea de cuvinte ce se zbat înlănțuite în propoziții sau fraze. Recunosc, unele sunt mai domnești cu reverențe „de curte”, iar altele desțelenite parcă din vocabularul șoșonarilor. În „Teoria Relativității” -  „Cuvânt înainte”,  Albert Einstein scria: „În interesul clarității m-am văzut nevoit să mă repet adesea, fără a mai ține cont de eleganța expunerii. În această privință am ținut seama de sfatul teoreticianului de geniu L. Boltzmann, care spunea că eleganța este o problemă ce trebuie lăsată în seama croitorilor și a cizmarilor” (Edit Humanitas 1992). 

Păi am avut și croitor, pardon țesătoare și păpucar până-n *89 la comenduirea țării și de acolo mi se trage mie „eleganța” în „esprimare”.   

Am scăpat ca prin minune de „nechezat”, de la băut atâta „nechezol”, tot în timpul în care „realizărili tutulor” oamenilor muncii atingeau culmi nebănuite; aducerile aminte cu „frații petrăuși” și gheare de păsări în galantare, cu cozi la sifoane și lapte, cu rații la benzină, cu... ne-au condus spre „trivial”  (a nu se confunda totuși cu limbajul de grajd, particular străzii cu protagoniști delincvenți ai limbii române, pe lângă celelalte). 

Când sorbeam „nechezolu” nici nu mi-ar fi trecut prin minte că azi o să strâmb din nas la alegerea sortimentul de cafea. Lucrând la o companie, care se ocupa numai cu vinderea bobițelor maronii și a mașinilor de preparat licoarea amăruie, mi-am scos pârleala. La sediul firmei, cafea gratis, pe teren, cafea gratis, la sfârșit de săptămână 1kg pentru acasă, cafea gratis. Dacă ești cafegiu și trebuie să cumperi, simți la buzunar, ca la țigări, dai un ban și știi că nu-l mai ai. În sfârșit, după trainingul în Melbourne, am demarat în plin cu activitatea de „service technician”. Încă de la început, ca și la celelalte firme unde am lucrat, din pachetul contractual făcea parte și telefonul mobil și mașina de serviciu. De această dată aveam în dotare un SUV, o Toyota dichisită pe care o conducea și soția mea în weekenduri pe la cumpărături. Clienții companiei, care mai de care cu pretenții și ifose de patroni, erau bucuroși la servicii pe de-a moaca, dar nemulțumiți atunci când era vorba de plată. Mașinile de cafea pentru a-și păstra ciclul de funcționare corect, mai trebuiau și servisate, serviciu gratuit oferit de „Coffex”, dar pentru reparații clientul trebuia să plătească. Aici apăreau problemele. Costul pieselor de schimb plus manopera erau și sunt destul de ridicate, tocmai pentru că mașinile de cafea aduc bani (prețul mediu al unei mașini cu două grupuri utilizată-n cafenele, ... e pe undeva pe la 7500-8000 de dolari, echivalentul unui Ford vechi de 10 ani. De comun acord cu boss-ul stabileam programul de lucru, ce-mi conferea și o mare libertate de acțiune în îndeplinirea sarcinilor. Nici nu se putea altfel, pentru că la cei peste o sută de clienți permanenți, apăreau și situații de neprevăzut constând în problemele de funcționare a „utilajelor” de cafeaua. Pe lângă serviciul de secretariat și vânzări, colaboram și cu Jason, distribuitorul de marfă (cafea) pentru unitățile programate. Mă ajuta uneori la ridicat și la transportat mașinile de pe site la atelier și invers (era prevăzut în contractul său), atunci când reparațiile erau majore. Omul cu frizură creastă de cocoș pe de-a latul dovleacului și tatuaje „ancestrale” pe corp (același Jason), începuse să se interfereze mai mult decât trebuia, în activitatea pe care o desfășuram, fără să-mi sufle o vorbă; dădea sfaturi barmanițelor privind făcătura cafelei, stabilea de la sine putere cu clienții companiei data pentru servisare, „regla” dereglând „utilajele”... M-am trezit dintr-o dată cu un plus de solicitări privind  nefuncționarea mașinilor. Aflând despre ce-i vorba, prima intenție a fost să-l „execut”, dar m-am gândit că implicarea lui ar fi benefică, ușurându-mi într-un fel munca privind minimele intervenții. Din nefericire n-a fost să fie așa, tot pe ce punea mâna se termina rău și asta din cauză că nu se lega nimic din ceea ce-i explicasem. Se lipeau de el cunoștințele tehnice ca apa de gâscă. A trebuit să se curenteze pentru a-și „stâmpăra” avântul. S-a supărat c-am râs de el, dar i-a trecut destul de repede și nu pentru că a realizat că „unde nu-i nici Dumnezeu nu cere”, ci pentru că se temea de o altă scuturătură. Din păcate, era lipsit de elementara educație (de abia citea și scria) și de aici comportamentul bizar. Îți era rușine cu el prin preajmă căci vorbea strigând și gesticula vorbind, iar apoi dacă nu pârțâia, râgâia și dacă nu râgâia, pârțâia. I-am spus nu odată că are un circuit defect la căpățână (nu d-ăla pușcat cu scanner-ul pentru Antene G5) și că între el și o primată nu e nici o diferență, cuvinte grele, dar degeaba, așa i se părea lui normal să se exprime, „aerogen”, oriunde și oricând. Această  relaxare a bucilor, de a băși în public cu pârâieli fasonate, am observat-o și la alți australieni, fără *osebire de sex; unii o mai dădeau cu-n „*scuse me”, alții însă, șuguiau pe din dos fără să țină seama că și fluieratul cu iz poate deranja. 

N-am scăpat de meteahna de a caracteriza la prima vedere un om.  Etalonul  în estetica vestimentară, pentru mine, îl reprezintă modul de a purta o țoală, care să-ți vină, până la urmă și o zdreanță e bună, cu amendamentul ca ea, zdreanța, să fie mai acătării. Într-o zi a venit agitat în atelier șoferul companiei, omul cu defect la „eșapament”, spunându-mi cum că Stuart (boss-ul) „trimite la plimbare” un multi-milionar din Perth. Nu-mi venea să cred, dar „dacă-i circ, circ să fie, hai să vedem” mi-am zis. Un personaj ciudat ca înfățișare, venise să cumpere o mașină de cafea, pentru barul din restaurantul său. Era un zdrahon înalt, ars de soare, cu o față dăltuită-n lumini și umbre. Era trecut bine de prima tinerețe, dar altoit cu tinerețe. Avea o pleașcă veche de pălărie pe cap, cu boruri largi sub care se aflau ochelarii de soare ce-i îi ascundeau privirile. Dintr-o cămașă în carouri ce atârna fleoandăra pe el, două brațe groase ieșeau la iveală. Pantalonii scurți și rupți pe alocuri de atâta purtat, erau strânși pe foale de o curea cu cataramă strălucitoare. Doar bocancii mari se arătau mai puțin șifonați de călcătură, deși încălțau două trunchiuri de copac, de le zicem picioare. Era însoțit de o „gălbioară înflorată” cu ochii crăpați, o malaieziancă  juma de buletin, care ciripea necontenit într-o limbă ce se dorea a fi a lui Shakespeare. Ciripea, după cum spuneam,  răstindu-se în reprize, parcă șlițurilor lui Stuart și a jerpelitului, ce-o zăreau de la  înălțimea tavanului încăperii. Amândoi aveau acea expresie tâmpă a feței atunci când o priveau și-o ascultau pe mărunțică. Se dădea de ceasul morții că interlocutorii pricepeau greu, ce deal-uri bune cu d-ale cafelei văzuse ea pe Net. Lui Stuart, încorsetat de snobismul insular, spilcuit în acea zi de parcă mergea la nuntă, nu-i venea la îndemână să trateze cu  „coate goale” și fără prea multă eleganță, i-a flituit. Priveam și surâdeam la comicul situației, fără să înțeleg de unde până unde a tras concluzia balonatul cu gaz exploziv, că „ruptura” de lângă noi e milionar. Stuart, vădit ofuscat c-a fost deranjat de „nime-n drum”, a dat-o spre biroul său însoțit și de Jason, care vorbea gesticulând. Mai mult din jenă i-am condus pe cei doi cumpărători spre ieșire și mare mi-a fost mirarea să-i văd îndreptându-se spre un Nissan (UTE - genul de camionetă americană). Am ieșit cu ei din clădire și din vorbă-n vorbă am aflat că sărăntocul nu prea-i sărăntoc; că a cumpărat și al treilea restaurant, ca să-i dea ocupație consoartei (se poartă asiaticele tinere pe lângă seniorii australieni), motiv pentru care dorea ca ea să-și aleagă și cafeaua și „sculele” de preparat; în rest  afacerea cu creșterea cailor de rasă la fermă, pe care-i lăsase cu câțiva îngrijitori, ceea ce explica într-un fel ținuta de bal.  Intervenția tardivă a lui Stuart nu l-a mai întors din drum pe cumpărător, dar întotdeauna pentru un eșec cineva e vinovat și trebuie să plătească, așa că cel spălat a fost tot pârțănogul, care nu l-a atenționat la timp pe șef, cu cine stă de vorbă; Jason fusese într-o seară la terasa unui restaurant și din întâmplare îl văzuse pe „jerpelit”, un om care nu se uită. Tot atunci aflase de la personalul ce deservea clientela, că el e proprietarul și că mai are și o fermă de cabaline. 

Perioada de lucru la Coffex a fost una înfloritoare; mă simțeam confortabil pentru că eram scutit de coabitarea cu alții, că eram apreciat pentru ceea ce făceam, că interacționam bine cu clienții și mai ales că aveam un salariu bunicel.

Au trecut mai mult trei ani de activitate când vizita intempestivă a managerului general din Melbourne mi-a tulburat apele. Am fost chemat în biroul lui Stuart unde am fost lăudat de ambii șefi mai dihai decât o fac  doi popi la groapă. Mi-a fulgerat prin minte că sigur e vorba de-o mărire de salar, dar n-a fost să fie așa. Mi s-a adus la cunoștință că firma trece printr-o perioadă dificilă din punct de vedere financiar și că sunt nevoiți să concedieze și din personalul tehnic, considerând că e mai avantajos să se lucreze cu contractori. Mi-au spus că sunt ultimul căruia i s-a desființat postul, iar că activitatea subsemnatului încetează imediat. A căzut Cerul peste mine. Gândul mi-a zburat imediat la ce vom face cu plata ratelor bancare pentru casă. Un timp ne puteam descurca, dar cât, se punea întrebarea? Colac peste pupăză și soția mea după aproape  nouă ani de activitate la aceeași companie, parte guvernamentală, se afla tot în postura de liber schimbist. Peste 25 de posturi au fost desființate. Ne aflam, dacă bine-mi amintesc, în acea conjunctura internațională în care Bursa de pe Wall Street a colapsat iar acum trăgeam și noi ponoasele. Oricum, situația era fără precedent, dar nu fără ieșire, ne spuneam noi încurajându-ne și croind scenarii. Cu toată disperarea e bine că n-am intrat  în panică și ne-am păstrat cumpătul. Atât eu cât și jumătatea am primit recompense de la firme, procent din suma câștigată pe timpul lucrat până la desființarea postului, conform legii. Ne-a alinat puțin sufletele faptul că fiul nostru a sărit imediat să ne sprijine financiar. De șomaj nici nu putea fi vorba pentru că nu eram și nu suntem cetățeni australieni, ne aflăm în țara cangurilor ca neozeelandezi; avem cam toate drepturile, inclusiv dreptul la pensie, dar nu la șomaj. Se pare că în trecutul nu foarte îndepărtat, verii din insule (neozeelandezii) au abuzat prea mult de acest ajutor în Australia, încât el a fost tăiat. Calcule peste calcule făceam zilnic, dar mai rău era că perspectivele nu păreau deloc încurajatoare, toată media vorbea de recesiune și de pierderea serviciilor. Degeaba soția a depus peste o sută de aplicații, ba a mai făcut și voluntariat, doar, doar va găsi ceva, dar degeaba. Încercam să ne adunăm mințile cu gândul că vom ieși și din asta și-am ieșit în final, mulțumescu-ți Doamne! După două săptămâni de stat pe tușă, am fost „adoptat” de o altă companie, „Espresso”, unde urma să-mi exercit abilitățile. Aveam, zic eu, o bună reputație în branșă, ceea ce a dus la o îmbarcare rapidă, pe același salar și pachet contractual, mașină de serviciu plus telefon. Patronul, evreu de origine, era un tip jovial, fără „asperități” fizice sau psihice de consemnat. Își conducea afacerea tot timpul cu zâmbetul pe buze, ceea ce crea o apropiere colegial-umană mai puțin întâlnită în alte părți. Compania era mai mare decât filiala de la care plecasem și se afla într-o locație cu vad mai bun și  tot aproape de locuința mea (zece minute de condus). N-am început bine activitatea că am și avut o primă surpriză: o mașină de cafea să repar pentru „Coffex”, precedenta firmă. În scurt  timp de la o întâlnire intempestivă cu Stuart, am aflat, că șefimea din  Melbourne a constatat că ideea folosirii serviciilor contractuale, mai mult a dăunat, întrucât cheltuielile se ridicau la sume mai mari decât leafa angajaților. Vechea companie nu mai putea înregimenta pe nimeni, întrucât odată cu restructurarea, posturile tehnice pe care le avea rămâneau blocate, conform legii, cinci ani de zile. Nu era rău la noul serviciu, colegii erau și ei de treabă, iar cu șeful direct, bun tehnician, mă înțelegeam excelent. Toate bune și frumoase, până când tentația de a câștiga mai bine m-a determinat să schimb compania, deși nu trecuse nici măcar un an de când lucram. N-am auzit până acum pe cineva care să fie alergic la bani. Nici eu nu am hiba asta și nici atunci n-am avut-o, cu atât mai mult cu cât numai subsemnatul aducea un venit în casă. O altă companie „Bonissimo” mi-a oferit un job pe aceeași poziție, cu bani la care nici nu visasem. Lucram iarăși singur într-un atelier aranjat de predecesorul meu, un franțuz care în acel moment era bolnav. Aveam și un manager pe sectorul de servisare, un habarnist în meserie (era pila unuia din patroni), care se ocupa în speță cu probleme de, aprovizionare și distribuție a cafelei, preparată și ambalată într-un alt atelier al companiei. După aproape un an mi-a apărut și colegul, o problemă de sănătate l-a ținut departe de job (nu m-au interesat detaliile). Era priceput, după cum am putut observa, dar oțârucă șui. Cu aere de vedetă căzută-n derizoriu a încercat să dea comenzi cui nu trebuia și l-am pasat tânărului nostru șef. Așa a început „simfonia”, între puber și franțuz, ca-n „hexagon”, guvern versus cămășile galbene”. După un timp a intervenit patronatul între ei, pentru că de la faza cu înjurături au ajuns să se încaiere. D-ale tinereții valuri. Am plecat în concediu din nou spre România, cu destinația Sibiu, orașul meu de suflet. 

Continuarea 6 oct. 2020

Marius GHINESCU





comentarii
6 comentarii

"protagonisti delicventi ai limbii romane..."
Daca nu stiai, "delicventi"este de fapt DELINCVENTI. Ai mancat un "N", care poate veni si de la.... nealfabetizat.
"masina de servici". Vezi ca este corect SERVICIU.
"Malaiezianca" este de fapt MALAEZIANCA.
"pubert" presupun ca e PUBER.
Grea limba romana. Toate bune!
TICA GRAMA
22.09.2020 10:37
„Un om înțelept te va corecta fără să te jignească și te va învăța fără să te umilească” ceea ce nu reiese din comentariul Dv, D-le Grama. Cuvintele „MALAIEZIANCĂ” și „PUBERT”, chiar cu ghilimele de rigoare inserate în text nu vă spun nimic, ce „cetiți”? Dacă virgulele astea (ghilimelele) vă depășesc înțelegerea, atunci transformările voite legate de limbă, MAȘINĂ DE SERVICI(U) și „gramachică” (asta-i de-a lu* Caragiale) sigur nu le pătrundeți sensul. Acum domnul meu siderat de substantivul DELICVENT. Păi așa se scrie și se citește „musiu”! Forma prezentată de Dv. DELI(N)CVENT (nefolosită azi) este o variabilă a lui DELICVENT. Mai susțineți ideea D-le Tică Grama că litera „N” poate veni de la un nealfabetizat? Vă dau eu răspunsul mai puțin așteptat: „Cu cât e mai mică mintea, cu atât mai mare-i îngâmfarea” -Esop. Nu vă dă de gândit sintagma?
O zi bună.
M.G.
22.09.2020 15:42
Felicitari pentru articole. Urmaresc cu cea mai mare placere.
Luca
22.09.2020 16:05
"Malaiezianca" dvs si "pubert" sunt fara ghilimele.
NU EXISTA CUVANTUL DELICVENT, nici mai vechi, nici mai nou.
N-am intentionat sa jignesc. Scuze, daca asa parea!

O zi buna!
TICA GRAMA
23.09.2020 09:15
DELINCVÉNT, -Ă, delincvenți, -te, s. m. și f. Persoană care a săvârșit un delict. [Var.: delicvent, -ă s. m. și f.] – Din lat. delinquens, -ntis. Cf. fr. délinquant.
………..sau poate mai bine ar fi, sa ne scrie si Dom' Grama un articol! Oare v-ati gandit ca mult mai inteligent si nobil era sa puneti intai "mana" pe carte si apoi sa dati cu biciul!? dar trebuie sa existe si cate un cârșelnic ratacit, care din dorinta de afirmare o sa incercece sa sudeze lemnul cu sabia cu care a taiat apa! Ai reusit!!! esti mare.....
Catalin
23.09.2020 10:01
Vă mulțumesc pentru susținerea morală Domnilor; Luca și Cătă, îmi place să cred că încurajările din partea voastră vin pe fondul înțelegerii contextului, (nedisipat în fraze sau cuvinte) și nicidecum pe simpatia arătată unui sibian ajuns la capătul lumii.

Domnule Grama suport criticile, cu condiția de a avea o bază reală. Puteți să mă etichetați, dacă vă face plăcere, agramat și anagramat, deși ar fi de notat totuși, că am absolvit o facultate de „LITERE” cu specializarea JURNALISM. Când scriu pentru „Tribuna”, păstrez pe biroul meu în afară de notițe și DEX-ul limbii române, iar în calculator varianta nu știu care a lui. Și o ultimă explicație: în DEX-ul editat de Academia Română Ed.1984 la pg.241 col. I cuvântul aflat pe poziția 21 este DELICVENT. Pe aceeași pagină, pe aceeași coloană la poz.30 se află varianta a doua cu DELI(N)CVENT (explicată pe larg de Catălin) cu N de la subsemnatul „nealfabetizat”.
Oricum, ce mai contează acum disertația. Să auzim de bine și poate să am parte de mai multă îngăduință.
M.G.
23.09.2020 13:28
Din aceeasi categorie
Food will win de war

Publica anunturi

Palatul Brukenthal Avrig

management dirigentie inofrmare

Comunicat de presa Miodent srl

Vacanta Eurotrip
info
Licitatie publica

accentmedia