Am întrerupt, din diverse motive şi de cam lung timp, chestia asta cu "bă nostalgicilor" şi chiar am avut ispita de a o lăsa baltă, din motive diverse, printre care şi acela de "bă, da merită să continui?". Până la urmă, discuţia cu mine s-a lăsat cu happy end deci da, voi continua. Unul dintre motive este şi ofensiva pe reţele a noilor comunişti (în gândire) care au ajuns să te facă orice, chiar "omul ruşilor" (că e la modă, sperie fraierii) dacă, de exemplu, îţi aminteşti că înainte produceai şi altceva decât mână de lucru ieftină pentru alţii sau că acum eşti mai urmărit de toţi şi de toate decât atunci când te urmărea doar Securitatea şi doar dacă ea considera că e nevoie. Adică, înţelegeţi, aşa cum comuniştii te obligau să aplauzi regimul de atunci şi să pupi în kur spre est, acum comuniştii ăştialalţi "dă dreapta" te obligă să aplauzi regimul de acum ca atunci şi să pupi în kur spre vest în loc de est. Păi bă, dacă acum ar fi aşa super pe cum pretindeţi voi de la nivelul burtoiului ăluia îmbuibat şi privitului în jos la ecranul Stăpânului Smarfon, de ce ş-iar mai aminti lumea cu plăcere şi bucurie şi chiar regret de ce şi cum era atunci?

Uite de aia am zis că merită continuat. Că perioada aceea din istoria României, deci a noastră, pe care trebuie să v-o asumaţi, nu a fost doar despre cozi, cartele şi program idiot la televizor. Şi trebuie spus asta. Plus căd eja e istorie iar istoria trebuie studiată. 

Unde rămăsesem? La instaurarea dictaturii lui Ceauşescu. Păi să continuăm.

...Treptat, Ceauşescu devine un idol politic fără de care nimic nu se poate. El e prezent oriunde, dând "indicaţii preţioase" şi directive de urmat. Fotografiile cu el şi orice material jurnalistic ocupă orice tipăritură oficială, de la ziare la manuale. Sub el, un alai de ceea ce genric erau numiţi, în limbaj popular, "căţei" care acompaniau, aplaudau, se încântau, făceau plecăciuni, aprobau, scriau telegrame de mulţumire şi creau un zid tot mai impenetrabil între şeful statului şi realitatea reală. Specia asta încă mai există în politica românească.

Primul preşedinte al României

Unul din punctele culminante şi scenele cele mai maiestuos-kitschoase ale carierei sale politce s-a consumat pe 28 martie 1974, la Plenara Comitetului Central al Partidului Comunist Român. Ce a fost pe 28 martie 1974? Atunci România, pentru prima dată în istoria ei, a avut un preşedinte. Deci, instituţua prezidenţială, presidency punct ro, funcţia de şef al statului, este urmaşa directă a rezultatelor Plenarei CeCe al PeCeRe din martie 1974.    

Cum a fost? Păi uite aşa. Cel mai ziar dintre ziare, Scînteia (Nr. 9822/27 martie 1974), titra atunci: "Plenara C.C. al P.C.R. a aprobat în unanimitate propunerile privind instituirea funcției de președinte al Republicii Socialiste România - cu menținerea Consiliului de Stat - și atribuțiile ce-i revin șefului statului român pe plan intern și în relațiile internaționale ale țării. Aprobînd propunerile privind unele modificări la Constituția Republicii Socialiste România, Plenara C.C. al P.C.R. a hotărît ca ele să fie transformate în proiect de lege care să fie supus Marii Adunări Naționale". 

Ura -ura, aplauze puternice prelungite. Surpriza şi suspansul de acum al alegerilor nu exista atunci, când totul era cursiv şi predictiv. Deci a fost cât se poate de normal ca aceeaşi plenară să hotărască, pardon propună legislativului de atunci, adică Marii Adunări Naţionale, "ALEGEREA TOVARĂȘULUI NICOLAE CEAUȘESCU, SECRETAR GENERAL AL PARTIDULUI COMUNIST ROMÂN, CA PREȘEDINTE AL REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA". (aşa era scris, cu majuscule, ca să intre poporului bine în cap, să nu zică că n-a ştiut) Propunere evident aprobată. 

 

Paranteză: cum a fost la întronarea lui Ceauşescu (secvenţe din Scînteia Nr. 9824/29 martie 1974)

Ceauşescu, nici măcar surprins a dat şi el replica, în "Scînteia" din ziua următoare (Nr. 9823/28 martie 1974): "În ce privește hotărîrea plenarei Comitetului Central de a recomanda Marii Adunări Naționale alegerea mea ca președinte al Republicii Socialiste România, doresc să asigur plenara, întregul partid, întregul popor că îmi voi închina
toate forțele pentru a servi Cauza socialismului și comunismului în patria noastră, interesele bunăstării și fericirii poporului nostru. Voi face totul pentru a contribui, împreună cu întregul colectiv, cu întregul Comitet Central, cu întregul partid și popor la realizarea
politicii de dezvoltare multilaterală a României socialiste, la întărirea poziției sale internaționale, la sporirea aportului ei la cauza păcii și colaborării între națiuni". Ăsta a fost jocul. Ceauşescu voia să conducă România complet, nu doar pe linie de partid. Ceea ce s-a şi petrecut. Marea Adunare Naţională a votat pe repede înainte (sau credeaţi că obiceiul ăsta l-au inventat parlamentarii de acum?) "consacrînd prin votul său unanim voința națiunii noastre socialiste", iar pe 28 martie aveam deja preşedinte. Sau ca să cităm din epocă, "cel mai strălucit fiu al națiunii române, conducătorul care încununează șirul marilor bărbați de stat ai neamului nostru este primul președinte al Republicii Socialiste România".

Ceremonia propriu zisă de întronare a lui Ceauşescu ca preşedinte al României a început la ora 11:37 prin anunţarea deciziei MAN şi a fost de o solemnitate comică. Preşedintele MariiA dunări Naţionale, tov. Ştefan Voitec (fost social-democrat care a "defectat" la comunişti) îl invită pe Ceauşescu la tribună şi zice: "În aceste momente solemne ale
învestiturii dumneavoastră în înalta funcție de preşedinte al Republicii Socialiste România și comandant suprem al forțelor armate, în numele Marii Adunări Naționale, vă rog să primiți simbolurile demnității și prestigiului, ale puterii de stat, ale autorității suverane a poporului român, ale voinței sale de a se dezvolta liber și independent, pe calea socialismului și comunismului". Sala e în delir, unul ordonat, ca la ei, la tovarăşi: aplauze, urale "nesfîrșite", "aclamații puternice". Voitec îl împodobeşte pe Ceauşescu, ca într-o parodie a întronării unui monarh, cu o eșarfă tricoloră (cam cum au primarii cînd oficiază căsătorii) cu stema republcii socialiste şi un... sceptru, pardon "însemnul prezidențial al puterii de stat și de comandant suprem al forțelor armate". 

Apoi Ceauşescu rosteşte jurământul: "Jur să respect şi să apăr Constituţia şi legile ţării, să fac totul pentru aplicarea consecventă a principiilor democraţiei socialiste, pentru afirmarea în viaţa societăţii a normelor eticii şi echităţii socialiste. Jur să promovez neabătut politica externă de pretenie şi alianţă cu toate ţărili socialiste, de colaborare cu toate naţiunile lumii, fără deosebire de orânduire socială, pe baza deplinei egalităţi în drepturi, de solidaritate cu forţele revoluţionare, progresiste de pretudindeni, de pace şi prietenie între popoare. Jur că îmi voi face întotdeauna datoria cu cinste şi devotament pentru strălucirea şi măreţia naţiunii noastre socialiste, a Republicii Socialiste România!"    

Se intonează imnul RSR ("Te slăvim Românie", schimbat în 1975 cu "E scris pe Tricolor unire" apoi dn 1977 până în 1989 cu "Tricolorul", ambele cu "text adaptat" diferit de original) apoi ia cuvântul noul preşedinte, în primul discurs al său de pe această poziţie. 
Nu îl mai reproducem aici (Ceauşescu vorbea foarte mult) dar martorii spun că a fost aşa de fantastic încât "va rămîne în memoria națiunii române ca un document de maximă importanță care sintetizează semnificația excepțională a momentului istoric pe care l-a trăit astăzi întreaga țară, gîndurile și aspirațiile conducătorului partidului și statului nostru fiind înseși gîndurile și aspirațiile întregului popor".

Încă puţină glorie (pentru el) şi automulţumire (pentru români)  

Se pare că data instalării lui Tovarăşu' ca preşedinte suprem peste tot ce mişcă în România a fost şi startul unui din ce în ce mai isteric cult al personalităţii din istoria României care a contribuit enorm la starea de auto-importanţă a lui Nicolae Ceauşescu. Deja el se credea un fel de personaj eroic; un fel de superman al popoarelor mici şi sărace, visând ca România să devină un fel de far călăuzitor al acestora, un fel de mică Moscovă a ţărilor din Africa, Asia sau America Centrală, în paralel cu tratarea, de la egal la egal (ceea ce nu era ceva negativ, mai ales faţă de atitudinea actuală de slugă bălos-târâtoare a României) cu ţările dezvoltate, chiar mari puteri fiind ele. Ceauşescu era peste tot, la fel ca partidul care era tot el. În pieţele şi magazinele frumos cosmetizate de trepăduşii de serviciu ca nu cumva to'a'şu să constate nereguli. Pe şantierele noilor "ctitorii" industriale, dând indicaţii despre amplasamente şi termene de dare în folosinţă. Pe ogoare, pipăind spice de grâu şi ştiuleţi de porumb, ascultând rapoartele umflate ale obedienţilor tovarăşi de pe la judeţ. În mine, ca "primul miner al ţării" (asta mai ales după protestele din Valea Jiului din 1977). În mijlocul oraşelor, înconjurat de zeci de mii de oameni ai muncii, veniţi (de fapt aduşi) a-i aduce un omagiu iubitului conducător şi a-i sorbi învăţăturile sale materializate în teze, directive şi "indicaţii preţioase" urlate de megafoane, şi a le pune în practică. Ba chiar este în mijlocul românilor loviţi de dezastrele naturale care nu au lipsit în anii '70. Îl vedem în mijlocul apelor, la inundaţiile din 1975. Îl vedem, întrerupându-şi vizita în ţările africane, nedormit, prin Bucureştiul distrus de cutremurul de la 4 martie 1977 şi alături de oamenii din spitale sau rămaşi fără locuinţe. Gloria lui creşte, cu sprijinul nemijlocuit a românilor care intră în jocul cultului personalităţii: scriu şi semnează telegrame de felicitare sau de adeziune, apar în ziare cu declaraţii slugarnice despre "urmând" şi "punând în practică" şi promisiuni de a îndeplini şi a depăşi, aplaudă în primele rânduri şi dau pe spate efectiv când reuşesc să dea mâna cu cuplul prezidenţial sosit "în vizită de lucru". Ceauşescu ajunge să creadă butaforia şi falsitatea asta şi chiar îi place (cum să nu îi placă!). Ca prim preşedinte al României, este aruncat de către pupincuriştii de serviciu în galeria marilor conducători ai neamului românesc. Într-una din manifestările care îl omagiau pe el sub pretextul unei aniversări istorice, (parcă cea a 100d e ani de la declararea independenţei, în 1977) este alăturat, oficial, marilor ctitori ai neamului românesc, cu care se bate efectiv pe burtă: Burebista, Vlad Drăculea, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Cuza Vodă. Regii României sunt excluşi/ignoraţi. Erau nişte burghezo-moşieri exploatatori ai clasei muncitoare.   

România acceptă compromisul ăsta nociv. Încă e bine. Fetele poartă mini şi sunt fierte după Baniciu de la Phoenix, Mihai Constantinescu, Dan Spătaru, Cornel Constantiniu,  şmecherul din cartier şi ingineraşul donjuan din secţie. Lăcrimează la "Iubire bibelou de porţelan" a celor de la "Mondial" sau la filmele indiene la care e bătaie pe bilete. Băieţii poartă pleată şi perciuni că nu ţi mai vânează patrulele de miliţie plus oameni ai muncii şi fac pe hipiştii şi pe occidentalii prin barurile de noapte. Se rced hiduci pe Andrii Popa al lui Phoenix şi cântă melodii de bagabonţi (pe care le-a readus în actualitate recent Mărgineanu). Lăcrimează şi ei la "Soţia prietenului meu" a lui Jula, preluată de la Enrico Macias şi merg la filme "cu bătaie" la cinema. La televizor se dau sâmbătă seara seriale americane poliţiste ca Mannix şi Kojak. În fabrici e viaţă, se fură cu sacii şi se bea la rupere, dar "timpul trece leafa merge". Găştile de cartier fac legea, organizând bătăi prin parcuri, terminate uneori cu o masă la restaurantul de succes, unde cei învinşi făceau cinste şi se lăîsa cu o nouă bătaie dacăăe ra cazul. Fotbalul adună oameni cu zecile de mii pe stadioane, pentru că atunci chiar era fotbal. La cinema se dădeau mai multe filme euopene decât acum, iar filmele româneşti concurează la succes pe cele americane, mai ales când e vorba de Sergiu Nicolaescu sau de comediile din seria "bobocilor". Teroarea comunistă din anii '50 şi romantismul anilor '60 sunt continuate de liniştea anilor '70. 

Parcă nu e aşa rău în socialism. Românaşul nostru aplaudă la şedinţa de partid de la fabrică ziua, iar seara ascultă, printre "purici", bruiaj şi maqqam-uri arăbeşti care încalecă frecvenţa, "Actualitatea Românească" şi ştirile de la Europa Liberă pe care le mai schimbă, pentru variaţiune, cu BBC-ul sau Vocea Americii. Uteciştii, după avântatele munci patriotice şi şedinţele mobilizatoare pe secţie şi pe întreprindere, se refugiază în decadenta muzică occidentală, înregistrată, la mâna a 14-a, pe benzi de magnetofon.

Petrecerea de Revelion se împărţea în înainte de a apărea Ceauşescu la televizor, când se spuneau bancuri politice şi după Ceauşescu, când veneau pe ecran Nea Mărin, Toma Caragiu şi Bibanu'. 
În magazine se găsea. Mâncare, băutură, electronice, electrocasnice, haine, încălţăminte, majoritatea Made in Romania sau din ţările socialiste, dar de o calitate net superioară celor produse acum. Concediile la munte sau la mare sunt de 12 zile şi la preţuri pentru toată lumea. Drumul spre socialism o dăduse pe asfalt, nu mai avea hopuri. Aceasta până la un punct.

De la "cel mai iubit fiu al patriei", la "odiosul dictator" 

Punctul acela au fost anii 1978-1979. Apăruseră cozile la ulei şi zahăr care se dădeau "în spate" la magazinele alimentare. Produsele din import, câte erau, mai ales din ţările "vecine şi prietene" din CAER sau cele din China, considerate de lux, dispar, treptat, din magazine. Mai rămân, sfidătoare, magazinele "Shop" ale Comturist, unde se vindea doar pe valută şi unde românului normal îi era complet interzis. Cauzele decăderii României socialiste au fost multiple. Criza economică mondială şi criza energetică au fost unele dintre ele. Dar principala cauză a fost însuşi Ceauşescu. Mult iubitul şi stimatul, din plai de Olt stejarul de Scorniceşti, eroul între eroii neamului, tovarăşul secretar general al partidului şi preşedintele republicii socialiste vrea o Românie nedependentă de nimeni pe plan extern. O ţară numai a lui. Drept pentru care a decis ceea ce era în principiu un lucru mai mult decât pozitiv, dar preţul era prea mare tocmai pentru beneficiari: scăparea de datoria externă a României. Metoda era una şi singură, atunci ca şi acum: să o plăteşti. Cum? Cu bani. Valută. Din ce? Din orice, dar mai ales din exporturi. Şi din reducerea drastică a importurilor de orice fel. Se exporta orice, de la compot la utilaj petrolier. Se producea aproape exclusiv pentru export, ori în cadrul CAER, ori chiar în Occidentul capitalist care era el nociv şi exploatator şi alimentator de poze cu şomeri, homeleşi şi drogaţi în rubricile gen "Din lumea capitalului", dar dolarul şi marca erau bune, că banul chiar de la duşmanul de clasă, nu are miros. 
Piaţa internă, mai ales de bunuri alimentare de consum, este complet neglijată chiar dacă nu mai ai loc de grafice şi statistici despre creşterea nvelului de trai şi a producţiei agricole la hectar. Se practică la greu dublul standard: produsele pentru export, de calitate bună spre excelentă şi produsele pentru uz intern, complet diferite din toate punctele de vedere, de la aspect la gust şi conţinut. Se ajunsese la paradoxul trist ca tu să consideri o culme a calităţii, atunci când apăreau în magazinele alimentare, produsele "refuzate la export".
Dictatura se întăreşte şi deja este pe faţă. Apar legi ciudate care reflectă indirect situaţia din România. Una dintre cele mai aberante este Legea 29/1977, în care se orodonă cum să te adresezi oficial celuilalt. În cele două articole de bază ale acesteia, ţi se spunea clar că tu oficial, la lucru, la cinema sau cârciumă, în contact cu oficialităţile sau oficialii, să te adresezi doar cu apelativul “tovarăş/ă” sau, na, “cetăţean/ă”. asta ca să nu te scape să spui "domnule"/"doamnă" sau "domnişoară". La fel, atunci când e vorba de o referire la angajaţi, era obligatoriu  să se folosească oficial doar termenele de “oameni ai muncii” sau “personal muncitor”. Asta în loc de “angajaţi” sau “salariaţi”. 

La fel, se decide prin decret ce temperaturi să ai la lucru şi în casă. Decretul 240/1982 obligă cetăţenii ca "să gospodărească cu maximum de grijă" şi să realizeze o economie de miniumum 20 % faţă de consumul din anul 1981, "contribuind astfel la efortul general de utilizare cît mai raţională a resurselor energetice ale tarii".
Astfel, "Temperatura de încălzire în camerele de locuit şi în alte încăperi se limitează la maximum 18 grade C". Nici la lucru nu te mai poţi încălzi deoarece "Temperatura de încălzire în halele industriale şi alte spaţii de producţie închise se limitează la maximum 16 grade C, iar în birouri şi celelalte spaţii administrative, la maximum 18 grade C."

Invers proporţional cu nivelul de trai este cultul personalităţii. Cu cât scade primul, cu atât creşte al doilea. Ceauşescu devine un adevărat zeu comunist, aşa cum a învâţat în Coreea de Nord şi China maoistă. I se ridică slavă, i se închină ritualuri pe stadioane, e ascultat de mulţimi în marile pieţe ale oraşelor, e citat, i se dedică meloldii de orice fel, de la populare la clasice, poeţii se întrec în poezii pe care (unii dintre) marii actori ai scenei şi ai ecranului le recită convingător. La fel artiştii plastici care nu mai prididesc în a-l arăta pe Tovarăş în toare poziţiile şi toate contextele. Chiar şi perioada din 1965 până în 1989 este oficial, bine definită: "Epoca de aur", "Epoca Ceauşescu", a celor "două decenii de împiniri măreţe". 

Anii '80 sunt, din punct de vedere al nivelului de trai, un dezastru. Apar restricţiile de circulaţie (numere "cu soţ" - "fără soţ"), autobuzele pe gaz metan, cozile la benzinării. Se întrerupe curentul electric şi gazul metan, în lanţ, ore întregi. La bloc, centralele termice oferă mai mult nimic, apartamentele rămânând îngheţate cu mult sub cele 18 grade cerute de lege. Programul TV devine "programul sandviş, adică un c***t între două telejurnale", oamenii făcând ghiduşii tehnice de geniu pentru a prinde ceva nai consistent de la vecinii sârbi, bulgari, maghiari şi inclusiv ruşi. Alcoolismul devine cel mai mare refugiu pentru toţi. În aşa fel încât este nevoie de o reglementare (care e cam degeaba) pentru a-l limita: Decretul 400/1981. 
În paralel cu articole pompoase scrise idiot despre producţii record se raţionalizează alimentele de bază. Inclusiv pîinea. Vitrinele goale din magazine devin un peisaj obişnuit. Agricultura se face cu intelectuali, birocraţi, muncitori, studenţi, militari şi elevi, pentru că ţăranii au migrat în masă la oraşe şi sunt muncitori în fabrici din care se fură la modul uluitor. Apare odiosul "contract", o metodă aproape fanatiotă prin care o parte din animalele din ograda ta, crescute de tine, din banii tăi, să fie predate la stat. Dacă nu, nu mai primeai cartelă de pâine. 

Chiar dacă nemulţumirea este aproape pe faţă, Ceauşescu pare a fi inconştient de ceea ce e în jurul său. Poate chiar este, pentru că el trăieşte 98% într-o lume paralelă, diferită de cea reală. Orice veste din afară este cenzurată sau cosmetizată în aşa fel încăt să nu-l lezeze, deranjeze: "să nu-l supărăm pe pe tovarăşul". Totul e roz şi el se crede cel mai mare conducător al României din toată istoria ei. Am impresia că chiar a luat în serios şi a crezut că toţi cei care erau aduşi cu japca la manifestările în cinstea lui, toată regia din vizitele de lucru, toate temenelele de la radio, televizor, din ziare şi reviste, sunt sincere şi reale şi că el nu a fost conştient de adevarata stare de lucruri din România. Plus că, e clar, îi plăcea.

În timp ce comunismul se prăbuşeşte în jurul României, românii mai au o speranţă în ţara în care nu se întâmplă nimic: Congresul al XIV-lea al PCR din noiembrie 1989. În care, conform Departamentului Zvonuri, Ceauşescu-bătrânul va oferi frâiele ţării prinţului moştenitor Nicu, la acel moment prim-secretar PCR al judeţului Sibiu, şi el victima unei mitologii de "băiat bun nu ca tată-so" bine întreţinute. Nu a fost aşa. Tovarăşul N. Ceauşescu a fost reales, în aplauzele slugilor care ştiau că odată cu plecarea lui, vor plecau şi ei şi le-ar fi fost ceva mai naşpa. Decembrie 1989 şi revoluţia lui au fost urmarea logică a celor decise defect la congres. Altcumva nu s-a putut. Românii au ales calea grea a jertfei personale pentru a scăpa de regimul pe care-l considerau odios, unii dintre ei murind ori din cauza gloanţelor ultrafidelilor ceauşişti (în uniforme diverse sau civili) ori pentru profitul noului regim, al eşapolunlui 2-3 al PCR. 

Trebuie să fi trăit sub Ceauşescu ca să înţelegi bucuria de atunci a românilor care au scăpat de Ceauşescu. Şi, ca un paradox dar normal pe la noi, creatorii de epitete înălţătoare pînă atunci, lăutarii şi trubadurii Epocii Ceauşescu, experţii în plecăciuni, târâşuri şi limbi, au fost primi care au scuipat unde au lins o carieră înteragă. Ceauşescu devenide, din "erou între eroi", "odiosul dictator", Nicu era "prinţişorul", "Savantuld e renume mondial" acadeimcian doctor inginer Elena Ceaşuescu devenise "sinistra lui soţie", Amândoi formând acum "cuplul tiranilor"; "clanul păgânior", etc. Pe 25 decembrie 1989, chiar de Naşterea Domnului, Ceauşescu este executat de noua putere neosocialistă după o parodie de proces regizată caraghios. După câteva luni, Ceauşescu deja începe să fie regretat. După mai mulţi ani, deja există un nou cult al lui. După 30 de ani, este socotit erou naţional şi din nou cel mai mare conducător al românilor. 

Ce a fost de fapt el? Mare patriot şi iubitor de ţară şi popor, sau un zbir comunist plin de el? Asta vom vedea data viitoare. (va urma)