O nouă carte marca Erich-Emmanuel Schmitt: Jurnalul unei iubiri pierdute (Humanitas Fiction, 2021, traducere din franceză Doru Mareș, 213 pg.). N-au cum să nu o trăiești cu toată ființa ta. Nu doar de cititor. Moartea mamei sale, văzută paralele cu viața, suferința și drama veacului în care s-a topit ca om, pelerinajul cu sine înspre propriile izbăviri, îngenuncheri și icnete de durere, o nevăzută așezare în grădinile cu roze ale Lyonului cel cu acoperiș de culoarea somonului, amestecul între artificialitate vieții și autenticul ei...Toate. O simfonie epistolară străbătută de fulgerele unei prezențe feminine inefabile. Nu cred că în literatura modernă- sau post- un scriitor a surprins astfel Plecarea. La noi numai Radu Paraschivescu- vă reamintiți desigur Recviem vesel pentru tata (Humanitas, 2020, 192 pg.) – a reușit să desprindă din durerea-hazarda morții firele de luciditate ale învierii. Erich-Emmanuel Schmitt pare că exersează permanent la paralele inegale și modul lui de a cresta pe umbra morții semnele Învierii sunt cu totul altele. Sentimentul a fost că prin acest roman epistolar- căci aici se crește stilul autorului- Tanti Roz moare iar puștiul- oricât de bolnav ar fi- o așteaptă dincolo de zăplazul morții, știind unde e cheia (în amestec alchimic cu Radu Stanca, parcă). De aici imaginea de film, de studio de teatru antic și modern deopotrivă, pe care scriitura din fibra romanului acestuia ți-o transmite.  Suntem în plină viață cu moartea mamei-atlet, mamei- curaj, mamei- suport. O mamă prelungire a icoanei bunicului-bijutier, artizan de șiretlicuri, supraviețuitor zâmbind al morții absolute prin iubirea nepotului, la rându-i artist și tocmitor de vele în vântul verbelor.

Mai am un gând. De foarte mult timp am înțeles că dorul de Lyon- Lungdunumul de altă dată- nu mi-a putut fi ostoit. Îndrăgostit de scrierile Sfântului Irineu de Lyon, emoționat de moartea martirilor scilitani- aruncați cenușă în râul Saone- am căutat orașul. M-am pierdut prin cartierul evreiesc, mi-am închipuit teribilele barje cu victime ale nazismului curgând spre un Paris culpabil și trădător dar am revăzut și rezistența din fibra lyonezilor la tot ce înseamnă trădare. Și acum socotesc Notre Dame de Fourviere drept un far de lumină, teatrul Galo-roman un vestigiu de suflet. Ori  locul în care sfânta Blandina a cunoscut martirajul un colț de pavaj din azuriul Împărăției. Schmitt mi-a redat bucuria orașului. Lyon Perrache, Pont Gallieni- pe Ron, celălalt braț de albastru al Orașului-  aproape de Lyon-Part-Dieu. Cu frumoasele aarome de tăceri, cu uimitoare liniște din Bibliotecă ori emoționanta întâlnire, într-o librărie din centru, cu un „zid” de volume din Sources Chretienne- volumele în care sunt publicați în limba originală și limba franceză Părinții Bisericii, fondată în 1942 de iezuiții Jean Danielou, Claude Mondesert ori Henri de Lubac - care mi-au redat sensul în cercetarea teologică. Îmi place să cred că în pașii pierduți prin Oraș am trecut, de ce nu, pe lângă Eric-Emmanuel Schmitt sau mama sa, sau pe lângă orice din tot ceea ce înseamnă incredibilul vertij al vieților noastre. Trecătoare și veșnice deopotrivă. Reconfigurată prin scris, moartea pare mai ușor de suportat. Sau nu. Scrie Schmitt: „Într-o zi ca toate celelalte, totul devine diferit. Ni se anunță o moarte, o naștere și, din acel moment, nimic nu va mai fi vreodată la fel” (p. 7). Iar, undeva în aval de moartea mamei sale, cum sunt multe din episoadele despre mama sa, el consemnează: „La birou, Daniel îmi întinde un articol decupat din presă, care poartă acest titlu: „Mama dramaturgului Eric-Emmanuel Schmitt a murit”. Mă prăbușesc. Tocmai mi-a fost răpită a doua oară. Îngrozit de reacția mea, Daniel protestează:- Citește articolul. E foarte cald, foarte binevoitor, foarte pozitiv! Îmi curg lacrimile, fără a îndrăzni să formulez gândul copilăresc care mă doboară: Mi-aș fi dat întreaga celebritate pentru a-mi păstra mama” (p. 46). Una din măsurile nemuririi. Un amestec de viață și apoftegme. Jurnalul unei iubiri pierdute trece din mâna lui Schmitt în inima oricui voiește să-și vindece autosuficiența legată de moarte. Un panaceu pentru cei răniți de vadul morții în care încă ne mai zbatem.