Muzica "de discotecă" – un gen muzical din mai multe genuri muzicale
Muzica pe care dansam în anii 80 era denumită "muzică de discotecă". Asta pentru a o separa de muzica rock-metal, cea populară şi cea "românească" (simfonica ne interesa puţin spre deloc).
Muzica de discotecă era, în linii mari, cam tot ce era din Vest şi de dans, cunoscut acum ca "hituri". De unde şi miştourile adresate rockerilor, care ascultau "o muzică de nici nu poţi dansa pe ea". În categoria "de discotecă" se încadra, în primul rând, genul cunoscut ca Italo Disco. Socotit acum ori ca ca o culme a kitschului mai ales din cauza aspectului fizic şi apariţiilor scenice cam excentrice, (cam kitsch şi era, dacă judecai la modul "video"), ba un gen de o certă valoare, italo-ul era şi ESTE o muzică de o melodicitate aparte, generată de "clapele" (care erau instrumentul de bază) electronizate, chiar digitalizate dar nelipsindu-le ca acum, un "ceva" uman, plus ritmul generat de tobele "explozive", plus vocile despre care puteai spune orice, numai că nu sunt fantastice. Genul e îndrăgit şi acum, ba are şi o revenire sub forma de "New Italo" umplând şi acum sălile de spectacole şi cluburile din vest, chiar şi câteva de la noi.
I se spune "italo" pentru că, de regulă, soliştii sau trupele erau de origine italiană, chiar dacă îşi "luau" nume englezeşti şi cântau chiar în engleză (dar cu un accent inegalabil de ne-englez).
Unele nume mai spun şi acum ceva melomanilor, altele nu. Merită menţionaţi Gazebo (nume real: Paul Mazzolini) cu inegalabila sa "I like Chopin" (fără nimic din Chopin în melodie), o trupă probabil uitată acum dar care atunci ridica lumea de pe scaune; "Scotch" care a scos "Disco Band" ("piesa cu ăla care tuşeşte") ori "Delirio Mind" ("cu ăla de cântă operă la început"); Albert One (Alberto Carpani pe numele real) cu cam tot ce scotea; Den Harrow ş/sau Tom Hooker că încă se mai ceartă între ei a cui era vocea la piesa X sau Y; formaţia "Matia Bazar" cu perfecta piesă "Ti sento"; excentricul Miko Mission; "Baby's Gang" (trupă de adolescenţi, sub "supravegherea" unui alt star de muzică de dans, Ivana Spagna); "Baltimora" cu Tarzan's Boy; Valerie Dore (sub numele franţuzesc se ascundea de fapt Monica Strucchi), Eddie Huntington cu rebela (pentru noi) "USSR" şi porcoasa "Meet My Friend"; trupa de fete "Fun Fun"; Sabrina cu "Boys" la care oricum nu conta muzica, pentru că lumea era captată de altceva; Savage cu lirismele lui. Să nu uităm aici seria de megamixuri Max Mix ori chiar ultracelebrul potpuriu "Balla Balla" al lui Francesco Napoli, probabil cea mai longevivă piesă de nuntă din România după cea cu "Să trăiască nunul mare/Să ne dea ceva parale".
Urma apoi un gen înrudit: eurodisco. Adică tot un fel de italo-disco, dar ne-italian ci mai mult germanic. Aici apar la greu superstarurile care şi acum se mai aud pe la la petrecerile "retro" ori în cluburile de "oldies".
Aici era crema cremelor muzicii. Începem cu uzina de muzică a lui Dieter Bohlen: "Modern Talking", C.C. Catch, "Blue System", Chris Norman (da, cel de la "Smokie") şi mai anonimul Les McKeown. Continuăm cu: "Bad Boys Blue" prima "trupă de feciori" dintr-o serie care a continuat până prin 2000, care rupeau tot mai ales inimile fetelor; austriecii de la "Joy" şi ceilalţi austrieci care au făcut ravagii în discoteci cu o piesă, apoi au plecat: "Opus" cu "Live It's Life"; alt austriac, Falco, ce nu mai trebuie prezentat. "Desireless", cu "Voyage Voyage" şi atât; cunsocutul Fancy cam cu tot ce a scos, mai ales "Slice Me Nice", "Colder Than Ice" şi "Bolero"; Ken Laszlo cu "Glasses Man" şi ultra gay-ul (dar nimeni nu se prindea de fază) "Hey Hey Guy" (ne miram atunci de ce în convorbirea telefonică de la începutul piesei se auzea o voce de bărbat tânăr căreia intrepretul îi spunea "I love you", Germanii de la "Silent Circle" cu cele două superhituri ale lor cu "night"; Sandra cu sau fără soţul ei, Michael Cretu şi el, cu sau fără Sandra; "Alphaville" cu tot, Linda Jo Rizzo sau superdifuzatul Mike Mareen. Un loc aparte îl avea şi genul space-synth, o muzică de dans exclisiv instrumental-electronică, pe teme spaţiale: Koto şi Laserdance. Britanici erau cam slab reprezentaţi, ceva Queen cu RadioGaga că era mai comestibilă, "Wham!" adică George Michael idolul fetelor (probabil spre amuzamentul lui), "Culture Club" cu Boy George pe care multe îl adorau ignorând că (nici) el nu era cu fetele (la fel ca în cazul lui Limahl de la "Kajagoogoo" ori Holly Johnson de la "Frankie Gooes To Hollywood" şi mai ales toţi doi de la "Pet Shop Boys"). Erau şi ceva Depeche Mode iar de mare succes se bucura Shakin' Stevens un cântăreţ de neo-rock'n'roll. Britanic mai era Phil Collins, ales special pentru blues-uri alăuri de colegul său în lentoare, nobilul (pe bune, era din neam de nobili) Chris de Burgh. Muzica americaă era şi ea slăbuţ reprezentată, în afară de Michael Jackson, Madonna, Prince (and the Revolution") sau alţi câţiva, neimpunându-se alţii la noi în discoteci.
La un moment dat, Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste impusese ca în discoteci să se bage şi muzică românească. O chestie destul de incomodă, majoritatea muzicii româneşti de atunci nefiind pretabilă pentru dans în discotecă (cu mici excepţii ignorate atunci, descoperite după). Organizatorii "s-au descurcat" tot româneşte, împăcând şi capra partidului şi varza discotecarilor. Au căutat şi au găsit piese lente. Piesele lente plăceau chiar să fi fost cântate în coreeană, că ideea principală era că la blues te lipeai fizic de parteneră şi muzica nu mai conta. Aşa că în discoteci s-au trezit "Holograf" cu "Umbre pe cer", o piesă pacifistă antinucleară excelent intrepretată totuşi, sau Mirabela Dauer în duet cu duetul Ştefan Hruşcă (atunci ştia să cânte şi altceva decât colinde) – Vasile Şeicaru, cu megahitul "Dimineţi cu ferestre deschise", şi ea tot o piesă antirăzboi care acum i-ar face pe unii apucaţi de pe net să urle că e vorba de influenţă putinistă, că e cu pace nu cu război.
Genul muzicii de discotecă a anilor '80 a fost, dincolo de criticile unor pretenţioşi, un fenomen. Şi acum este foarte puternic, mulţi din supravieţuitorii lui concertând încă pe scene sau în cluburi, iar posturi de radio specializate în muzică "de discotecă" de atunci fiind destule.
Discotecile sibiene şi apariţia lor
1973 – Casa de Cultură a Tineretului
Aşa cum am spus, erau locuri şi săli unde se organizau seri de dans, dar ca termen clar de "discotecă" avem aşa ceva abia îa începutul anilor '70. Locul: Casa de Cultură a Tineretului, actualul sediu al FDGR. În 1973, se ţineau, periodic, de regulă marţea, seri de conferinţe-prezentare de carte. Carte de orice fel, literatură, poezie, societate, ştiinţă sau politică. După ce tineretul trecea proba aceasta a răbdării, urma dansul. Astfel se împuşcau doi iepuri dintr-un foc, UTC-ul bifa o "activitate cultural-educativă" şi lumea se simţea bine. Prima menţionare a unui eveniment de acest fel este din 21 august 1973 când Tribuna Sibiului anunţa că, de la ora 18, va avea loc conferinţa din ciclul "O carte pe săptămînă“. Cartea era prezentată de "tovarăşul Ion Titus Persoiu", era scrisă de către Georgeta Hălăşan şi avea titlul foarte atractiv "Făurirea societăţii socialiste - proces istoric conştient". Nimic simpatic până aici, însă, după încheierea conferinţei, urma "un program de discotecă-dans". Deci, "doar cu" prezenţa la un eveniment ce poate fi incadrat la categoria "culmea plictiselii", puteai după aceea să ai parte de o sesiune de dans şi voie bună. Ulterior, oferta de la "Tineret", era prezentată ca "un bogat program de discotecă".
Din acelaşi an, "Studenţii"
Tot dîn 1973 apare prima menţionare a unui eveniment tip discotecă la Casa de Cultură a Studenţilor, care va găzdui una dintre cele mai populare discoteci din oraş, funcţională până la retrocedarea clădirii către Biserica Evanghelică, în 2000. Pe 21 noiembrie aflăm despre cum "activitatea artistică a studenţilor sibieni se afirmă în cadrul vieţii culturale a municipiului". Aici, "în urma unei iniţiative lăudabile a comisiei culturale, a fost amenajat cu sprijinul studenţilor filologi, "Student clubul", care se prezintă acum într-o ipostază modernă, atrăgătoare". Aici, în fiecare vineri seara, "se desfăşoară un program de discotecă".
1974 - Discoteca "de la Sindicate"
Tribuna Sibiului din 29 august 1974 anunţa pentru ziua de sâmbătă, 31 august, un eveniment numit "Discoteca Tineretului", În cadrul acesteia erau programate: un "microrecital de balade" (adică muzică folk, că nu era vorba de balade haiduceşti) susţinut de George David şi un concurs fulger "Recunoaşteţi interpretul?". Ulterior a fost cunoscută oficial, tot în anii '70, ca "Discoteca Stereo".
1976/1980 "Independenţa"
În constelaţia discotecilor din Sibiu apare, în 1976, o a treia: Clubul "Independenţa". Aici, pe 14 august, s-a organizat "o seară muzical-distractivă cu participarea orchestrei "Colibri“. Bun e mai mult un bal, dar hai să zicem că e cu dans, deci cam discotecă. Discoteca în adevăratul ei sens este menţionată în 1978, când, pe 19 ianuarie, de la ora 18, "pentru tinerii muncitori din întreprinderea "Independenţa"", se organiza, la modul "una rece-una caldă" seara literară "Noua geografie a patriei", urmată de un "program de discotecă". Evident că lumea venea pentru discotecă.
1978 – Clubul CFR
Pe 14 aprilie 1978 apare o altă discotecă destul de populară în zonă şi oraş: cea de la "Clubul lucrătorilor din transporturi şi telecomunicaţii", titulatura lungă şi proletară ascunzând de fapt cunoscutul, pe atunci, Club CFR. Un anunţ din aceeaşi Tribuna Sibiului informa că vor avea loc seri de discotecă pentru tineret pe 14 şi 15 aprilie, de la orele 17 respectiv 16.
1983 – Liceul de Artă şi Clubul "7 Noiembrie"
În anii '80 o discotecă a funcţionat şi la Liceul de Artă, numit pe atunci "Şcoala Populară de Artă, în hol. Apare ca atare întro relatare critică din 5 aprilie 1983. Se pare că atunci Casa de Cultură a Studenţilor intrase în renovare iar discoteca s-a mutat aici, dacă nu cumva e vorba de o discotecă diferită.
Pe 5 octombrie, în acelaşi an, la Clubul "7 Noiembrie" de pe str. Gladiolelor se redeschidea "Clubul tineretului“. Astfel joi, 6 octombrie, ora 18, "în prima seară de activitate cei prezenţi vor purta o discuţie pe marginea necesităţii respectării cu stricteţe a Decretului 400 şi vor participa la o seară cultural-distractivă și de discotecă".
Noiembrie 1985, BTT-ul
Cea mai "nouă" discotecă din perioada pre 1989 a fost BTT-ul. Discoteca făcea parte din compelxul hotelului BTT din Sub Arini (acum "Hotel Parc") care mai avea: restaurant, terasă, bar şi era unul dintre locurile frecventate de tineri. Pe 7 mai 1986, se anunţa că în noiembrie anul trecut (deci în 1985) "s-a inaugurat Complexul turistic pentru tineret din Sibiu, care dispune de un hotel cu 128 locuri de cazare, bar de zi cu 30 locuri, discotecă (90 locuri) și restaurant cu 120 locuri.
*
Pe 10 noiembrie 1987, politica de restricţionare a consumului de energie atentat şi al programul discotecilor. Conform Deciziei nr. 1313 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Judeţului Sibiu "privind stabilirea de măsuri pentru asigurarea energiei electrice, termice și gazelor naturale, precum şi regimul de lucru al unităţilor economice şi sociale pe perioada de iarnă 1987-1988", printre alte măsuri de stingere a becului mai figura aceasta "Programul de funcţionare al unităţilor de alimentaţie publică, inclusiv baruri şi discoteci, nu va depăşi ora 21" (va urma)
Cum și cine a salvat Compa după 1989: de la IPAS-ul de stat, la privatizare, listare la bursă și performanță |
TRIBUNA, din interior. Emil David, interviu-eveniment: de la Slavici, la patroni – via PCR |
Drone, artificii, muzică și luna plină, au făcut senzație pe cerul orașului în prima seară de FITS |
S-a deschis trecerea peste calea ferată de pe Calea Turnișorului |
Hotelul de Gheata de la Balea lac |
Ansamblul "Cindrelul |
Asfalt de autostrada pe Calea Poplacii |
Film prezentare |
Bătaie după accident pe strada Podului |