Tribuna
PNL
Dumitru Budrala, „un autotidact al Ecranului Global”, Cetățean de Onoare al Județului Sibiu
Dumitru Budrala, „un autotidact al Ecranului Global”, Cetățean de Onoare al Județului Sibiu

Dumitru Budrala, directorul  Astra Film Festival”, a primit, recent, titlul de Cetățean de Onoare al Județului Sibiu. Distincţia i-a fost înmânată  de vicepreședintele Consiliului Județean Sibiu, Christine Manta - Klemens.

În cadrul ceremoniei desfășurate în Muzeul în aer liber din Dumbrava Sibiului, a fost citit Laudatio, scris de poetul Radu Vancu. Acesta remarca: “Dumitru Budrala merită cu prisosință recunoștința comunității noastre din două rațiuni esențiale: primo, pentru filmele lui memorabile, care salvează sub formă de imagine vie memoria unor comunități arhaice pe cale de dispariție; secundo, pentru extraordinarul festival ASTRA Film, care - aducând la Sibiu, de aproape trei decenii, tot ce e mai prețios în filmul de non-ficțiune - a rezumat la noi acasă tot adevărul uman al planetei, în toată diversitatea lui atât de răvășitoare și de atașantă. În fatalmente scurtul laudatio care urmează, o să dezvolt pe rând amândouă aceste rațiuni; o voi numi pe cea dintâi, care ține de filmele lui de autor, rațiunea personală; iar pe cea care ține de ASTRA Film Festival - rațiunea comunitară”.

Rațiunea personală

Rațiunea personală, așadar. Dumitru Budrala a intrat în civilizația imaginii, în care trăim azi cu toții, prin intermediul fotografiei. A început să fotografieze în 1969, mai întâi cu un Smena, pe care apoi l-a vândut și și-a cumpărat un Zenit, de la care a trecut apoi la Praktica, Pentakon și Pentax, profesionalizându-se din mers, învățând - în absența oricăror programe de studii, ba chiar a oricăror biblioteci din specialitate, inexistente în România acelor ani - de unul singur tot alfabetul acestui Ev Media, acestui Ecran Global, cum îl numește filozoful francez contemporan Gilles Lipovetsky, în care planeta s-a transformat în ultimele decenii. Dumitru Budrala este un autodidact al Ecranului Global. În România anilor '70-'80, el a simțit - cu intuiția lui de artist profund - că acesta e destinul civilizației contemporane: acela de a deveni, după ce a fost o sumă de texte, o sumă de imagini. De a ieși din Galaxia Gutenberg, a textului tipărit, a lumii a cărei gândire e o succesiune de texte - și de a intra într-o altă galaxie (azi am putea-o numi Galaxia Zuckerberg), a cărei gândire e o succesiune de imagini, cu text din ce în ce mai recesiv și mai disparent. Ceea ce face cu adevărat spectaculoasă formula lui Dumitru Budrala este combinația între această civilizație extrem contemporană a imaginii - și subiectele arhaice, ieșite din timp, pe care arta lui se aplică. Încă din 1981, de la primul lui film, Junii, a simțit - cu aceeași intuiție a artistului profund despre care vorbeam mai sus - că ceea ce trebuie să facă este intersecția dintre temporalul inevitabil al imaginii de film și atemporalul civilizației pe care o documentează. Orice film este compus din imagini care se mișcă în timp; Budrala folosește această mișcare în timp a imaginii pentru a documenta o civilizație al cărei efort a fost mereu cel al ieșirii din timp, al sabotării istoriei, cu formula lui Lucian Blaga. Filmele lui fac să se intersecteze două tipuri de civilizație care altfel nu s-ar fi intersectat niciodată; sunt, în fond, niște obiecte oximoronice. E ceea ce le dă instantaneu și valoarea antropologică, și valoarea artistică. Ceea ce rezultă din această intersecție mirabilă e un gen de documentar deopotrivă antropologic și liric, deopotrivă hiper-realist & fantasmatic, a cărui formulă ideală Budrala a găsit-o odată cu Blestemul ariciului, primul lui documentar de mare succes internațional. De atunci încoace, filmele lui (mai ales Ultimii păstori, Satul de demult și Transalpina. Drumul regilor) au ranforsat granițele acestui teritoriu, i-au cartografiat relieful, i-au precizat această identitate complicată, în care datele antropologice culese direct din teren, în priză directă, fără decupaje artistice intenționale, generează totuși de la un punct încolo o aură aproape palpabilă în jurul lumii reprezentate, o aură de o intensitate care sparge deodată cadrele strict antropologice (Barthes numea această depășire a imaginii punctum - e drept, el folosea termenul pentru fotografie, dar e cât se poate de aplicabil și în cazul filmului) & te face să înțelegi că ce ai sub ochi nu e un fragment de lume funcțională, ci un fragment de mitologie funcțională”, se arată în Laudatio.

Realitatea dezvrăjită

Ceea ce filmează Budrala nu e realitate, ci e mit - mai exact spus, sunt fragmente remanente ale mitului conservate în pliurile unei lumi aproape integral dezvrăjite. E doar o chestiune de timp până când aceste vestigii ale mitului vor fi resorbite complet în realitatea dezvrăjită - ceea ce face din poemele antropologice care sunt documentarele lui Budrala obiecte cu atât mai complicate & mai prețioase: ele sunt obiecte poetice care conservă alte obiecte poetice, aflate însă pe cale de dispariție. E poezie care deopotrivă & pune în abis poezie - cu atât mai emoționantă cu cât știi bine că ceea ce ai sub ochi sunt efemeride, lumi care peste doar câteva decenii vor fi absente din panteonul dezvrăjit.În conferința lui din noiembrie 2017 de la München, Wissenschaft als Beruf, în care vorbea despre die Entzauberung der Welt, despre "dezvrăjirea lumii, Max Weber vorbea disprețuitor despre "sălbaticii" (e chiar termenul lui) care mai cred că există forțe mitice care animă lumea & care fac realul să se miște. Dezvrăjirea progresivă a lumii, pentru care Weber (alături de cea mai mare parte a modernității) a militat pe cât i-a stat în puteri, era orientată exact împotriva genului de "sălbatici" pe care camera lui Budrala îi protejează, îi conservă, îi salvează de la dispariția radicală. Asta sunt filmele lui Dumitru Budrala: obiecte deopotrivă cinematografice și poetice care salvează obiecte poetice dintr-o lume aflată în curs de dispariție”, spune Radu Vancu.

Rațiunea comunitară

“Cu acceași tenacitate cu care s-a construit pe sine ca artist, Dumitru Budrala a construit ASTRA Film Festival. Generos ca orice artist real, a vrut ca și comunitatea lui să fie integrată în acest Ecran Digital în care lumea se transforma sub ochii lui. Sub ochii noștri, ai tuturor. Așa că, începând din 1993, Dumitru Budrala a inventat acest festival de film de non-ficțiune - cu care atât Budrala, cât și Sibiul au devenit sinonimi. Au trecut pe aici nume mari de regizori, au trecut numele unor regizori emergenți, care sunt deja noile staruri ale non-ficțiunii cinematografice mondiale. Ar fi fastidios și inutil să-i înșir aici; fiindcă un festival nu înseamnă atât coada de păun înfoiată de toate prezențele astea - cât cantitatea de adevăr uman pe care o aduce în comunitate, felul în care se modifică în bine o comunitate în deceniile în care un astfel de festival instilează în ea cantități de adevăr omenesc. Iar criterul practic e simplu & evident: după aproape trei decenii de ASTRA Film Festival, Sibiul arată altfel. Am văzut lumea toată strânsă în piețele & pe ecranele Sibiului; am văzut omul, în toată diversitatea lui, mișcându-se prin casa noastră; și umanitatea noastră a ieșit din asta decisiv îmbogățită. ASTRA Film Festival e una dintre sursele esențiale de umanitate ale Sibiului. Iar primum movens al acestui import masiv de umanitate este Dumitru Budrala. Și a fost cât se poate de natura că Muzeul ASTRA i s-a alăturat de la bun început - și că, în continuare, Muzeul ASTRA îi va fi alături în aducerea umanului, în toată varietatea lui, la Sibiu; fiindcă acesta e scopul comun al ASTRA Film Festival și al Muzeului ASTRA: să facă din Sibiu acasa umanului, în toată enorma lui varietate. Max Weber scrie, în Economie și societate, că o națiune este "o comunitate de sentiment și memorie". Asta a făcut ASTRA Film Festival, în cele aproape trei decenii de existență: a făcut din toată planeta o comunitate de sentiment și memorie. A făcut din toată planeta o singură națiune - și o singură casă.O casă a cărei primă cărămidă a pus-o Dumitru Budrala”, precizează poetul.

O casă a Umanului

Iată, așadar, rezumate în câteva cuvinte, cele două rațiuni pentru care Dumitru Budrala merită cu prisosință recunoștința noastră: rațiunea personală, a filmelor lui admirabile, și cea comunitară, a festivalului construit de el. Mai întâi, fiindcă Dumitru Budrala nu a filmat atât realități, cât mituri - din care și noi suntem parte; a făcut, așadar, din documentar o specie a mitologiei - care ne privește și pe noi. Când tehnologia va dezvrăji totul, vor rămâne obiectele cinematografice & poetice ale lui Budrala - admirabile semne memorative ale acestor lumi dispărute. Apoi, fiindcă a construit un festival cât o Casă a Umanului - în care încăpem cu toții, de câteva decenii încoace - și sper că vom mai încăpea multe alte decenii”, conchide Radu Vancu.

 

 





comentarii
0 comentarii

Din aceeasi categorie
Food will win de war

Publica anunturi

Palatul Brukenthal Avrig

management dirigentie inofrmare

Vacanta Eurotrip
info
Licitatie publica

accentmedia