Ion DUR
CADRE DE PORNIRE
Dacă aș fi malițios, aș spune că avem în corespondența lui Cioran nu doar un roman epistolar, după o formulă devenită poncif, ci și un alt gen literar, și anume un fel de nuvelă în variantă lirică parcă înadins calchiată, cel puțin ca titlu, după cunoscutul roman al lui Mihail Bulgakov Maestrul și Margareta. În cazul nostru ar fi vorba de „Cioran și Margareta”, una din admiratoarele care suferea după „Luț al ei”, cum nu încetează să-l alinte pe cel care părăsise Rășinariul și România și își făcuse o nesfîrșită viză de flotant la Paris.
Repetăm o formulă de-a lui Cioran, care face parte dintr-o bulimie a repetițiilor din ultima vreme, și anume faptul că un autor este mult mai autentic în corespondență decît în operă, aceasta din urmă fiind, în mare parte, o mască (v. eseul „Mania epistolară”, publicat inițial în franceză). Cine citește însă corespondența lui Cioran, un lector avizat, „de-al casei”, va constata că și aici textul are o „mască”, una mai diafană și mai zdrențuită, e drept, dar care conferă epistolelor o ambiguitate productivă, o „expresivitate involuntară”, finalmente, acestea reprezintă în mare parte tot literatură.
Textele lui Cioran – dar oare numai ale lui?! – sînt în fond niște rafinate bio-grapheme, cum ar spune Roland Barthes, ele cuprind enunțuri în care determinațiile biografice sînt sublimate în idei sau, dacă recurgem la un fel de chiasm, ideile congelează în ele biograficul, ele au „ars” rînd pe rînd substanța biografiei, pe care doar cel avizat o poate detecta. Mai mult, citindu-i și recitindu-i corespondența, „mania [sa] epistolară” (e lexicul și sintaxa lui) exersează pe un alt plan acel „trăirism” cu care a fost anatemizată generația lui Mircea Eliade, o formulă pe care am regăsit-o de curînd sub forma de „gîndire simțită” (sentipensar), o sintagmă folosită de afrodescendenții și pescarii multe comunități riverane din Columbia. Semantic vorbind, sentipensar presupune „a acționa cu inima folosindu-ți capul”, așa cum i-a spus un pescar sociologului Orlando Fals Borda la mijlocul anilor 80 ai veacului trecut.
Fac aici o paranteză. Termenul trăirism (în germană avem termenul Lebensphilosophie, adică „filosofia trăirii”) trimite la o formă de existențialism și a reprezentat, în România interbelică, o atitudine similară cu aceea exprimată de așa-numita „filosofie a vieții” prin autori precum Kierkegaard, Nietzsche, Spengler, Bergson, Soloviov, Berdiaev și alții. Toți acești gînditori pledau pentru un primat al trăirii asupra intelectului. Ei bine, mulți resping noțiunea de „trăirism” pe motivul că aceasta nu a depășit pragul identității psihologice și nu ar avea astfel saturația ontologică necesară pentru a atinge pragul sau statutul unui concept filosofic. Intrăm însă pe terenul disputelor, al criteriilor nu o dată labile, versatile, care pot explica și justifica de la un autor la altul dacă avem de-a face cu o literatură psihologizantă sau cu un demers existențialist.
*
Conjuncția „Cioran și femeia sau femeile” este un subiect care nu a fost atît de mult frecventat și cu atît mai puțin epuizat. Sînt nenumărate episoade din biografia lui Cioran care trimit la această legătură, după cum avem și ipostaze care ne facilitează judecata asupra importanței pe care i-o atribuia filosoful „familiei”, rostului sau întemeierii acesteia cum se spune în mod obișnuit.
Cioran îi explica prietenului său Bucur Țincu, într-o scrisoare de prin august 1970, că are „o teorie foarte simplă”, și anume că „orice ființă are valoare prin ceea ce este și nu prin ceea ce face”i. E recognoscibil, desigur, stilul lui Cioran, felul său paradoxal de a evalua relația cu Celălalt, am scrie chiar cu majusculă. Cioran este un stilist desăvîrșit, un scamator care face minuni cu ideile, dar un prestidigitator atipic față de alții: el nu arată pentru a ascunde, așa cum fac de obicei scamatorii, ci ascunde pentru a arăta celor ce sînt, ca și el, niște salahori ai nuanței lingvistice. El ascunde sensuri care, ulterior, vor avea, ca și medicamentele, o eliberare semantică prelungită.
Totodată, ca și unul dintre cei ce l-au înrîurit definitiv, și anume Nietzsche, Cioran a fost un meșter iscusit al deghizării, cu care joacă mereu de-a v-ați ascunselea, căci, chiar dacă își pune o mască pentru a putea să ne spună adevărul, nici atunci nu-l putem crede sută la sută. Iată de ce enunțul lui Nietzsche: „Tot ceea ce e profund iubește masca” e atît de mult specific gîndirii lui Cioran, una atît de familiarizată cu figura paradoxului, așa cum au demonstrat, între alții, hermeneuta Simona Modreanu.
Ei bine, prin grila ființei care are valoare prin ceea ce este, și nu prin ceea ce face, mi se pare că mai toate femeile cu care a corespondat Cioran ocupă - și trebuie să ocupe – locuri distincte în scenariul biografiei sale. De la Ecaterina Săndulescu, Jeni Acterian și Margareta, ca să dau doar trei nume, și pînă la Friedgard Thoma, ultima sa mare iubire, mai toate persoanele feminine care și-au intersectat drumul vieții cu al lui Cioran merită scurte comentarii și evaluări. Aș crede, într-un puseu de concesie și iertare, că mai toate propozițiile sau silogismele pe care Cioran, în avîntul său de „descompunere”, le-a formulat la adresa femeii și a feminității – accentuez: e vorba de zicerile lui canceros de negre –, mai toate aceste poetice blesteme nu vizează mai deloc pe „corespondentele” lui, orice nume ar purta acestea (persoanele de față, zice un poncif, se exclud mai totdeauna, chiar dacă femeile cu care corespondează sînt în „fața” foii de hîrtie). Îngăduiți-mi, așadar, să-i acord misoginului Cioran, grație unui protocol public al exegezei, niște așa-numite circumstanțe atenuante.
MARGUȚA ȘI LUȚ
Cu aceste frumoase alinturi de îndrăgostiți vom rămîne în livingul unde Margareta (nu știm încă numele său) din Sibiu – sau „Marguța”, cum semnează – discută cu Luț, pe care-l tot gratulează cu „Luț al meu”. Așa i se și adresează în prima epistolă: „Dragă Luț”, prima pe care o întîlnesc în dosarul corespondenței primite de Cioran. E o scrisoare trimisă, constată îngrijitorul ediției Marin Diaconu, din Sibiu, în 12 decembrie 1939, mesaj care dezvăluie existența unui dialog epistolar anterior: „De ce-mi scrii, spune Marguța, că s-ar putea interpune între noi lucruri care au deja nume, «defectele» tale sau «avantajiile» mele?”ii (Defectele și avantajele sînt puse între ghilimele.)
După ce face nițică filosofie pentru uzul îndrăgostiților, Margareta formulează de-a dreptul cioranian, adică nihilist, un fel de sentință: „Nu există fericire nici aici și nici în altă parte. E credința mea de întotdeauna, iar rostul vieții mele apare odată cu convingerea că nu mă pot omorî”. E varianta cum nu se poate mai fidelă a sinuciderii mereu amînate pe care Cioran o va propăvădui toată viața, dacă nu cumva și dincolo de mormînt, acolo unde, cum glumea o publicație franceză imediat după moartea filosofului, Cioran ar fi fost nemulțumit și revoltat și față de ceea ce a întîlnit acolo.
Poate exagerez puțin, dar Margareta pare lipsită de vreo urmă de originalitate în scrisori, căci îi cîntă permanent lui Cioran în strună – nu în strană, cum ar spune vreun preot. Îi reproșează tristă că Luț nu-și dă seama „în ce măsură” ține la el, după care continuă tot în cheie cioraniană: „Nu țin la tine în nici un fel de măsură, sau, mai bine zis, țin în așa măsură încît, chiar dacă prietenia noastră s-ar termina acum, pentru mine ar fi împlinită” (1440-1441). Ce altă probă de fidel „discipol” cioranian mai vreți?!
Margareta aștepta epistolele de la Cioran cu maximă încordare, frenezie și disponibilitate stilistică. Aș fi putut, îi spune, „să-ți răspund deodată cu mai multe scrisori: una veselă, altă tristă, una cu declarații, alta cu confidențe, alta academică sau plină de cancanuri și pînă la urmă am ales-o pe cea cu... lucidități, dar tu o să mă ierți, te rog” (1441, s.n., I.D.). Am subliniat vocabula „lucidități” pentru că ea reproduce și încercuiește cu o tușă groasă un termen care, la Cioran, atinge pragul unui concept. Silogismele existențiale ale lui Cioran țin de diagnosticul pe care i-l punea mentorului său Nae Ionescu, și anume, de drama lucidității. Margareta avea, iată, feeling, îl intuia bine pe gînditorul Cioran.
Tot în decembrie 1939, peste zece zile, Margareta îi scrie din nou lui Cioran, anunțîndu-l că pleacă la București, după săptămîni sîcîitoare care au împins-o „la capătul puterilor de a suporta lumea” (1442). Trădează o fire depresivă, e sastisită de lume, pare că este „pe culmile disperării” (artistul Sergiu Cioiu ar pune un bemol și ar spune „colinele disperării”), vrea să călătorească pînă în Capitală „într-un vagon gol și să privesc pe fereastră. Așa m-aș putea odihni” (1442).
Sentimentul meu este că sibianca sau sibiota Margareta își depistase în Cioran confidentul ideal, cu care, în oglindă, se putea confunda psihic și cognitiv. Rîndurile ei dureros de confesive cioranizează la nesfîrșit, o trăsătură față de care, probabil, destinatarul Cioran avea varii grimase. Iată ce-i declară: „Sunt amorfă și mi-e frig. Mă simt mizerabilă și mi-e tare rușine de mine. Ai avut dreptate. Femeile trebuie să se neurastenizeze aranjînd flori în vase. Dacă se neurastenizează altfel, devin de nesuportat. Fac afirmația definitorie întocmai ca tine” (1442).
Margareta citise Cartea amăgirilor (apărută în 1936) și îi cita lui Cioran din propriul text: „Toate sărutările pe care nu le-am dat, sărutările pe care nu le-am primit... și atîtea timidități ale iubirilor noastre nu ne-au pecetluit singurătățile?... Nu ne-au făcut luptători atîtea refuzuri ale vieții?... Nu căutăm noi totul, fiindcă am pierdut ceva?” După care încheia admirativ: „Ești un om mare, Luț! Te sărută și te roagă să-i scrii mult, Marguț” (1442). Prietena lui Cioran simula, iată, spre deliciul lui Cioran, o ipostază cumva de hermafrodit: semnează ba Marguța, ba Marguț.
Continuăm survolarea corespondenței dintre Cioran și Margareta, alias „Marguța” sau „Marguț”, o sibiancă pe care a cunoscut-o de cînd era la Sibiu. Sîntem în decembrie 1939. Între timp, Cioran i-a scris concitadinei sale și îi mărturisea, probabil, că e „fericit” la Paris – termenul e reprodus de Margareta între ghilimele, ca o dovadă că e autentic – și îi cerea, totodată, iertare pentru că se simțea astfel. E aici, se pare, un fel de ironie șicanatoare între doi posibili îndrăgostiți. Nu știu de altfel ce să cred, căci filosoful putea foarte ușor să joace teatral „paradoxul mincinosului”, marca Eubulide, cel care ar putea suna astfel: „Rășinărean-parizianul Emil Cioran spune că toți rășinărenii și parizienii sînt mincinoși. Ce a spus Emil, adevăr sau minciună?” Fac aici o altă paranteză pentru a observa că, în aceste alcătuiri de scrisori din cele patru volume îngrijite de Marin Diaconu, nu am dat peste nicio epistolă de-a lui Cioran către Margareta. Încă nedescoperite sau distruse – orice e posibil.
Așadar, la sfîrșitul lui decembrie 1939, Margareta îi scria lui Luț din București. Era bolnavă la pat, citea numere vechi din revista pentru femei Marie-Claire și nu se gîndea la nimic – nu e de fapt un lucru chiar așa de comod să te gîndești la „nimic”. Nu e iritată de starea de fericire a lui Cioran, dimpotrivă, crede că este singurul om care o merită. Găsește că sînt inutile tonurile multiplelor lui justificări pentru plecările lungi sau definitive, deoarece și ea ar fi procedat la fel.
Margareta îi confirmă lui Cioran că stilul său de gîndire – „posibilitățile de expresie”, mai exact – au apropiat-o enorm de el (cine pe cine imită? asta-i întrebarea), și asta pentru că suferința ei este acel „conflict al nedesăvîrșirii”, o suferință la care, dacă ea l-ar fi creat pe Cioran, l-ar fi „obligat” și la ea, „pentru binele tău”, spune, generoasă, Marguța. Sînt enunțuri după care, procurîndu-ne parcă un rictus, Margareta adăuga cumva mieros: „Spune, scumpul meu Luț, nu mă găsești prețioasă ca o «femeie savantă»?” (1443) Sintagma „femeie savantă” este pusă între ghilimele, fiind probabil expresia cu care o flata pe Marguța marele pișicher Luț. În finalul epistolei din 30 decembrie 1939, îi recomandă lui Cioran să-i scrie la Sibiu, unde va ajunge după ce se va întîlni, la Poiana Brașovului, cu Valentina – cine-i oare?! – și cu Dinu – să fie vorba de Constantin Noica?!
*
Avem trei scrisori din 1939 de la Margareta, pentru ca în anul imediat următor, 1940, aceasta să-i mai trimită lui Cioran alte cincisprezece epistole. În epistola din 12 ianuarie, îl mustră puțin, ar vrea să fie lîngă el „numai nițel”, zice ea, pentru că-i e foarte dor. Îi descrie viața ei domestică destul de aspră, din care nu lipsesc „cîteva considerații filosofice” și iscodirile ușor pătimașe care vin dinspre doamna Săndulescu (bănuiesc că e vorba de Ecaterina Săndulescu), îndrăgostită, și ea, probabil, de Emil, devreme ce îi povestește Margaretei varii vise în care-i apare Cioran, urmărind însă atentă care-i sînt reacțiile față de atare ipostaze.
Tot în ianuarie, am sesizat ușoara prezență a unor bemoli în rîndurile Margaretei din scrisorile expediate lui Cioran. Îi mărturisește că-i citește rîndurile în camera în care se vedeau (e fragment din secvențe în care cei doi au fost face to face, adică trup lîngă trup), întrebîndu-l parcă neutră: „o mai ții minte?”, dar și regretînd că Luț nu e lîngă ea pentru a-l săruta și a-i spune în șoaptă că este un „prost”. Se lamentează retoric, invocă parcă obsesiv motivul lucidității, „o armă prea esențială, zice ea, sau [care] nu trebuie să stea în mîna unei femei”, îi mărturisește că ar vrea să-i scrie „un val de lucruri caline, sensibile, pisicești, prețioase, absurde și fine” (1448).
După cum îi povestește pasiunea ei pentru experiențele fizice, care, spune ea, ar trebui revizuite, îi devoalează apoi orele de insomnie, faptul că nu arată prea bine, ci este ca o stafie, urîtă, slabă și imposibilă, trăsături care o determină să-l întrebe ușor disperată: „O să mă mai iubești tu, oare?”, după care îi urează, cu o undă de consolare: „Noapte bună, Luț al meu” (1452).
Rîndurile Margaretei, care chiar așa semnează o scrisoare din 18 februarie 1940, devin parcă tot mai triste și dezolante, rînduri în care îi transcrie versuri din Rilke care i-au acompaniat stările de boală și singurătate. Îl roagă pe Cioran să-i scrie „cît de albastră e Mediterana” și ce face acolo, dar și să-i trimită o scoică frumoasă, „cu sidef pe dinăuntru și să facă ape cu multe culori” (1453). Îl sfătuiește, în același timp, să aibă curajul să arunce sau să îngroape Suferința care-l macină, să n-o lase să-l exaspereze și să-l mențină, să repetăm deja un truism, „pe culmile disperării”, dar îi amintește și de o promisiune pe care i-ar fi făcut-o cîndva Cioran, și anume că nu va „mult în cafenele”, o chestiune demascată însă de plicurile pe care acesta i le trimite, plicuri care „poartă ștampila a cîte unui bar excentric”. După care îl întreabă: „Sînt într-adevăr plăcute?” (1456).
*
După cîte constatăm, schimbul de epistole dintre Margareta și Cioran nu au mai deloc determinații livrești. E mai mult o corespondență trimisă, cel puțin din partea Margaretei, din camera de lîngă budoar, cu descrieri naive și, se pare, sincere, cu căldura unei relații pasagere pe care o conservă în frigiderul memoriei sale. Fiind trimise mai cu seamă din preajma dormitorului, nu avem de-a face mai deloc cu schimburi de idei din cărțile citite, cu interogații existențiale controversate sau tulburătoare, cu nedumeriri sau contraziceri ale unor opinii sau judecăți curente, cu expunerea unor puncte de vedere insolite, cumva în contra curentului mainstream.
Și totuși, în scrisoarea din 10 aprilie 1940, Margareta se arată sensibilă față de o conferință ținută de Noica la Sibiu, la șezătoarea organizată de „Universul literar” despre „Contribuția tinerilor în cultură”. I-a plăcut „factura conferinței” rostită de un autor dintr-un „material bun”, eleganța și armonia unei demonstrații care pleda în favoarea „fericitei balansări a părților”, cum ar fi spus Poincaré. După cum îi mărturisește lui Cioran mîndria pe care a simțit-o după ce Barbilian, adică: Ion Barbu, i-ar fi apreciat un articol pe care l-a publicat și pe care Cioran îl știa (editorul nu a identificat însă despre ce text e vorba). Cioran îi recomandă să citească poeții englezi, între ei, Byron și Browing, dar și pe Taine., mai cu seamă exegeza acestuia despre Philosophie de l’art.
La două zile după moartea lui Nae Ionescu, Margareta îi trimitea lui Cioran vestea tristă a dispariției Profesorului. Îi povestea apoi cele întîmplate la un „ceai” petrecut la Cercul francez, acolo unde Ionel Neamtzu, un romancier șters, era cumva invidios pe presupusa relație a Margaretei cu filosoful. Iată un fragment din dialogul lor: „În definitiv, dumneata, D-ră, ești prea echilibrată ca să-l poți urma pe Cioran pe «culmi», la care eu am răspuns cu sfințenie, imitîndu-te: «Pe culmi n-ai nevoie de societate»” (1458).
Din relatările Margaretei, Cioran pare extrem de rezervat, într-o oarecare expectativă, am spune, chiar dacă îi mărturisea, după spusele ei, că îi e dor de ea. Marguța, în schimb, îi face varii confidențe, îi mărturisește că îi e „credincioasă” și că numai lui îi poate da afecțiunea ei, îi repetă că îl „iubește mult” (1459), că se va apuca să citească nemțește, dar și îi reproșează „nedreptatea” unei scrisori. Cu toate acestea, o încearcă mult melancolia trecutului, e tristă la gîndul că s-ar putea să nu-l mai revadă vreodată sau, dacă s-ar petrece așa ceva, îi e teamă că acea întîlnire poate fi „a doi oameni sfîrșiți, rușinați de mizeria lor, care n-au ce să-și mai spună” (1463). Trăind însă „într-o singurătate din ce în ce mai ermetică”, una în care Luț al ei este „singura ființă admisă”, Margareta simte că între ea și Cioran „se închid din ce în ce mai multe granițe” (1464).
În scrisoarea din 30 mai 1940, răzbate o tristețe de-a dreptul iremediabială. Margareta e la sfîrșitul unui an școlar în care are „impresia chinuitoare” că i-a „învățat pe copii minciuni”, îl așteaptă neîncetat pe Cioran de vreo 15 ani, ceea ce înseamnă că prima lor întîlnire se va fi petrecut undeva prin 1925, în perioada cînd Emil era elev la Sibiu.
Ultima scrisoare a Margaretei, pe care o cuprinde volumul de corespondență, este din 5 noiembrie 1940, după un mesaj din 24 octombrie pe care-l primise de la Cioran și la care i-ar fi răspuns pe adresa Legației Române din Paris, epistolă care se pare că n-a ajuns la destinatar. E interesată de prefacerile din țară și, paradoxal, se simte vinovată că nu s-a interesat „mai devreme de ceea ce a însemnat Codreanu și mișcarea lui” (1466). Sfîrșitul scrisorii este efectiv cutremurător de trist: „Locuiesc, ca și anul trecut, pe str. Crucii 20. Scrie-mi cum o duci acolo? Mai stai mult? Și mai spune-mi, Luț al meu, dacă printre «năcazurile» tale se strecoară vreo clipă cînd să-ți amintești de mine? Te sărută, Margareta” (1467).
Acesta este racursiul unei presupuse relații de iubire de la distanță dintre Cioran și Margareta, una dintre femeile care au existat în viața sa. În absența scrisorilor lui Cioran, bănuim că acesta nu s-a hazardat la un discurs epistolar înflăcărat sau livresc, așa cum l-a practicat însă în corespondența cu mulți alți prieteni. Dialogul cu Margareta pare astfel de tot domestic, de „casă”, unul care vrea să asigure supraviețuirea unei legături prietenești, una în vizibilă extincție, o raportare mai mult de complezență, fără vreun interes metafizic, fără pic de fior existențial, un dialog însă în care Marguța pare sedusă iremediabil de Cioran nu atît fizic, ceea ce ar părea implicit, cît mai degrabă meta-fizic.
Bibliografie
Cioran, „Dragă Bucur” (Dieppe, 13 august 1970), Scrisori către cei de-acasă, traduceri din franceză de Tania Radu, ediție, note și indici de Dan C. Mihăilescu, București: Humanitas, 1995, p. 316.
Emil Cioran, Opere, Volume (2), Publicistică, manuscrise, corespondență, ediție îngrijită de Marin Diaconu, introducere de Eugen Simion, București: Academia Română, Fundația Națională pentru Știință și Artă, 2012, p. 1440; cităm din acest volum prin indicarea paginii în paranteză.
Cum și cine a salvat Compa după 1989: de la IPAS-ul de stat, la privatizare, listare la bursă și performanță |
TRIBUNA, din interior. Emil David, interviu-eveniment: de la Slavici, la patroni – via PCR |
Drone, artificii, muzică și luna plină, au făcut senzație pe cerul orașului în prima seară de FITS |
S-a deschis trecerea peste calea ferată de pe Calea Turnișorului |
Hotelul de Gheata de la Balea lac |
Ansamblul "Cindrelul |
Asfalt de autostrada pe Calea Poplacii |
Film prezentare |
Bătaie după accident pe strada Podului |