Îmi permit să spun că m-am numărat printre primii oameni din România care au avut, jurnalistic vorbind, de-a face cu Klaus Iohannis. Asta încă pe când cei care îl adorau ca pe un nou zeu al justiţiei nu corupţiei în 2017-2019 iar acum fac spume atacându-l, ori nu aveau idee despre el, ori erau încă la stadiul mersului cu mămica la şcoală. Ori pur şi simplu, nu prea conta părerea lor. Nu pot spune că mi-aş putea da doctoratul din el, dar pot spune că i-am urmărit îndeproape şi evoluţia, şi faptele, şi pe cei din jurul lui şi faptele lor. Asta de la funcţia de inspector şcolar general adjunct la cea de primar al Sibiului, apoi de preşedinte al României, funcţie în care se află şi la acest moment, o superbă seară rece spre geroasă de ianuarie. L-am şi votat de câteva ori chiar. Şi pot mărturisi acum, deschis şi vorba aia tovărăşeşte, că puţine persoane mă amuză decât cei care acum se dau experţi în Iohannis deşi au auzit prima oară de el de la ştiri. Ca să nu mai pomenesc pe cei care acum îl porcăiesc, după ce cu ceva timp în urmă, nu chiar pierdut în negura istoriei ci recuperabil prin mijloace specifice, nu mai ştiau din ce poziţie să îl pupe. Iar dacă aceesta e o atitudine cât de cât scuzabilă pentru românul simplu spre mediocru, este mult mai demnă de remarcat în cazul intelectualilor, mai ales a celor aflaţi "între realizări remarcabile și angajamente ideologice”, vorba unei conferinţe de la Biblioteca ASTRA ce a avut loc de Ziua Culturii.

Stadiul 1: Iohannis, primarul ideal

Mandatele în care Klaus Iohannis a fost la conducerea Primăriei Sibiu au făcut nu doar ca oraşul nostru să se dezvolte cumva, şi bine şi deseori rău, dar cu o imagine strălucitoare de oraş "de dincolo" paraşutat dintr-o eroare de livrare în România vai de steaua ei.

Oricum am întoarce-o, Sibiul s-a mişcat cumva sub Iohannis, mai ales în materie de cosmetizare. Şantierele interminabile demonstrau că "se face treabă", anul 2007 – Capitală culturală (la remorca Luxemburgului) a vrăjit mulţi sibieni şi nesibieni, apariţia publică a lui Iohannis încânta publicul, la fel ca imaginea lui. El era sas, adică ne-român, deci făcea treabă. Era econom la vorbe şi concret în exprimare, nu cu gargara aia tipic dâmboviţeană şi cu vrăjeli de Buftea, ca ceilalţi politicieni. Prezentabil ca persoană, elegant, adică nu purta costumul cum vezi prin faţa bisericii că poartă nuntaşii care au trecut subit de la bermude, tricou mulat şi şlapi, la smoking cu papion şi pantofi ciocaţi de lac. "Face treabă sasul" era lozinca primilor ani de mandat Klaus Johannis. Era o atracţie. A publicului şi a unor părţi din presă care deja se puena în umbra lui, că ştia că pică ceva din asta.

A, că evita uneori să participe la evenimente "româneşti" sau chiar de Ziua Naţională? Se găseau să îl apere. Ba că a avut treabă, ba că a fost în altă parte. Iohannis devenise primarul ideal şi perfect. "Nu ni-l daţi şi nouă pe/pă Iohannis?" era o întrebare care ni se punea deseori nouă ca sibieni, de către ne-sibienii care şi-l doreau.

Atunci au apărut primii fanatici iohannişti: sibienii. Crezându-se deja buricul pământului şi galaxiei, concetăţenii mei mai vechi sau mai noi (ca vechime în oraş, zic) erau precum câinii ăia din cartierele de case, care sar la picioare când treci prin faţa porţii, că aşa consideră ei, că eşti un pericol iminent pentru stăpân. Orice îndoială cu privire la gospodărirea Sibiului la infailibilitatea primarului, la unicitatea şi strălucirea de diamant a Sibiului şi la perfecţiunea speciei sibiene, erau taxate prompt prin un val de insulte şi emitentul trimis peste munţi, la Vâlcea, la Craiova, la Bucureşti sau undeva prim Moldova. Nu era loc pentru necredincioşi în Sibiu-Hermannstadt.

De presa locală ce să vorbim, era copleşitor de majoritar la picioarele lui, înfiripând un cult al personalităţii pe care nu îl credeam reapărând într-o Românie trecută prin 1989. Puţinele articole critice erau scrise cu riscul etichetării autorului ca Gică contra de profesie, plătit de duşmani şi ca aruncâtor cu noroi în imaginea Marelui Sibiu. Conferinţele de presă de la primărie erau de fapt sesiuni de dictare pentru reporteri iar ştirile după ele erau comunicate ale Primăriei scrise de alţii. Nimic care să tulbure bunul mers.

Cartea coasă de Klaus Iohannis în 2014, "Pas cu Pas", a fost întâmpinată şi caracterizată aproape ca o capodoperă şi ca unul dintre best-seller-ele din ultimii ani, fiind atunci un "must have" şi neapărat cu autograf pentru biblioteca oricărui intelectual de lume bună. Fragmente din ea au fost publicate (şi în Tribuna, da), lumea se îmbulzea la lansare. Intelectualii (de profesie) locali celebri scuzau unele stângăcii ale textului (am citit-o şi eu, tot ce pot spune despre ea e că e Seacă cu S mare) spunând că ”nu e miza ei să aibă o valoare literară" şi că Iohannis, prin ea, Iohannis "și-a făcut treaba". Mai erau câteva sute de metri până la Nobelul pentru literatură, ce mai.

Iohannis a deschis seria primarilor-superstar care luminau oraşele ce aveau norocul să fie conduse de ei: Emil Boc, Nicuşor Dan, Dominic Fritz, Ilie Bolojan sau chiar Olguţa Vasilescu. Orice chestii mai ciudăţele sau nereguli crase erau ori tratate cu ciocul mic, ori înăbuşite din faşă. Iohannis devenise o sepranţă pentru România. Adică, dacă "se face treabă la Sibiu" cu el, de ce nu s-ar face şi la Romania?

Stadiul 2: Iohannis, preşedintele ideal

Printr-un complex de împrejurări pe care eu îl bănuiesc special amenajat scopului, Iohannis promovează pe rapid în liga marilor, cu şanse clare de a deveni preşedintele ţării. Era el însuşi o lovitură de imagine care efectiv a încântat majoritatea românilor, mai ales a celor "europeni". Un preşedinte german al României, care precis va face treabă germană, in lider care este în graţiile tuturor decidenţilor europeni, omul care va ridica România pe vorba aia, "cele mai înalte culmi de civilizaţie şi progres". El era stindardul luptei împotriva "vechiului" reprezentat de PSD. Aveam imaginea unui preşedinte vizibil impunător, graţie fotografilor care alegeau cele mai de jos în sus unghiuri sau al "zoom"-urilor care să-l arate "sharp" într-un decor neclar. Aveam un Klaus vestic care ne scăpa de Michimaus-ul comunist.

Evident că pătura cool a intelectualilor, conform calităţii ei de a se mula pe orice "current thing" pentru a îşi păstra imaginea şi locul în top, a trecut cu pixuri, vocea şi talentul şi alte bagaje specifice din tabăra învechită pro Băsescu în cea a noii speranţe, Iohannis.

Citim şi cităm pe sărite, din postări random de pe reţele din perioada electorală "ador" 2014-2019: "Domnul Johannis este cu adevărat un domn, iar imaginea sa pe care o puteţi vedea zilele acestea este întocmai imaginea sa reală, de zi cu zi.". "...Mie mi s-a părut că decența lui Iohannis e, în sine, mai elocventă decât insolența camuflată de cifre a lui Ponta". Sau pe acute, radical-telenovelistic: "De-acum, Iohannis sau nimic! Îndemn pe toată lumea care are încredere în mine să-l voteze în turul al doilea pe Klaus Iohannis, un om incomparabil mai bun decât oponentul său". Sau: "Nu pot să mă supăr atât de tare pe Iohannis, deşi merită, aşa încât să-l pedepsesc eu şi să nu-i dau votul"; Sau "Dacă stai acasă sau îţi anulezi votul… votezi Viorica Dăncilă! Asta vrei?"; "Viorica Vasilica Dăncilă m-a convins din nou şi definitiv: votez Klaus Iohannis.".

© Arhiva Tribuna/Răzvan Negru

Culmea gloriei: Rezist

Spre liniştea românilor şi implicit a elitelor intelectuale angajate politic, Iohannis a devenit preşedintele României. Dar mai avea nevoie de ecva pentru ca să devină Marele Preşedinte. Ceea ce în linii mari s-a numit "Guvernul meu". În 2015, un incendiu într-un spaţiu privat a cărui cauză încă este controversată a fost pretextul pentru un protest clocit de multă vreme, care avea legătură minimă cu cauzele incendiului dar avea agenda bine stabilită: jos guvernul, jos creştinii, vrem spitale nu catedrale. Astfel, Guvernul Ponta a fost jos, şi înlocuit cu un aşa-zis de guvern tehnocrat, condus de Dacian Cioloş. Alegerile parlamentare din 2016 însă au fost favorabile PSD, iar "guvernul meu" a întârziat să apară. Aşa că, prin metode specifice, s-a pus de un nou protest, motivat destul de subţire de faptul că Guvernul Grindeanu voia nişte modificări pe teme juridice. Este vorba de "Rezist", primul protest maraton pro-Putere din istoria României. Evident că s-a lucrat profesionist şi la imaginea preşedintelui ca (din nou) izbăvitor al României de "ciuma roşie". În primele rânduri, din nou intelectualii progresişti, care acum aveau şi un partid politic în spate (sau în faţă): USR. Prezenţa lui Iohannis în rândul protestatarilor, îmbrăcat în geacă roşie a aruncat fanii săi în delir. "L-am subestimat pe preşedintele Iohannis, se vede acum că e un om de stat care cunoaşte interesele României si ale românilor. Nu avem un alt pol politic in stare sa se opuna hoţilor. Preşedintele trebuie sprijinit acum, în perioada asta, ca garant al unei justiţii libere”, spunea un cunoscut scritor. La Sibiu, inteelctualii implicaţi făceau pelerinaje la poarta uneia dintre casele lui Iohannis, unde se cânta, amenic, Imnul Naţional şi se strigau chestii ca "Iohannis e cu noi!" "Klaus, bagă-i la Zuhaus!".

În paralel, la Sibiu a mai apărut o metodă de susţinere a lui Iohannis, în lupta sa cu maleficul Dragnea şi cu "Pesede ciuma Roşie": Sesiunile de privit geamurile sediului PSD Sibiu,a ctivitate staţionară derulată sub titulatura "Vă Vedem din Sibiu". Eveniment bine organizat, mediatizat de presa supus-locală, supus-internă şi corespondent-externă, aflată şi ea pe aceeaşi linie politică şi pozat şi filmat mai ceva ca o nuntă de barosani. Evident că anumiţi intelectuali nu au ratat o asemenea ocazie ce, dincolo de mesajul politic, era o pleaşcă enormă pentru imaginea proprie, şi au fost prezenţi în "zonna liberă de corupţie". "Vă Vedem" era şi nucleul protestelor care dădeau ture prin oraş şi care cîntau pe la Iohannis acasă.

În fine după multe eforturi logistice, în 2019 visul de a avea "guvernul meu" s-a împlinit: guvern PNL condus de Ludovic Orban. Apoi a mai avut un "guvernul meu" PNL condus tot de Orban. Apoi în urma alegerilor din 2020, printr-o şmecherie politică, excluzând căştigătorul alegerilor, adică taman PSD; de la formarea guvernului, în favoarea USR: odiosul guvern Cîţu, care era tot "Guvernul meu". Atunci cred că a fost ultima lovitură de imagine a lui Iohannis: momentul când s-a vaccinat. Subiectul bicepşii săi scoşi în evidenţşă graţie (tot) măiestriei fotografului.

© facebook/Klaus Iohannis

(De)căderea imagnii lui Iohannis

Nu putem spune că nu au fost voci critice pe TOT parcursul mandatelor lui Klaus Iohannis, dar erau ori rezervate, ori înăbuţite de armatele de ultraşi, cu nume sau nu, care erau un fel de gardă pretoriană verbală a lui Iohannis. Aducerea USR la guvernare i-a adus întăriri în trupele de responsabili de imagine pozitivă. Însă "guvernul meu" nu prea era funcţional. Atitudinea dictatorială din toate punctele de vedere privitor la gestionarea pandemiei, declaraţiile revoltăîtoare ale miniştrilor l-au făcut oricum nepopular pe "noul" guvern; slaba gestionare tocmai a sectorului sănătate (sub minister USR-PLUS), scandalul generat tot de USR sub diverse motive politice care a culminat cu retragerea lor din guvern, au fost tot minusuri imputate şi preşedintelui. Criza a fost reglată prin aducerea PSD la guvernare, lucru care i-a fost fatal, ca imagine, lui Klaus Iohannis. Eliminarea USR de la conducerea României l-a aruncat pe preşedinte din lista adoraţilor în cea a detestaţilor. În plus, încheierea mandatului nu-l mai făcea folositor pe viitor. Orice critică la adresa lui, chiar insultă grobiană, era promovată, răspândită, încurajată. Mai ales din răzbunare "progresistă". Aşa ca super-inteelctualii "implicaţi" au trecut fără greţuri în barca cealaltă, scuipând, pe româneşte, unde au lins. Dintr-o dată, Iohannis nu mai era bun. "Îmi e rușine, cum am spus, că acest președinte care a distrus Educația e profesor"; "...preşdinte absent"; "După Ferdinand Întregitorul, Klaus Distrugătorul", "patron al premierilor plagiatori & sponsor al securismului politic"; " Votul meu a fost trădat şi batjocorit de către domnul Iohannis şi de către cei de la Putere"; "politician mărunt"; "Ca preşedinte, nu aţi reuşit să faceţi nimic. Nu veţi rămâne în istorie cu nimic, decât cu aceste mizerii care probabil că vor fi taxate": "cine n-a încălzit niciodată la piept un porumbel care s-a preschimbat peste noapte într-o rece reptilă?". Citate diametralo opuse ale celor pentru care, cu puţin timp înainte, lumina venea de la Cotroceni.

Care ar fi xplicaţia? Explicaţia asta a "întoarcerii armelor" este pretextată, de majoritatea celor care au înfăptuit-o, de faptul că au crezut şi au fost înşelaţi. Că au zis că Iohannis e aşa când de fapt a fost "şi pe dincolo". Că atunci nu ştiau şi acum ştiu. Că şi că. Ce e interesant este faptul că tu ca, vorba aceea, om-persoană aparte de marea masă a ignoranţilor, a prostimii a celor care se hrănesc doar din imagini ce le ies din televizor, ai, teoretic, capacităţi dinferite de a analiza, observa, compila, înţelege. Adică ştii din start câte parale face omul. Căd e aia eşti citit, studiat, cu catedră sau cărţi publicate, apărut prin ziare şi teveuri, shareuit pe net. Adică nu te plângi ca ultima fufă de discotecă cum că frumosul ăla a promis că te ia de nevastă, dar el, mârlanul, doar te-a babardit din plăcere. Adică, înţelegeţi, nu ţine şmecheria asta cu dezamăgirea, cu înşelatul, cu "nu ştiam atunci2, şi cu "sunt dezamăgit". Pentru că chestia asta sună a întoarcere ca la Ploieşti. Şi a scuipa unde ai pupat.

Şi nu de alta, dar Iohannis începe, ciudat dar explicabil, să îmi devină tot mai simpatic mai ales graţie celor care îl adulau la fel de intens pe cât îl porcăie acum. E şi el, în definitiv, o victimă a propriei imagini.

Notă: evident că NU am dat nume (deşi am destule, dar nefiind nici intelectual implicat şi nici măcar lefto-progtresist, detes listele negre saud e alte culori). Am folosit citate definitorii din spaţiul public al celebrităţilor vremii. Cinee curios de ei, să dea cautare cu citatele. Pentru că, aşa cum a spus Pilat din Pont: "Ce am scris, rămâne scris".