Cel mai populat cartier al Sibiului, Vasile Aaron, are o „gară” a sa, numai bună pentru cei care fac naveta cu trenul. Cel puțin așa este în teorie, pentru că realitatea este alta.

Un cititor ne-a semnalat o situație cel puțin ciudată, dacă nu chiar rușinoasă, existentă în stația CFR din zona Rampa Ștefan cel Mare. „O mare bătaie de joc! Să urci în tren este ca și cum ai urca  pe o masă. Mergeți să vedeți, apoi să vă cruciți” este mesajul transmis redacției de Ioan Apolzan. Omul a avut dreptate: am fost și ne-am crucit!

Așa-zisa haltă este de fapt o înșiruire de bucăți de beton, roase de vremuri, pe post de peron. Măsoară cam 20 de metri și ca să ajungi aici trebuie să cobori pe lângă ”Casa Vânătorilor”, să mergi spre Rampa Ștefan cel Mare, iar la final să străbați o întindere de noroi și bălți. Câtă vreme afară este ziua, vezi pe unde calci, însă lipsa iluminatului public poate ridica serioase probleme celor care vor să folosească halta la ceasul nopții. Plus că senzația de nesiguranță se lipește de om precum scaiul de haina cea bună. 

Peste tot se află bucăți de polistiren sau haine vechi. Pet-uri, pungi, gunoaie risipite printre buruieni, completează tabloul dezolant oferit celor care aleg să călătorească sustenabil, folosind transportul în comun. Ce-i drept, Gara se află la nici doi kilometri distanță, însă care ar mai fi logica pentru care CFR-ul alege să utilizeze încă o stație pentru călătorii care folosesc trenurile în direcția Brașov sau Valea Oltului? 

În așa-zisa haltă am găsit 5 persoane. Noroc că încă era ziuă, astfel încât s-au putut strecura pe poteca plină cu noroi din capătul peronului. Cu toții au venit pe jos, pentru că nu există stație de autobuz în proximitate. Trenul „de Brașov” se apropie, țiuitul metalic al frânelor acoperind întreaga zonă. Puținii pasageri se reped către ușa deschisă a vagonului. Un domn își aduce aminte de prima tinerețe și încearcă să ajungă în vagon fără să fie nevoit să pună un genunchi pe podea. Are în spate un mic bagaj, însă în brațe ține un tablou. Între peron și podeaua trenului sunt aproximativ 50 – 60 de centimetri, cam cât este înălțimea unei mese. Noroc cu un pasager, care îi întinde mâna, ajutându-l să urce în vagon. 

La fel de norocoasă a fost și o femeie, care a ajuns în tren doar după ce a fost ajutată de soț, chit că și-a frecat hainele de podeaua murdară a vagonului.

Trenul apucă încetișor calea Brașovului, lăsând în spate fosta capitală europeană a culturii, cu a sa mică, insalubră și periculoasă haltă, peste care, probabil, mai-marii CFR-ului habar n-au că domnesc!

Mihai POP