Tribuna
Jidvei
Emigrantul român între succes, așa ș-așa și dezamăgire
Australia Episodul XVIII - Corespondență din Australia
Marius GHINESCU
2275 vizualizari
Australia  Episodul XVIII - Corespondență din Australia

Mi-am deschis sufletul în paginile ziarului „dând filă după filă din cartea vieții” și-am devenit vulnerabil. Am încercat să prezint cursul sinuos pe care l-am străbătut ca emigrant, uneori trist, cu lacrimi vărsate pe furiș iar alteori mai vesel în crâmpeie de zâmbete șifonate. Feedback-ul primit pe internet la „Comentarii”, nu de puține ori a constat în admonestări legate de propria-mi persoană și nu de scriitură. Ce rău v-am făcut primitivilor? Cât de tonți puteți fi voi ăștia care nu pricepeți că ideea de a vorbi despre emigrare constă în  cunoașterea riscurilor la care se expun emergenții de azi, cu atât mai mult cu cât vorbesc despre experiența-mi de viață. Dacă nu vă interesează subiectul în sine și/sau modul de prezentare, n-am înțeles de ce ați renunțat la medicamentele care ar trebui să vă dreagă „circuitele”.  Că nu vă place poza din ziar (?), că n-am căzut în desuetudine și spun lucrurilor pe nume, (?), că pădurile au prea mulți copaci și nu vedeți poienile (?!), că balega nu miroase a Channel(?), că beau până cad în șanț (?), că iau câțiva creițari de la Tribuna ca să nu mor de foame în Australia(?),... Credeți că gratulând, ascunși după perdea, cu titlul de ratat pe cineva care oferă informație, vă ajută la siestă mai bine ? Indivizii ăștia hrăniți la troaca râtanilor guiță și iar guiță cerând insistent să fie jugăniți. Nu sunt ateu, nu sunt agnostic și nici bigot nu sunt, dar asta nu înseamnă că dacă un „tresărit” îmi dă o palmă, am să-i întorc și celălalt obraz. Am anii bătuți pe muchie încât îmi permit fără a cere acceptul cuiva, să miruiesc tot cu cuvântul, în stil mai puțin ortodox, acele figuri luetice care mă aghesmuiesc cu mizeria de sub preșul lor. Culmea culmilor e că tot acești ANONIMI pe net, se răscolesc când primesc răspunsuri lipsite de eticheta nobleței. Păi ce-ați vrea „menestrelilor”, să vă ofer și flori și bezele, drept mulțumire, pentru „ofrandele” trimise? Ba mai bine vă îndemn să lunecați voioși spre zona fertilității.

Trecuseră trei luni și ceva de când am pus piciorul în Australia. Eu „cu sapa” la „Brice Australia”, nevastă-mea și fiul meu liber schimbiști, adică tăiau cu înverșunare frunze la câini, deși au depus aplicații pentru obținerea unui job. Un impediment în acest sens îl constituia evident, numele. Nici până astăzi n-am înțeles de ce pentru cei ce se află sub papucul reginei sau cei aflați „supt” democrația americană, le e mai ușor să rostească cu limba-mpulecată  Thornbley, decât să pronunțe Popescu. Unii emigranți și-au schimbat numele, alții l-au ajustat pentru a trece de bariere discriminatorii, noi însă, am rămas pe poziții cu datu care ne-a fost dat. În sfârșit, asta-i viața în emisfera sudică a globului,  diferită oarecum de cea de pe bătrânul continent. 
Am vorbit în episodul trecut despre invitația pe care ne-au făcut-o unii dintre vecini (australieni și de gen și de caz) și cam ce-am povestit cu ei. Doar câteva zile au trecut și ne-au servit „tortul cu glazură”: la intervenția lor, soției mele i-a fost solicitată prezența de un director de la „Mission Australia” (organizație guvernamentală al cărei obiect de activitate este „Drug and Alchohol Service”). În urma interviului a fost angajată „full time position” ca „Administration Officer”. Ne-am bucurat mult și poate pare de necrezut, dar pentru mine nu a contat atât de mult „înregimentarea” jumătății mele la un serviciu, ci faptul că a ieșit din starea de neliniște care a pus stăpânire pe sufletul ei. În momentul în care tangențial poți discuta cu oameni aflați în poziții mai acătării și care mai vor să-ți întindă și o mână de ajutor, lucrurile pot lua o altă turnură, benefică ție, iar recomandarea în aceste cazuri e decisivă.
Fiul meu, înarmat cu partea de cunoștințe teoretice dobândite-n facultate și „lucrat la sală”, a realizat că a-și desfășura activitatea ca angajat în „fitness industry” nu e chiar atât de benefică, salariul fiind neconform cu programul deosebit de încărcat (care includea și weekendurile), așa că și-a „construit” propriul website de prezentare pe internet, venind cu varii oferte de antrenament și diete pentru persoane dornice de a-și redobândi, sau construi un corp armonios. A demarat ca personal trainer și în scurt timp și-a format clientela, oameni cu bani care îi aduceau și veniturile scontate. Unii dintre ei i-au devenit prieteni, făcând parte și azi din aceeași gașcă.
Diminețile plecam toți trei la job-uri și ne reîntâlneam seara acasă, unde derulam filmul zilei. Singura „neîmplinire” o constituia într-un fel lipsa unui anturaj similar celui din Noua Zeelandă, deși cunoscusem câteva persoane în locul de întâlnire al românilor, Biserica. Aici am aflat cât de divizați suntem. Cu mult timp înainte de a purcede în Perth, probabil acum 15-20 de ani, conaționalii noștri ortodocși mergeau să asculte slujbele la Biserica Sârbească, unde preot era (și este) un timișorean, absolvent al Facultății de Teologie din Sibiu. Singurul impediment, dacă-l pot numi așa, este că oficierea la altar se face în trei limbi, sârbă, română și engleză, momentele de pioșenie pierzându-se în amestecătura lingvistică. Biserica Românească a apărut odată cu venirea unui preot de prin părțile Sucevei, trimis de Patriarhia Română să ne păstorească sufletele. O parte dintre enoriași au rămas atașați de prima lor „iubire”, iar cealaltă parte a trecut să ctitorească noua Biserică cu sediul închiriat într-o clinică dezafectată, care ulterior a fost transformată conform canoanelor în Casa Domnului. Îi cunosc pe ambii preoți, suflete devotate comunităților pe care le servesc, săritori la necazul fiecăruia, înarmați întotdeauna cu un sfat și o vorbă bună. Din păcate tot noi românii (laicii) suntem cârcotașii. Parcă-i un blestem pe capul nostru, să ne pierdem în povești stupide, să ne certăm făcând pe erudiții acolo unde suntem „tămâie”, să-i catalogăm pe slujitorii bisericii după lungimea bărbii, culoarea tenului sau gravitatea vocii, să comparăm acolo unde nimic nu e de comparat, ochelari de soare sau sutane, să ne asumăm responsabilități acolo unde nimeni nu ni le cere. Soarele bată-l vina, clocește mințile unora mai mult decât trebuie. 
Cu toată întinderea orașului nu e de mirare când pe stradă, sau în vreun mall auzi vorbindu-se românește, deși la peste două milioane de oameni, suntem doar câteva mii de suflete. La scurt timp de la venirea noastră în Perth, la un magazin sârbesc ce avea spre vânzare mezeluri pe gustul nostru, soția mea a intrat în discuție cu două persoane ce grăiau în limba de Acasă și de aici ni s-a tras: am cunoscut români veniți în Australia încă de pe timpul lui Pazvante Chiorul. Casa noastră în care liniștea era întreruptă uneori doar de vocile vecinilor, s-a umplut dintr-o dată de râsete și voie bună,  de istorisiri cu pățanii hazlii, de glume și tachinări într-o limbă în care se adunau voit graiurile, transilvănean amestecat cu cel bănățean, moldovenesc, regățean, și „dă” București. Nu pot să-i omit nici pe cei de sorginte sârbă sau maghiară, deveniți amici de suflet, ceea ce demonstrează, dacă ar mai fi ceva de demonstrat, că educația și bunul simț nu umblă cu voturi. Faptul că suntem relativ de vârste apropiate, a făcut ca relațiile de prietenie să dureze. Spuneam odată că „un drum fără suferință nu duce nicăieri”. Câțiva dintre noii prieteni au avut de îndurat vicisitudinile regimului de Acasă în timpul dictaturii, doar pentru că și-au dorit libertatea mai devreme de anii *90, încercând să treacă fără viză, granița la unguri sau  Dunărea înot la sârbi. Unii au reușit din prima, iar alții mai puțin norocoși au stat prin pușcării. În sfârșit, reuniți în „țara cangurilor” muncind și învățând în același timp, parte din ei au ajuns ca astăzi să simtă confortul după care au tânjit. Fac această precizare doar pentru bufonii de Acasă, care te judecă doar prin prisma licenței și plinul buzunarelor. Nu numai subsemnatul le are pe amândouă, ci și soția, fiul și nora; ptiu să nu ne fie de deochi că am ratat să adunăm chiștoacele de pe plaje, în ciuda „admiratorilor mei”.    
Așadar și cei care au părăsit țara noastră înainte și imediat după *89, ingineri sau tehnicieni craioveni, timișoreni, arădeni, clujeni sau bucureșteni, și-au început la rându-le viața în Australia cu vândutul ziarelor, curățatul peștelui sau dat cu mopul, au sortat fructe, au zugrăvit case și-au dat la lopată. Nu spun că acest gen de muncă te înalță, dar nici rușine nu-i prestând-o.  Astăzi aceeași oameni de care vorbeam, conduc companii sau își au propriile afaceri. Bineînțeles nu toți emigranții români din Australia „sunt de top”, dar procentul de „nerealizat” este infim  dacă e să vorbim de cei veniți după 2000. Criteriile de emigrare stricte (pregătire profesională, experiență, cazier curat),  costurile deplasării și distanța mare de casă, constituie reale bariere. Astea sunt și motivele pentru care nu vezi jarpalăi cu pirande și puradei la cerșit și nici sezonieri la adunatul sparanghelului sau usturoiului. Din punctul ăsta de vedere e liniște și pace, de suferit au doar paiațele din Parlamentul României care aici n-au obiectul muncii, nu-i Germania, Spania sau Italia. 
Printre cei care au ratat „de facto” șederea în Australia sunt persoanele care au dato-n bară în căsnicie din varii motive și cei care n-au reușit să supraviețuiască șocului de început, băutura fiind „antidotul” nedorit, dar folosit, care-și face efectul în detrimentul consumatorului. O altă categorie, dacă o pot numi așa, îi cuprinde pe actori, muzicieni, profesori..., în general oameni numai cu pregătire umanistă, aceștia greu răzbat într-o lume în care accentul se pune pe dezvoltarea industriei și agriculturii. Ca să nu mai spele vase prin restaurante, să facă menaj sau să vândă în mall-uri, au preferat să se reîntoarcă de unde-au purces. Dacă e să vorbesc de tineri situația e puțin mai altfel, posibilitatea de adaptare și de înlăturarea cutumelor moștenite, îi ajută în cazul în care seriozitatea primează, dacă nu, „via Rosa”.
  Ca și-n România, politica era și este pe buzele tuturor, subiect care naște discuții aprinse mereu, făcându-se comparație între Acasă și Aici, între trecut și prezent. Nu contează pe cine înjurăm (partide sau persoane), concluziile, pentru că orice dezbatere are un final, arătă că Australia are sădite mai multe îngrădiri decât Romania azi, incluzând și restricțiile privind pandemia cu Covid. Libertatea de exprimare e stabilită printr-o sumedenie de reguli, care uneori depășesc limitele normalului. Dacă-i faci o poză copilului sau nepotului tău, trebuie să te asiguri că nu-i un alt tânăr vlăstar prin preajmă, ca să nu dai de bănuit că ești pedofil (deși pe ăștia în loc să-i castreze sau să-i împuște, îi țin în pușcării de lux vreo doi ani și apoi le dau drumul). Au sărit de cur în sus toate canalele media din țara cangurilor, când Rafael Nadal (cunoscutul tenismen spaniol) a țucat pe obraz o fătucă pe care a lovit-o neintenționat cu mingea în arena de tenis. L-au blagoslovit o săptămână, dar nu pentru accidentul involuntar, ci pentru pupătură. Fără epitete, surd și mut, trăiești în noul sistem, un fel de „Omerta reinventată”, cu reguli încălcate uneori și de cei aflați în vârful piramidei (media, politic, economic...), după care apar scuze, de-ți vine să vomiți. Unul care trage tare la cântar  tot obez se numește, dar dacă-i spui că-i gras, a-i dat-o-n bară, unul murdar tot nespălat se cheamă, dar n-ai voie să spui că-i un împuțit... Ce vreți, nuanțe de gri cu negru, în rest doar autostrăzi  traversate de poduri luminate-n curcubeu, sau stadioane uriașe, blocuri de sticlă cu n-șpe etaje, plaje cu nisip fin pe care sunt amplasate sculpturi ca-n paginile idiomatice ale civilizațiilor lumii, mall-uri uriașe în care te pierzi, restaurante, baruri și-un cazinou cât un cartier, drumuri adevărate, case și iar case, situate pe străzi liniștite ce-ți oferă acea stare de bine după o zi încărcată, alături de o mulțime de parcuri cu terenuri de sport. Nu e rău deloc, doar dorul de Acasă ne mai zgândăre sufletul.  Și ce bine ne-ar fi tuturor dacă  nu ne-ar  f..te (formă silogistică a verbului „a fute”)  liniștea câțiva neghiobi cu postările lor veninoase pe internet. Poate le vor fi de ajutor cuvintele celebrului scriitor italian Umberto Eco, care spunea cam prin 2016: „Drama internetului este că i-a promovat pe idioții satului ca purtători de cuvânt. Drama imbecililor”. 






comentarii
6 comentarii

si eu am inteles in scurt timp ca dorul de casa este direct proportional cu distanta fata de tara ! Citesc cu placere cele scrise si ma regasesc in multe situatii prezentate. Aveti un stil aparte de a scrie, o combinatie de Plesu si Barbu umblati prin alta parte a lumii! Cat ii priveste pe carcotasii carora le este lene sa puna mana pe dex pt.a intelege textul nu cred ca merita energia si timpul pierdut. Ei nu vor intelege nimic din cele transmise nici cand le dam cu biciul pt ca educatia lor tinde spre zero....intotdeauna vor exista unii care atunci cand nu pot intelege ceva vor adopta pozitii primitive! Salutari din Germania
Dumitru
14.07.2020 23:31
Atit de adevarat !! Multam fain - dovada vie ca nu doar noi vedem lucrurile asa ;-). Salutari din Melbourne.
Mishu Daian
15.07.2020 05:01
„O vorbă caldă, un gest frumos valorează enorm, doar că puțini sunt cei care le mai oferă”. Nici nu vă imaginați ce mult înseamnă pentru mine.
Mulțumesc frumos.
Marius Ghinescu
15.07.2020 10:10
Foarte bine procedați !
Râtanii cu opinci de anvelopă trebuie să simtă pe șoricul lor că obrăznicia le aduce aspră pedeapsă !
Și aldat ,nu mai dea dovadă de bolunzie, de zevzecie , ci de bună cuviință și alese moravuri...
ThisCatHasClaws
18.07.2020 10:27
,,sa nu mai dea dovadă de bolunzie,, ,etc
18.07.2020 13:49
Foarte bine istorisit, si adevarat. Cei care au trait pe pielea lor stiu bine cum a fost. Astept sa mai scrieti.
Tot un emigrant
27.07.2020 01:11
Din aceeasi categorie
Infinity Ink. Photography

Comunicat de presa

Vacanta Eurotrip
info
Publica anunturi
Licitatie publica

accentmedia