Tribuna
SEVIS
AMVONUL & TRIBUNA |
Doi oameni s-au suit la templu ca să se roage (Luca 18. 10-14)
Pr. Constantin NECULA
3499 vizualizari
Doi oameni s-au suit la templu ca să se roage (Luca 18. 10-14)

Suntem în emoția ce prevestește începutul Postului Mare al Păresimilor. Post de tristețe radioasă. Un plâns liniștitor ne însoțește patruzeci de zile. În fiecare zi. Știm că urmează patimile și moartea Domnului Hristos. Dar o știm în contextul în care noi, cei de-acum, știm și că Hristos Iisus a Înviat. Plângem, dar o facem cu știința pe care și-o dă credința în Înviere. Credem în puterea credinței. Ar mai exista iubire dacă n-ai crede? (Eric—Emmanuel Schmitt, Jurnalul unei iubiri pierdute, Humanitas, 2021, p. 31). Domnul Hristos în drum spre Ierihon cu ucenicii. Oameni simpli, străbat drumul paralel cu întreaga câmpie a Iordanului. Până astăzi inspiratoare prin viața din ea, prin frumusețe și liniște. Iordanul e nervura de sens a propovăduirii Domnului și Apostolii simt aceasta. Luca, doctorul cel atent la amănunte, ne descrie în capitolul 18- acolo unde avem și Evanghelia Duminicii acesteia- cum Învățătorul oferă conținut cuvântului rugăciune. Dintâi scrie: 1Și le spunea o pildă cum trebuie să se roage totdeauna și să nu-și piardă nădejdea” (Luca 18.1). Și urmează pilda cu văduva stăruitoare. Care scoate în relief că și firea sucită a unui judecător lipsit de scrupule- „deși de Dumnezeu nu mă tem și de om nu mă rușinez” (Luca 18.4) nu sunt simple cuvinte și denotă o atitudine, vai, moștenită de un sistem întreg câteodată- poate să cedeze dinaintea insistenței drepte a unei văduve. O insistență obraznică? Nicidecum. O insistență în căutarea dreptății.

Pilda vameșului și fariseului este „declanșată” însă de o întrebare grea pusă de Însuși Dumnezeu Întrupat: „Dar Fiul Omului, când va veni, va găsi, oare, credință pe pământ?” (Luca 18.8). Răspunsul pare schițat în pildă. Sunt doi oameni, două sisteme de valori, două moduri de a înțelege credința. Se suie amândoi la Templu. Semn că împărtășeau același ritual, același mod de închinare. Aceeași religie- în termenii teoriei moderne. Unul era funcționar divin- fariseul. Un altul era funcționar al regimului politic și administrativ- vameșul. Pare că primul este mai important în drumul spre Templu. E omul Templului în coordonatele lumii de atunci. Așa cum noi credem câte o dată, prea des uneori, că simpla apartenență la un mod de a ne comporta este suficient. De fapt Mântuitorul aici propune atenției noastre meditarea: cum stăm dinaintea lui Dumnezeu. Ce anume este important în rugăciunea noastră, în modul nostru de a fi dinaintea lui Dumnezeu? Sfântul Ioan Evanghelistul avea să scrie în timp, ecou al acestei pilde: „Dacă cineva zice: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăște, mincinos este! Pentru că acel ce nu iubește pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească” (I Ioan 4. 20). Cu alte cuvinte ceea ce mișcă rugăciunea la cer e rugăciunea, tandrețea noastră umană, empatia noastră față de cei suferinzi ori sătui de prea mult bine. Evagrie Monahul o spune astfel în Cuvânt despre rugăciune: „Nu te ruga împlinind numai formele din afară, ci îndeamnă-ți mintea spre simțirea rugăciunii duhovnicești cu multă frică” știind bine că „rugăciunea este vlăstarul blândeții și al lipsei de mânie, este alungarea întristării și a descurajării” (Cuvânt despre Rugăciune, Filocalia I, 2008, pp. 100-101).  Să fie doar o atenționare asupra formalismului această parabolă?

            Nicidecum. Descoperim în ea că semănăm fie cu fariseul, fie cu vameșul, pe rând, fie cu amândoi deodată. Toți oamenii descriși de Hristos sunt atât de... umani. Poate de aici și greutatea de a înțelege, curajos, pildele. Prea sunt pentru noi. Și despre noi. În fond fariseul nu greșește în „conformitate cu Legea”. O aplică. Scris era- și el trăia din asta- că afișarea credinței era credință. Vameșul știe bine unde-i este locul în raport cu aceeași Lege. Slugă la străini, manevrând banii străinilor, făcându-le oarecum munca, era socotit între idolatrii. Și pentru că atingea monedele ce purtau chipul imperial pe ele. Ține-ți minte, sunt convins, povestea cu dinarul găsit în gura peștelui de către Petru. Poate sesterț, dar iconic chiar nu contează. Căci oricum ar fi fost, chipul imperial era pe o parte. De unde îndemnul Domnului Iisus Hristos: „Dați cezarului ce este al cezarului și lui Dumnezeu ce este a lui Dumnezeu”(Marcu 12.17 și Luca 20.24-25). Ori ce constatăm? Fariseul are dinaintea lui Dumnezeu un comportament ca dinaintea cezarului. El dă raportul: „Dumnezeule, îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni, răpitori, nedrepți, adulteri sau ca acest vameș: postesc de două ori pe săptămână , dau zeciuială din câte câștig” (Luca 18.11-12). Era Special One- cum ar zice adolescenții azi. Problema că în încercarea de a ieși bine cu Șeful- vai, de câte ori facem la fel- fariseul vămuiește păcatele celorlalți. E mai bun în comparație cu răul din jur. Ceea ce nu îl face special. Se îndreptățește judecând pe alții. Vameșul se comportă ca un fiu. Evagrie avea să și spună: „cel ce iubește pe Dumnezeu stă de vorbă cu El de-a pururi, cum ar sta cu un tată, alungând orice înțeles pătimaș” (Capete despre rugăciune, p. 105). Și asta pentru că de fapt atunci când te rogi ai nevoie de Dumnezeu, nu de tine, de ale tale. El dă rugăciunea, tu cuvintele. Am găsit în atitudinea Vameșului și sâmburele de răbdare cu liniște a propriului său statut. Nu vine la Templu ca un revoltat. Să fi știu ceea ce, peste secole, același minunat Evagrie Monahul ne învață? Căci ne spune ascetul pustiei: „Ce care îngrămădesc supărări și pomeniri de rău sunt asemenea celor ce scot apă și o toarnă într-un vas fără fund. Dacă ești răbdător, pururea te vei ruga cu bucurie” (idem, p. 101). În rugăciune suntem mereu dinaintea Înfricoșătoarei Judecăți, aceea despre care Biserica face amintire Duminica viitoare, marcând lăsatul sec de carne. Ori în judecarea noastră rugăciunea, răbdarea și iubirea pot fi „circumstanțe atenuante” în raport cu negrija la păcat în care ne savurăm viețile, de cele mai multe ori. Cu vameșul așadar, spre templu. Fără a judeca fariseul. Care s-a întors și el acasă. Dar nu „mai îndreptat” asemeni vameșului. Să ținem, dar, parte cu vameșul. Și să ne îndreptăm fără a strâmba pe ceilalți ori, mai ales, fără să strâmbăm măsura lui Dumnezeu ca să intre în măsura noastră.





Din aceeasi categorie
Electrica Furnizare

publicare anunturi

Somarest

SEVIS

Vacanta Eurotrip
info
Palatul Brukenthal Avrig
Licitatie publica

accentmedia