Tribuna
PNL
Dumitru Cristănuș - Morminte insomnice
Dumitru Cristănuș - Morminte insomnice

Odinioară student al Teologiei Andreiene, Dumitru Cristănuș a rămas la Sibiu, a devenit tată de familie și paznic de cimitire. Format în cenaclurile reșițene, născut în Banat (într-un sat cu nume de rezonanță moldovenească: Socolari), el s-a șlefuit în orașul lui Radu Stanca unde, atunci ca și acum, tinerețea își mustea năvalnic poesia.

Mentor al poeților era un lujer de crin: Ion Mircea; maestru, un gnom veșnic blând și bonom: Mircea Ivănescu. Iar între vocile lirice de atunci se mai auzeau: Daniel T. Suciu, Mihaela Uncheșel, Carmen Negulei, Alexandru Leluțiu, Cornel Brahaș, Daniel Ilie Bucur, Valentin Martinov, Emil Hurezeanu, Florin Predescu, ceilalți poeți sibieni de azi și, desigur, Dumitru Cristănuș, care azi își petrece vremea zilnic între morți, înconjurat – asemeni tracului Orfeu – de o legiune canină în frunte cu „câinele Roșu“, îngrijind de cimitirele evanghelic și evreiesc ale municipiului de pe Cibin scrie o poesie inspirată de mediul acesta special, continuând în mod oarecum firesc opera poetică a marelui baladist sibian Radu Stanca, dacă ne gândim la poemele acestuia Symposion sau Nocturnă.


S-a vorbit cu temei, la lansarea volumului, despre oarecari asemănări cu romanul-poem Cimitirul Buna-Vestire al lui Tudor Arghezi, desigur partea a doua, în care, pentru intendentul cimitirului, absolvent de litere și filosofie, „Cetatea mormintelor“ devine „un preludiu de Rai“. Mai apropiat de Dumitru Cristănuș, ca stil de abordare a temei morții, rămâne Corneliu Vadim Tudor, cu ultima sa poesie, scrisă în noaptea de duminică spre luni, 6 spre 7 septembie 2015 – Hai, Moarte, să bem o cafea/ Ţi-o fac cu caimac, aromată: „Te rog să iei loc în fotoliu / Nu mă supără dacă fumezi / După cine eşti, Moarte, în doliu? / De ce tot suspini şi oftezi? //...// Lumea te aplaudă de departe / În zvon de corridă, olé! / Fii bună şi-ntoarce-te, Moarte / Să văd: după tine ce e? // Acum eşti captivă la mine / Am vrut să-ţi arăt, draga mea / Că nu-mi este frică de tine: / Ţi-am pus şoricioaică-n cafea“.

Particularitatea timbrului, prospețimea figurilor lirismului cristănușian, firescul situațiilor de parteneriat activ cu moartea și cu morții fac toate dovada unei voci lirice de substanțială și remarcabilă originalitate. Astfel, sicriul poate fi depozitar al frumuseții cu virtualități anamnesice, creatoare: ...„tata / purta pe umeri / un sicriu plin cu păstrăvi / a dat norii la o parte / și a așezat sicriul în fața luminii / dezvelind poezia“ (DIN SENIN A APĂRUT TATA, p. 14). La fel, un stimulent creator este și recluziunea în viața dintre morminte: „Rămas singur, pe umeri / îmi port viața ca pe un sicriu, / rostesc Tatăl nostru și scriu“ (NU MAI ȘTIU NIMIC, p. 24) – o profesiune de credință, în fond, întărită și de titlul poesiei Moartea mea niciodată nu moare. Sunt câteva versuri de o frumusețe cu totul aparte, aici, între insomnicele morminte aducând crezul în veșnicia frumuseții transfigurate în cuvânt poetic: „intru în lumină ca într-o librărie“ (MĂ SIMT UN MORT TOT MAI TRIST, p. 34), „A sosit dimineața, nu mai are răbdare / abia ținându-și copilul de mână / neastâmpărat și frumos, cerul / l-a botezat, i-a dat numele Soare“ (ÎMI PĂZESC SINGURĂTATEA, p. 40), „port mereu în mine / un mort ca într-un sicriu viu / e ivit din alt anotimp / despre care îngerii / nu scriu“ (ÎNGERII NU SCRIU, p. 47), „știind că întunericul / nu mai are cum să ne ajungă / peste cimitir / a început să ningă“ (BOABE DE ȚĂRÂNĂ, p. 56), „poemul deja scris a rămas singur / să-mi întâmpine moartea / și a supus-o: / moartea cât e ea de moarte / s-a poticnit / în nemurirea lui“ (MOARTEA CÂT E EA DE MOARTE, p. 60), „maiestoasă viziune limpede-i moartea / alcătuind lamura visului“ (MAIESTOASĂ ÎNFLORIRE, p. 96). Crezul creștin mărturisit oferă cheia întregului volum: „stai liniștit, toți îngerii mi-au spus / lumina de întuneric / nu va fi învinsă“ (PALMELE DE ȚĂRÂNĂ ALE MORȚILOR, p. 50). De ce morții nu ar putea trăi? este întrebarea firească pe care și-o pune teologul creștin viețuind între mormintele cimitirelor și morții al căror somn nu doar de la nivelul ierbii în sus îl îngrijește, cu paradoxala coasă pe care, asemeni simbolicei morți, o folosește. Este totodată titlul poesiei de la pagina 87 a celui de-al doilea volum de versuri, în care găsim legătura directă, trimiterea, continuitatea cu cel dintâi (Întemeierea somnului, Sibiu: Editura Agnos, 2015): „grăbită moartea / mi-a legat ultimele zile / cu funii de lumină / eliberându-mi în schimb cuvintele / mi-a făcut semn să tac / și veșnic / să-mi reîntemeiez somnul“. Întemeierea în nemurire continuă în recentul volum: „nu mai știam / eram mort ori viu / întemeind visul / de a nu mai muri / despre care tot scriu“ (ÎNTEMEIND VISUL DE A NU MAI MURI, p. 62)
Volumul de versuri Morminte insomnice pare un Cimitir vesel, transpus în limbaj cult și distribuit din Săpânța originară, cu toată greutatea de har și înțelepciune populară, în grădina poetică a cititorilor de poesie.

mihai  posada





comentarii
1 comentarii

Ce cuvinte sunt astea: "anamnesice", "poesie"?
Altfel, scrie bine domnul posada, chiar sensibil, percutant.
Mick
10.11.2017 22:51
Din aceeasi categorie
Food will win de war

Publica anunturi

Palatul Brukenthal Avrig

anunt de intentie consultanta

Vacanta Eurotrip
info
Licitatie publica

accentmedia