Continental
Tribuna
AMVONUL & TRIBUNA.
Din urale în strigăte de ură. Sau de ce Dumnezeu nu se teme de noi
Pr. Constantin NECULA
2719 vizualizari
Din urale în strigăte de ură. Sau de ce Dumnezeu nu se teme de noi
© Basilica.ro

Ne-a văzut şi totuşi nu S-a temut de noi. A încercat să fie uman în mijlocul nostru. Într-atât încât, scria Părintele Dumitru Stăniloae, dacă mai golea ceva din dumnezeirea Sa s-ar fi transformat în om. Ar fi rămas doar om. Aşa, Fiului Omului, Mântuitorul Hristos, a luat firea umană pentru a o readuce la strălucirea dintâi. Pentru foarte mulţi, prea mulţi parcă, pare o poveste. Pentru cei care ne trăim provocarea veşniciei în El este totul. Duminica Floriilor ne descoperă cine suntem, ca oameni, până în ziua de azi. Mereu la două capete, neatenţi la darurile care izvorăsc din Dumnezeu. Uşor de manipulat. În fond, trecerea de la Intrarea în Ierusalim la Răstignirea pe Golgota, cea din afara Ierusalimului, este rezultatul primului scrutin popular bazat pe democraţia manipulată. Putem admite, laolaltă cu psihiatrul Jacques-Antoine Malarewicz, că orice comunicare corespunde unei forme de manipulare, căci nici o informaţie nu există ca atare. Altfel spus nu există comunicare care să poată pretindă neutralitatea. (Christophe Carre, Arta manipulării elegante. Instrumente de persuasiune ale oamenilor oneşti, Meteor Publishing, 2017, p. 54). Doar că în cazul judecării şi condamnării Mântuitorului nu erau nici oneşti şi nici eleganţi manipulatorii şi de atunci parcă boala lor i-a  virusat pe toţi cei care vor puterea cu orice preţ. Hristos Domnul nu pentru neutralitatea comunicării S-a întrupat. Nici un cuvânt de-al Său rostit public nu este uşor de acceptat. şi cele mai nevinovate parabole ale Domnului sunt - în ochii exoftalmiaţi de ură ai cârtitorilor - cuvinte dărâmătoare ale siguranţei lor funcţionăreşti. Ce schimbă uralele populaţiei credincioase în strigăte de ură nu este fanatismul populaţiei, altfel cuminte şi ascultătoare, evlavioasă până la absurd, ci manipularea credincioşiei oamenilor. A sentimentului de apartenenţă, prin credinţă, la o naţiune cu o chemare specială ce avea să o coste, vai, atât de mult în istorie. Străzile Ierusalimului se vădesc canale de comunicare, ciudate alcătuiri de interese. Domnul urcă spre Ierusalim nu din Valea Iordanului ori din drumul Ierihonului - străbătând cu Avraam parcă drumul Jertfirii lui Isaac - ci din adâncul morţii, din mormântul lui Lazăr. De-acolo de unde nimeni nu revenise vreodată, din bătălia cu moartea. Căci nici pe Golgota, Hristos Domnul nu moare moartea Lui, ci moartea noastră. O arată în Nain, cu fiul văduvei, în Capernaum cu fiica lui Iair, cu fiul lunatec al bărbatului ce ne învaţă că oricât de mare ni-i credinţa avem de cerut binecuvântare izbăvirii noastre de necredinţă. şi în seara dinaintea Intrării în Ierusalim o făcuse cu Lazăr, sub umbra Muntelui Măslinilor, în Betania. O arătase vindecând orbii, şchiopii, paraliticii, oameni aflaţi în diferite forme de agonie. Căci agonie înseamnă să fii lepros ori să ai o scurgere de sânge ce-ţi anula dreptul la participare în viaţa religioasă. Nu se scârbeşte de nimic din ceea ce ne este moarte. Din ceea ce înseamnă boală. Îl face însă dur în vorbire obtuzitatea îngâmfată, iritanta sete de dreptate fără adevăr a vestitorilor farisei ai legii, cârteala penibilă a cărturarilor ucigaşi de duh şi răsturnători de literă. Amendează astfel exact ceea ce-l va ucide şi încă o face...
De aceea, Dumnezeu nu se teme de noi, cum ar crede specialiştii  în transhumanismul postmodern. Care-l acuză că a fugit din Creaţie, că s-a ascuns dinaintea bolilor ori cataclismelor, că se maschează mereu cu frică asemeni nouă la momente de tensiune. Nu. Dumnezeu nu ne trădează. Tot ce se petrece sub ochii noştri din lunea Patimilor, cu vânzarea lui Iuda şi trădarea legaliştilor, toată târârea sub presiunea Crucii prin mâlul ordinar al îngustimii oamenilor, prin hăţişul politic al poporului şi oprimatorilor săi, romanii, dovedeşte că lui Hristos nu-i este frică de noi. Moare cu noi în gând. Ba chiar ne ţine partea cu acele cuvinte dureros de iubitoare: „Tată, nu le socoti lor aceasta...”. ştie că moare moartea noastră. Dovedeşte din plin că Întruparea şi Viaţa şi Pătimirea Sa au un sens unic: mântuirea vieţii şi pătimirii noastre. Nu-i e frică pentru că ne asumă ca un frate. Unii zic că e Fratele mai mare. Eu zic ca un Dumnezeu - Frate, uriaş prin iubirea Sa. Oare de ce nu înţelegem? Pentru că asemeni locuitorilor Ierusalimului ne lăsăm furaţi de peisajul manipulator al vorbăriei. Sanhedrinul judecă fără a avea drept. Ponţiu Pilat judecă cu un abuz de interpretare. În fond, în ochii săi, Hristos nu este decât un evreu oarecare, un rob pe teritoriul Republicii. Un om asupra căruia avea drept de viaţă şi moarte prin lege omenească. O foloseşte în exces. Este cel mai bun exemplu al procuratorului furat de poziţia sa fără concurenţă politică. Fără alte limite, în fond, decât propria conştiinţă. Spălatul lui pe mâini nu arată superioritate în gândire ori fineţuri de jurist versat. Arată laşitatea dinaintea unui moment în care trebuia să-şi asume responsabilitatea. Avem un Iuda ce sărută obrazul lui Dumnezeu şi un Pilat-Iuda ce-şi spală mâinile ucigând cu nonşalanţa oricărui fricos. Nu. Fricosul nu e Dumnezeul nostru Întrupat, ci oamenii aceştia şi cu ei toţi  participanţii la Vânzare şi Lovire şi Ucidere. Leneşi în a cunoaşte şi laşi, extrem de laşi în asumarea Legii celei adevărate. Ce ştiu ei, ştiu şi manipulatorii de azi. Un popor pornit pe răzbunare când este blocat în exces îşi ucide provocatorii. Ori ei nu vor să moară. 
Poate părea o poveste veche, din Ierusalimul vremii de atunci. Dar cât de mult, vai nouă, nu ne-am schimbat. Cât de tare semănăm celor de atunci în graba trădării, în subţirimea argumentelor prin care ne anulăm credinţele şi ne lăsăm furaţi de minciună, ne lăsăm minţiţi şi minţim cu nonşalanţa unor...ocupanţi. Floriile sunt ziua începerii ultimei săptămâni din viaţa pământeană a Celui care a unit pământul cu Cerul, a ridicat umanul din noi la Cer. Poate pentru unii nu înseamnă nimic. Pentru creştini înseamnă Viaţă. Când zilele trecute Catedrala Notre-Dame din Paris ardea şi lumea îşi lăsa ochii umeziţi de dramă, postacii români miştocăreau ca de obicei, jigneau şi jubilau imberb. Teamă mi-e că am transformat România într-o ţară a absurdului ca glumă sinistră. Dacă vrem să mai salvăm ceva din ţară, urcând-o pe umărul nădejdii, avem obligaţia de a o purta peste Golgota trădărilor spre Izbăvire. ţara ca o Cruce. Cu Hristos. În Hristos. Azi purtat în urale, mâine ucis cu ură. Dumnezeul nostru curajos. Mântuitorul.
 
 
 
 
 
 




comentarii
2 comentarii

Doamne cat adevăr . Si nimeni nu aude . Bine spunea Domnul Isus” cine are urechi sa audă ” , dar cine mai are urechi de auzit în harmalaia politica și nu numai de azi , care parca se repeta la infinit ca atunci . Dumnezeu să vă dea puterea și harul de a ne trezi dar și harul de a ne vindeca de surzenia minții .
Elisav
20.04.2019 17:48
mesaj pt Popa desteptu: facem ce vrei, doar nu ne mai certa! vrei sa fim mai credinciosi (ortodox), ca sa creasca puterea preoteasca? Fim! Vrei sa votam cu PSD la alegeri ca sa primiti mai mult cascaval? Votam! de fapt ce vrei de la noi? ne bombardezi regulat cu prozelitism
Eu
20.04.2019 18:33
Din aceeasi categorie
Muzeul Brukenthal

Publica anunturi

Vacanta Eurotrip
info
Apa Canal
Licitatie publica

accentmedia