Tribuna
Emigrantul român între succes, așa ș-așa și dezamăgire Australia Episodul XVII - Corespondență din Australia
Emigrantul român între succes, așa ș-așa și dezamăgire Australia  Episodul XVII - Corespondență din Australia

Astăzi, întreaga noastră percepție legată de viață e polarizată pe ideea de a face bani, restul fiind considerat rahat cu perje. Este, de fapt, și conceptul ideii de imigrare sau emigrare, acela de a te realiza material, latura spirituală ocupând într-un fel locul secund. Cu toate astea, nimic nu m-a împiedicat să-mi aduc de Acasă o mulțime de volume în limba română (istorie, filozofie, literatură), ridicol nu, când ai Netul la-ndemână, dar generația mea a rămas „addicted” la hârtie. Cărțile mi-au fost și-mi sunt pavăză la contaminarea cu virusul numit prostie, așadar le recomand din toată inima. Nu toți au reușit sau reușesc în „lumea în de afară”, dar nu sunt puțini nici cei care s-au realizat, balanța înclinându-se în favoarea celor real motivați. Riscul asumat e destul de mare pentru că la tot pasul întâmpini greutăți, dar „Un drum fără piedici nu duce nicăieri”. 
În 2006 când ne-am schimbat domiciliul din Noua Zeelandă în Australia logica era cam aceeași, „de împlinire”, în toate variantele semantice ale cuvântului (îmi cer scuze, o exclud pe cea trupească). Riscul de care vorbeam, s-a dovedit a fi mult mai mic decât la începuturile peregrinării mele și a familiei prin lume. După cinci ani și ceva, de astă dată în țara cangurilor, eram practic cam tot la începuturi, dar am „notat” și citind: „Don*t be afraid to start over. This time you*re not starting from scratch, you*re starting from the experience behind you.” – „Nu-ți fie frică să începi iar. Acum nu mai pleci de la nimic, acum începi cu experiența pe care o ai în spate”. Am scris despre acest lucru încercând să scot în evidență mai ales latura emoțională. Firea-mi colerică nu m-a avantajat în relațiile cu colegii sau șefii, mai ales atunci când îmi susțineam punctul de vedere, bazat pe logica elementară a bunului simț.  
Au trecut doar câteva luni de la începerea serviciului la ”Brice Australia”, repet, companie ce-și avea ca obiect de activitate vinderea, întreținerea și repararea utilajelor din industria alimentară și am și avut o primă contră cu colegii. 
Pentru a înțelege  mai bine situația am să încerc să vin cu câteva precizări legate de locul în care îmi desfășuram activitatea. Imobilul cu un singur etaj se afla în cartierul numit „Osborne Park”, o clădire modernă cu o fațadă colțuroasă din beton și sticlă în care greu îți puteai imagina că interiorul e destinat unui atelier mecanic. Aici erau așezate pe două rânduri bancuri de lucru  pe o parte și rafturi metalice care susțineau mașinării din gamă, pe partea opusă. La prima vedere totul părea a fi în ordine, dar intrând puțin în detalii nu mai era chiar așa, pentru că pe sub mese și pe mese se aflau tot felul de ruginituri, componente ale unor utilaje pline de vaselină, tăvi și tăvițe cu degresanți, rulmenți vechi și noi, șuruburi... La acest talmeș-balmeș se mai adăuga și faptul că fiecare lucra unde dădea Dumnezeu și nu fiecare la bancul său. Înainte de a repara ceva în atelier, trebuia să înlătur întâi mizeria lăsată (pe un banc de lucru) de unul sau de altul, apoi să selectez ce-i de aruncat și ce trebuie păstrat. Nu mai întâlnisem așa ceva până atunci și nu eram nici adept al sloganului neozeelandez  „I like to have dirty hands” - „îmi place să am mâinile murdare”. Nemulțumit de activitatea „la grămadă”,  într-o ședință am ridicat această problemă și am propus ca fiecare să lucreze la bancul său. A trebuit să vin cu argumente, de productivitate ce incuba timp economisit (de bun simț nici n-am îndrăznit să casc gura)... pentru a-mi impune punctul de vedere. Ideea a fost agreată de conducere dar aproape nimeni n-a respectat decizia, oricum, eu am reușit să am masa mea, „nepoluată” de ceilalți. Nici nu s-a încheiat bine cu hârâiala legată  de atelier c-a venit alta, de data asta cu o colegă.    
Office-ul (biroul administrativ), compartimentat la rându-i, era ocupat de manageri, patroni și trei femei care lângă atribuțiile legate de contabilitate, vânzări... preluau și mesajele telefonice urmând ca să le prezinte unui lider din cadrul serviciului tehnic, numai că acest lucru nu se întâmpla întotdeauna.  Într-o vineri, la sfârșitul orelor de muncă, una dintre colege a recepționat un mesaj de la un client și mi-a cerut să merg la depanarea unui utilaj. Am crezut că explodez, nu pentru că n-aș fi fost plătit, ci pentru faptul că încă de dimineață trâmbițasem în gura mare despre cât de ocupat voi fi  după orele de program cu preluarea de la magazin și  instalarea ultimelor piese de mobilier în casă. Degeaba i-am expus  motivele, trebuia să merg eu pentru că „așa vrea mușchii ei”. Refuzul meu a surprins-o și astfel s-a dus să „cânte” la masa șefilor, unde imperativ am fost chemat. Mi-am susținut punctul de vedere cu argumentele de rigoare și problema s-a rezolvat fără alte complicații, cu atât mai mult cu cât doi colegi care erau prin preajmă au ajuns să-și dispute job-ul, orele în plus se plăteau o dată și jumătate, inclus fiind și drumul. Pentru evitarea unor situații ambigue am propus conducerii firmei, la care au subscris și ceilalți ortaci, neimplicarea angajaților ce nu au legătură cu tehnicul, încheiată cu o hotărâre predictibilă, fiecare cu treaba lui și așa mi-am câștigat antipatia sexului (nu prea) frumos. 
Agitația din jurul meu  creată de beligeranți pe toată perioada trăită în străinătățuri, mi-a topit încrederea. Cât am lucrat ca angajat eram pregătit să ripostez la cel mai mic semn de atingere în amoarea mea de lucrător (lezat). Și de aici vine limbajul „cuțitarilor” lui Ion Barbu, pe care nu ezit să-l folosesc în corespondențele mele, tocmai pentru că  reflectă o realitate nu chiar ușor de îndurat și uneori detonezi grenade încărcate cu vorbe „dulci-amare”.                                                                                                 
 Un campion al vulgului nemotivat era Graham, un englez care la tot  pasul îi dădea cu „fuck”. S-a angajat în companie la câtva timp după mine. Era un tip la vreo 50 de ani, cam de 1,65 - 1,70m înălțime, îndesat și cu burtă. Sub o frunte îngustă,  pleoapele spâne clămpăneau peste doi ochi de culoarea pământului. Un fățău pe care era împlântat un nas ca o pătlăgică pârguită, acoperea o pleznitură de sapă de-i zicea gură. Părul gălbui și rar se scurgea în lațele ieșite dintr-o coadă de cal, ce lăsau să i se vadă urechile clăpăuge, de care erau agățate  niște sârme îmbârligate ce se doreau a fi cercei.  Tatuajele, cu ancore și sirene lăptoase în grafica unui țânc de trei ani, îi împodobeau brațele. Așa, ca un tot unitar, puteai să-l iei drept sperietoare ca să înțarci sugarul înainte de vreme. 
La capătul bancului de lucru aveam un aparat de radio la care ascultam știri, muzică...  în timp ce deșurubam sau înșurubam, la ce lucram. Sătul să aud cam același gen (afro-anglo-american) un fel de bis continuu pentru mine, am căutat pe scala aparatului și-am găsit un post ce transmitea muzică italiană. Într-una din zile n-am apucat să aud două melodii, c-a apărut  în atelier, britanicul de care vorbeam, înjurând de mama focului clientul la care a fost. „The fucking client mă aștepta in fața la the fucking shop și the fucking bastard mi-a spus că pierde the fucking money  din cauza mea căci am ajuns fucking prea târziu de la fucking apelul telefonic”. Toți cei prezenți în atelier ne holbam la el alături și de unul dintre manageri, apărut între timp, curios să afle ce-i cu răcnetele. Printre o mie de fucking-uri insularul Quasimodo a reușit să explice cu câtă lipsă de respect a fost el tratat de un client. Ne-a bufnit râsul ascultându-i povestea cu vocabular de Ferentari. Dintr-o dată i s-a pus pata pe subsemnatul.  A venit la mine, mi-a aruncat o privire ucigașă și apoi a închis radioul. I-am dat drumul iarăși, cânta Adriano Celentano. S-a întors brusc, m-a gratulat cu „fuck you romanian” și l-a închis iar, motivând că nu-i place muzica străinilor pentru că nu înțelege cuvintele. Mi s-a urcat sângele la cap, am pus mâna pe ciocan, am pocnit odată-n masă și cu o voce care parcă nu mai era a mea, i-am spus  amenințător că acolo rămâne lat dacă nu se cară, după care am repornit muzichia. A tăiat-o scurt, fără să-l mai „rog” încă odată. În muțenia creată i-am sugerat să învețe și el un alt grai ca să-l ajute să înțeleagă textul. În decursul acestui incident niciunul din cei prezenți n-a intervenit împotriva agresorului, eram încă odată singur înconjurat de ceea ce se numește mizerie umană. În ziua următoare am aflat  că de fapt și ceilalți englezi  susțineau punctul de vedere al paiaței.  Cu toate astea am ajuns la o înțelegere, pentru mine era o chestiune de principiu, aceea că toți suntem egali în drepturi. Atunci când aveam ceva de făcut în atelier  (nu erau foarte dese cazurile pentru că mai mult eram pe site) puteam să-mi delectez auzul în voie, la decibelii doriți, cu Holograf, Phoenix sau Pasărea Colibri, fără surprize neplăcute.  „Ascultați și voi muzică adevărată”,  le spuneam,  „percepeți linia melodică, asta înseamnă muzică, iar dacă vreți text, îl fac eu, sau citiți-i mai bine pe Byron sau Shakespeare, că-s de-ai voștri”. Nu cred c-au simțit ironia, dar știu sigur că atmosfera s-a relaxat și eu de asta aveam nevoie. 
Mai puțin relaxată îmi era soția, care deși depusese de ceva timp aplicații pentru găsirea unui job, nu primise nici măcar invitația de a fi chemată la un interviu. Financiar nu stăteam rău, câștigam chiar destul de bine, în schimb singurătatea în care se afla jumătatea cât timp eu eram la servici, își punea amprenta asupra psihicului ei. 
 Casa pe care am închiriat-o era acum mobilată complet. Prieteni nu prea aveam, doar cu Jenny ne mai întâlneam câteodată. Într-o zi vecinii, gard în gard cu noi, ne-au invitat la ei în acel weekend, ca să ne cunoaștem. N-am știut până atunci că este un fel de protocol nescris, ca noilor locatari să li se facă acest gen de invitații. Reiterez faptul că aria în care am închiriat  era locuită de oameni cu stare, care și-au permis să cumpere un imobil cu peste un milion de dolari. Puteai număra pe degetele de la o mână chiriașii-n zonă. Părinții lui Nunzio, proprietarul imobilului, s-au mutat în altă vilă cu puțin timp înainte de venirea noastră în Perth și așa am ajuns beneficiarii locului, un noroc chior, dacă e să mai vorbesc și de plată. Revenind la vecini, erau get beget australieni, oameni deschiși și prietenoși. Cunoștințele lor despre România se rezumau la „Dracula”, Ceaușescu și Nadia Comăneci. Ne-am bucurat ca am putu să le vorbim de țara noastră și frumusețile ei: munți și câmpii, cu Delta și mare, cu satele și orașele ce poartă-n spate haina timpului. Bineînțeles n-am uitat de Sibiu, orașul în care ne-am născut și crescut, lipit atât de mult de inimile noastre. Am discutat și de începuturile vieții noastre în Noua Zeelandă și apoi  Australia, respectiv de Perth. Ce mai, am petrecut seară deosebit de plăcută, în care mai mult am trăncănit noi. N-a trecut o săptămână de la întrevederea cu vecinii c-a venit bomba, care ne-a lăsat fără grai. 
În momente de vulnerabilitate socială create de pandemia cu Covid și interpretarea culorilor, continuă să apară pe eșichierul politic australian adepții noilor „idei” de combatere a rasismului, dar aceștia culmea, nu sunt aborigenii, care-s tot „black”. Rămâi siderat când vezi că s-a ajuns până la Premier să se discute schimbarea etichetelor de pe sticlele de bere ale unei companii, pe care scrie „Colonial”. Cică până și berea-i rasistă în Australia. Toți care aud inepția își dau coate și dacă se va continua în acest ritm, mâine, poimâine se vor dezbate-n parlamentele lumii legi trăsnite prin care bărbații vor trebui să practice obligatoriu meseria de hornar, miresele vor fi nevoite să se prezinte la căsătorie în rochii negre și noi ăștia cu firele de păr decolorate de ani vom fi obligați să le spoim tot în negru, căci albul zgârie retina. Există totuși alte soluții contra rasismului: putem da fuga la mare, (unii ca să scape de cipurile implantate de scanerul cu care se ia temperatura),  pentru bronzat, astfel după o asemenea cură devenim metiși.  Cucoanele devenite tuciurii de la soare se pot „upgrade” în negrese prin chirurgie plastică: își umflă  buzele, sânii și fundul, completând înfățișarea cu un belciug în nas ș-un cui la sprânceană ...  Bărbații pot s-o dea înainte cu  tunsura „afro” modelată sub formă de „cuib” și două aripioare a la George Floyd. Și uite așa rezolvăm chestiunea. 
Oare de ce se lucrează așa de mult la crearea inteligenței artificiale și nu la combaterea prostiei, o întrebare pe care mulți dintre noi ne-am pus-o. În acest timp mă zgâiesc și la presa românească care ne spune ce bine-i Acasă în relaxare, cu peste 400 de virusați pe zi, înainte  tulumbuciți la bere. Românul muncește dormind și doarme muncind, nu ca „proștii ăia de nemți”. Guvernanții nu percep realitatea, nu înțeleg ordinea dezordonată  și de aia s-a dus dracului și turismul cu plimbările pe Olt și Dâmbovița-n gondolă.  În timpul ăsta în WA, cu doi rătăciți veniți de aiurea, stă pe poziție, nimeni nu intră (exceptând locuitorii acestui stat), nimeni nu iasă, iar concluzia vine de la sine: s-au deschis fără restricții baruri, crâșme, cluburi, până și stadioanele.  Carevasăzică, mai ușor cu băutura fraților, beți și apă că nu ruginiți, că vă ține treji, conectați la realitate. 
Continuarea în 14 Iulie  
Marius Ghinescu       





comentarii
12 comentarii

Rahat cu perje ai căutat, rahat cu perje ai. Cu compasiune, drăguță, te citim și vă plângem neamu-ntreg.
Vecina
01.07.2020 12:19
Excelent serial !
E reconfortant să mă întâlnesc, peste ani, cu umorul d-lui profesor...
Așchia nu sare departe...
TwistedTitanium
01.07.2020 12:31
victorie a la phyrrus / atestată pe papirus / contra lui coronavirus...
Zapis
01.07.2020 12:36
Există o specie de ferigă numită ,,limba vecinei,,( Asplenium scolopendrium).

Crește pe sol neutru calcaros,inclusiv pe sol umed și în fisurile zidurilor umede vechi.
ThisCatHasClaws
01.07.2020 13:04
Atunci când te scremi stând crăcită pe tron, obsedată de fecale, nu e tocmai indicat să-ți etalezi atașamentul pentru vecini și nici compasiunea pentru subsemnstul și neamul său. A fi afectată de parafilie nu constituie un impediment în a vizita Templul închinat Licentiei. Există însă o condiție, trebuie să fi atrăgătoare, ori după suflet bag sama că tot în promiscuitatea vecinătății te vei scălda.
Cu drag să ne vedem în Templu.
Marius Ghinescu
03.07.2020 08:05
Rândurile-s pentru Vecina
Marius Ghinescu
03.07.2020 08:10
Îmi place stilul, direct, debordant, acid. Felicitări pentru articole.
Florin B.
03.07.2020 09:10
Prapadit ai fost si cat ai stat in Ashburton, te stie toata comunitatea de papadie alcoolica ce sti! Acum ai trecut garla si nici acolo nu iti place?
Nu ma mira faptul ca aussies nu te vor in preajama lor...cu asa retatrd cine ar sta.... Fly high amice bun de nimi
Ashvegas
11.07.2020 00:38
"Să fi atrăgătoare", băiețaș Ghinescu, se scrie cu doi i, adică să fii atrăgătoare. Ești așa de încântat de fecalele ce-ți ies pe gură, de ai uitat să fii civilizat. Neam prost, arogant, suficient, incult. La vedere. Și semnat. De bine să-ți fie!
Vecina
11.07.2020 00:46
Măi Guliță de Ashvegas, altceva n-ai găsit? Alcoolic? Ai dato-n bară rău de tot, pentru că nu le-am avut niciodată cu băutura, așa că râtane caută altceva prin Ashburton, cât despre Australia cornutule, la curu vacii stropit de Channel ai notat că ceva „nu-mi place”? Îmi pierd timpul cu tine răspunzându-ți prostovane.
Marius Ghinescu
11.07.2020 20:33
Nu te lași Vecina, o ții de parcă n-ai avea ce face și vrei să demonstrezi, nu știu cui, că mă „iubești” cu atâta ură. M-ai terfelit așa din senin. De ce? Chiar, de ce? Ți-am răspuns fără menajamente și te-ai supărat. La ce te așteptai, la declarații cu doi de ii, scuze și bezele? ANONIMUS e la putere așa că putem să-i dăm Cu Curaj așa cum face și inteligentul asimptomat de-și zice Ashvegas. E nepoțelul domniei voastre? De fapt nu mai contează.
Marius Ghinescu
11.07.2020 21:51
Corect se scrie ai dat-o-n bara!
Sunteti putin certat si cu gramatica.
In rest, toate bune!
TICA GRAMA
14.07.2020 13:45
Din aceeasi categorie
Infinity Ink. Photography

ciclism.sibiu.ro

Vacanta Eurotrip
info
Publica anunturi
Licitatie publica

accentmedia