“Eroi au fost, eroi sînt încă, şi-or fi în neamul românesc”. Prima strofă a unui cântec patriotic pe cât de frumos, pe atât de uitat. La fel de uitat precum cei la care se face referire în textul melodiei. În România, respectul pentru înaintaşi nu ne mai scoate afară din casă. Nu ne mai pasă că mai mulţi oameni din trecut au lăsat tot, casă ogor, moşie, familie pentru a se pune în faţa unui duşman care, aproape totdeauna, a fost mai bine pregătit şi mai bine dotat decât noi. Ceremoniile omagiale în care ne mai amintim de faptul că România a dat eroi au devenit apanajul oamenilor în uniformă de “apărare” sau “interne”. Noi avem, totdeauna, altceva mai bun de făcut. Trebuie să mergem la grătare, trebuie să nu ratăm meciul, trebuie să spargem pereţi ori să mergem cu rabla “în” service. La fel se comportă, cu mici excepţii, şi cei care, prin atribuţiunile şi, implicit, relaţiile făcute graţie acestor atribuţiuni, ar putea face ceva. Numai că a fi pe placul Europei (şi Americii) a ajuns o ocupaţie care aruncă pe locuri secundare preocupărilor care, o dată, ne-ar readuce în inimi demnitatea naţională şi patrioitsimul şi, imediat după aceea, ar reuşi să ofere un plus turistic anumitor locuri lăsate în uitare. Avem vestigii, monumente istorice sau de arhitectură, locuri de mari bătălii, rămpşiţe industriale de la începutul secolului, care nici măcar nu se regăsesc pe vreo listă de patrimoniu. Direcţiile de cultură dau impresia că au ajuns, în ultima vreme, doar nişte ghişee pentru eliberat avize în construcţii, iar asociaţiile care să revitalizeze tradiţiile militare ori civile le poţi număra pe degete. Nepăsarea este cuvântul de ordine când este vorba de a redduce în atenţie istoria unui loc. Cetăţile vechi sunt “nişte pietre”, casele vechi sunt “urâte”, dărăpănate şi trebuie neapărat puse jos cu buldozerul, ce se descoperă se acoperă iute la loc ori se betonează.
De aceea, credem că ar trebui să dezgropăm din uitare ceea ce poate fi rewprezentativ, la un moment dat, pentru o comunitate. Să re-aşezăm resturile trecutului pe locurile care le merită, pentru că, a ridica din umeri, chiar dacă e o obişnuinţă comodă, nu aduce nimic. Este ceea ce vom încerca, din când în când, noi. Să ne căutăm şi să ne (re)găsim istoria pierdutră.
Eroi cu cruce, dar fără nume
Din discuţii purtate aşa, la “rubrica diverse”, am aflat că aproape de Sibiu există un cimitir vechi, militar, mare, dar despre care se ştie foarte puţin. Şi de loc despre cine sunt cei înmormântaţi acolo. Este vorba de cimitirul eroilor din Sebeşul de Jos. Vă daţi seama că, un cimitir “misterios”, este, automat un subiect “de scris”. La fel, parcă ţi se mişcă ceva în suflet când ştii că acei oameni au suferit moarte năprasnică, în război, ucişi de glonţ, explozie sau baionetă, că au avut şi poate mai au familii care şi ştiu nimic despre locul lor de veci şi că acum nu le mai ştie nimeni numele, măcar pentru a fi pomeniţi de Ziua Eroilor. Un drum până la Sebeş era absolut necesar. Mai ales că am aflat că, acolo, autorităţile şi localnicii chiar au interes pentru a i se readuce Cimitirului Eroilor strălucirea de nu demult. Zis şi făcut. Înarmat cu cele trebuincioase, agendă, pix, aparat foto, am purces sprer Sebeşul de Jos. Mizam şi pe ajutorul colegului Nicolae Cercel, care şi-a povestit prima oară despre acel loc.
Ajungem în sat într-o o zi ploioasă, aşa cum este acest iulie declarat nu de mult canicular, dar care s-a decis să fie altfel. După “ceremonia de întâmpinare”, am pormit, pe uliţele acestui sat foarte interesant prin arhitectura lui, cu case vechi, viu colorate, cu icoane vopsite pe faţadă, cu uliţe strtâmte şi cu foartte multă verdeaţă (asta e când vii dintr-un oraş unde betoanele ţin loc de copaci). Undeva la capătul satului, în dreapta, apare cimitirul. Este monumental. Zidul împrejmuitor este din piatră de râu. Intrarea este marcată printr-un portal din cărămidă, pe care încă se mai vede scris “CIMITIRUL / 1916-1918 / EROILOR”, iar portiţa de la intrare este din fier forjat. O altă inscripţie, aflată pe coama zidului împrejmuitor ne anunţă că cel acest cimitir a fost construit, în formula în care îl mai găsim şi azi, în anul 1935, prin grija primarului N.(icolae) Roman Ciucean.
Intrăm în incinta cimitirului. Iarbă mare, bogată şi curată. Exact în faţă, o cruce inprovizată din două ţevi rectangulare care ţine, destul de neonorant, locul fostei troiţe. Pe ea, o coroniţă ofilită, pusă la vreo zi a eroilor sau de pomenire a morţilor.
Gardul cel din piatră dă impresia că te afli într-o incintă fortificată, care să-I apere ce pe cei căzuţi de relele din afară. De la poartă până la “troiţa” din metale recuperate, se desfăşoară, ca într-o untimă ceremonie de schimbare a gărzii, aproximativ 40-50 de cruci. Făcute din tablă groasă, cu urme vizibile în locurile unde au fost sudate şi cu capetele rotunjite. Şi, din păcate, fără vreun nume sau dată trecută pe ele. Sub ele, eroii. Cu cruce, dar fără nume. Căzuţi pentru o Românie Mare care pare să nu mai vrea să-şi amintească de sângele vărsat pentru ea.
Din frânturi de conversaţii cu localnicii (sau cu foştii localnici) aflu că, până nu de mult, cimitirul eroilor beneficia de o atenţie mai mare. Elevii - pionieri curăţau, periodic locul, depuneau flori la serbări. La fel, ce era înainte dar acum au dispărut complet, sunt plopii. O imagine veche, de prin anii 40, a cimitirului, îl arată înconjurat de plopi. Au fost tăiaţi, evident. Acum doar vegetaţia aproape luxuriantă mai lasă, din loc în loc, să se vadă zidul împrejmuitor. Atât. Părăsim cimitirul şi ne întoarcem pe aceeaşi cale, pentru sta cu gazda-îndrumător la un pahar de vorbă, pentru a trage, vorba aceea, “concluziile”…
Imagini din trecut
E greu să refaci istoria unui loc atunci când aceasta este spartă şi împrăştiată într-o mie de cioburi. Chiar dacă toată lumea îţi acordă sprijinul, chiar dacă ştii şi simţi că sebeşenii “de Jos” vor să se mândrească din nou cu cimitirul şi să spună vizitatorilor despre ce, cine şi cum a căzut în luptele din jurul satului, chiar dacă autorităţile – mi se spune – sunt dispuse să îşi dea tot concursul – pentru rescrierea acestui capitol al istoriei locului. Ceva-ceva începe, totuşi să se lumineze.
Nicolae Roman este un nume cunoscut sibienilor. A fost din 1978, directorul Automobil Clubului Român. Acum este cel care mă “descebăluieşte” îm privinţa subiectului “cercetat”. Nicolae Roman Este nepotul lui Nicolae Roman Ciucean, cel al cărui nume l-am găsut scrijelit pe zidul cimitirului. Ciucean, pentru că are ascendenţi în familia Ciucenilor, oameni de frunte ai Răşinariului, care au dat şi un medic militar în războiul de la 1877, al independenţei României. Nicolae Roman Ciucean a adus de la Răşinari la Sebeş obiceiul de a pava străzile satului cu piatră de râu. A mai realizat în sat pavarea trotuarelor, căminul cultural, clopotniţa, şi zidurile din piatră ale bisericii şi… cimitirului eroilor. Deci numele de Nicolae Roman Ciucean nu este întîmplător inscripţionat. Nicolae Roman mai are ceva “în rezervă”: ceea ce ştie el despre cei căzuţi acolo. Conform relatării dumnealui, cei căzuţi şi inmormântaţi la Sebeş sunt români. Un pluton plus comandanţii lor, ucişi la începutul campaniei de la 1916. Erau încartiruiţi în comună. Erau militari austro-ungari (honvezi), dar naţionalitatea lor era română. Au plecat într-o zi în patrulare pe frontieră, care era pe munte, şi au căuit în luptă. În luptă cu românii “români”, care porniseră să elibereze Ardealul. S-a întros doar un singul militar, zice-se cel mai amărât din pluton. Tot d. Roman mi-a reconfirmat că crucile originale din cimitir erau din lemn şi pe fircare era trecut gradul, numele şi anul naşterii la fiecare în parte.
O poveste – spun eu – tristă a aceluiaşi cimitir se află şi într-o poezie din zonă, culeasă (sau compusă?) de maestrul pictor, sculptor şi miniaturist Gheorghe Cercel (care este şi autorul fotografiei “de epocă” a cimitirului). V-o oferim mai jos:
(casetă)
La margine de sat
Aici la margine de sat
Zac cei care-au căzut pe flintă
Plecând de-acasă, orice bărbat
Să-şi apere copii şi taţi, să-şi apere o gintă
Din inimi le pulsa în vine
Sânge ca lui Mircea cel Bătrân
Care în mlaştini la Rovine
A-nfrânt pe turcul cvel păgân
La capul fiecărio sta
Până mai ieri o albă cruce
Iar azi, de vrei a mai căta
Nu mai găseşti mormânt, nici cruce
Din tot ce-a fost un cimitir
A mai rămas o cruce
Şi noi nu ştim ca să ghicim
La foc cine-o va duce
Parcă doar ieri mai străjuiau
Aci vreo 15 plute
Prim freamăt ele îmi vorbeau
O umbră deasă să le dea, acelor din morminte
Al cui glas să-l mai asculte
Ai Sebeşului tineri fii
Căci revin mulţi aci la munte
Să-şi caute acasă bucurii
Nu-I însă vremea să ne plângem
Căci timpul zboară în paşi vii
Şi le strigă tuturora “haidem haidem”
Sebeşene, tu nu vii?”
Final optimist
În final, după concluzii, am părăsit Sebeşul de Jos (la bordul maşinii domnului Nicolae Roman, urmaşul gospodarului răşinărean-sebeşan Nicolae Roman Ciuceanu, pe această cael mulţumindu-I pentru informaţii şi transport) luând calea Sibiului. Povestea cimitirului din Sebeşul de Jos a devenit, pe zi ce trecea, o mică obsesie.
Dar, surpriza a sosit din altă direcţie. Din cea a bibliotecii personale. Respectiv cartea lui Constantin Kiriţescu, “Istoria războiului pentru întregirea României 1916 -1919”, Ediţia a II-a, scoasă prin anii 20 la editura Casei Şcoalelor şi cumpărată printr-o fericită înspiraţie de la anticariatul din Pasajul Scărilor . Acolo, la pagina 239, apare următorul pasaj:
“În noaptea de 27 -28 august, un detaşament din Regimentul 1 de grăniceri, sub comanda inimosului lt.- colonel Cantacuzino, care ocupa creasta munţilor Coţi, pe fromtieră, la est de defileu (Defileul Oltului, n.n.), coborî pantele de nord ale muntelui, atacă un batalion de honvezi unguri între Sebeş şi Porceşti (actualmente Turnu Roşu, n.n.) şi ocupă ambele localităţi. Un tren blindat inimic, ce intra în gara Porceşti, a fost lovit şi aprins de artileria română dela prima lovitură. Batalionul ungur a lăsat aproape 100 de morţi pe teren şi 100 de prizonieri în mâinile Românilor; resturile lui sunt aruncate dincolo de Olt.” .
ULTIMA ORĂ
Oficiul Naţional pentru Cultul Eroilor, prin dr. Cristian Scarlat, directorul instituţiei, a răspuns mailului prin care am solicitat detalii destre cimitirul din Sebeşul de Jos
În oferim aici integral, adăugând mulţumirile pentru cercetarea întreprinsă.
Oficiul Naţional Pentru Cultul Eroilor
Nr. C.E./2314 din 29.06.2009
„Stimate domnule Chiseliţă,
Ca răspuns la solicitarea dvs. privind furnizarea unor informatii despre cimitirul eroilor din Sebesul de Jos (jud. Sibiu), va aducem la cunoştinţă ca am întreprins o investigaţie în acest sens.
Din datele pe care le deţinem reiese faptul că cimitirul respectiv a fost
amenajat, pe o suprafata de aproximativ 1.000 mp., de armata germană, în
anii 1916-1917. Aici au fost înhumaţi, în total, 82 de militari – români
(40), germani (30) şi unguri (12) – cu identitate necunoscută. Cimitirul
era imprejmuit cu zid de piatră, iar mormintele erau reliefate, însa fără
însemne de căpătâi.
În ceea ce priveşte operaţiile militare desfăşurate în regiunea Sibiului,
este de menţionat faptul ca aici s-au confruntat, în septembrie 1916,
Corpul 1 armată român (sau Corpul „Olt“), condus de generalul Ioan
Popovici şi Armata 9 germană (având în compunere Corpul 39 rezervã, Corpul
alpin şi Corpul de cavalerie Schmettow), sub comanda generalului Erich von
Falkenhayn.”
Explicaţie foto cimitir vechi
Cimitirul eroilor din Sebeşu de jos, la mijlocul anilor 40. Foto: Gheorghe Cercel
