Tribuna
PNL
AMVONUL & TRIBUNA.
Ca să se roage Singur (Matei 14. 22-34)
Pr. Constantin NECULA
4555 vizualizari
Ca să se roage Singur (Matei 14. 22-34)

Suntem în pragul plecării din Evanghelia Duminicii care a trecut. Aceea despre înmulțirea pâinilor (Matei 14.14-22). De altfel, precum vedeți, lecturile sunt unite între ele. Un verset este comun (Matei 14.22) și ne povestește reacția Domnului la binecuvântata înghesuială de la cina pe săturate ce o oferise celor ce-și luau acasă bolnavii vindecați, strâmbii îndreptați, orbii ce vedeau ori muții ce de-acum vorbeau. Și desigur lista este incompletă. Pentru că spectrul bolii atunci, ca și acum, pare de necontabilizat. După cum citiți- era să scriu vedeți, dar mai avem până să și vedem cu ochii ce citim cu ei- Domnul nu pare preocupat de raportări, grafice, evoluții. Pentru că El nu poate sta de politici sanitare ci vindecă. Preocuparea Lui e omul. Dumnezeu Omul căutând pe om ca să-l aducă aproape de Dumnezeu. Nu doar vindecă oamenii ci îi și hrănește, știind El că un suflet cu un trup liniștit din foame este și mai dispus la bucurie. Pentru că Domnul nu vindecă doar bolnavul- și asta, zic eu, merită reținut- ci vindecă întreaga lui familie, vecinătatea lui. Vindecă și reîncarcă de empatie comunitatea. Când nu ai nimic de împărțit, nimic alta decât sărăcia, parcă și relațiile interumane sunt mai vii. Astăzi, când constatăm după spusa Sf. Teofan Zăvorâtul, că se scurtează mâna și se răcește inima, trebuie să admitem că acesta are dreptate: Ce lipsește dese ori? Lipsește buna dispoziție, de care trebuie să fie înconjurată și îngrădită milostenia (Sf. Teofan Zăvorâtul, Domnul l-a trimis la tine pe cel sărman, Egumenița, 2015, pg. 24). Pentru a se feri de acest flux de efuziune sufletească și pentru a nu-i lăsa pe Ucenici să se îngâmfe- mai ales că ei strânseseră fărâmiturile ospățului de seara și primiseră probabil și ovațiile sătuilor, de-acum- Domnul îi trimite pe mare, departe de locul Cinei cu cinci pâini și doi pești (Matei 14. 17), pe țărmul celălalt. Adică acolo unde se vor întâlni cu oamenii Ghenizaretului- care-L vor recunoaște și aduce la El pe toți bolnavii ținutului (erau vecinii Gadarei).

            Domnul se retrage în rugăciune. Știm cum se roagă din două situații, cel puțin. Grădina Ghetsimani și din clipele răstignirii pe Cruce. Domnul se roagă mereu în favoarea noastră. Sau, cum spunea Paul Claudel, ne ține mereu partea. Este de partea noastră. Rugăciunea Sa în singurătate va inspira pe toți marii mistici ai Bisericii. Vor înțelege că pentru a-i urma lui Hristos e important să-i urmezi viața (Della Imitazione di Cristo,  1.1,  Roma-Tournai, 1866, pp. 1-2) și să faci din trăirea Lui trăirea ta. Să ai curajul de a iubi când simți că se apropie lucrăturile de furtună ale diavolilor. Zădărnicitorii mântuirii. Profeții răsturnați ai dezordinii propuse ca ordine. Nu vorbim aici doar de o tipologie legată de gestul Domnului Hristos ci de un îndemn. Puternic. De a nu te scălda în victoriile duhovnicești. De a nu te lăsa îmbătat de puținul entuziasm al oamenilor. Ci de a-ți asuma misiunea, continuând-o, responsabilizându-te dinaintea Celui care trimite Duhul împlinirii muncii tale. Domnul ne dovedește, a câta oară, că ne iese în cale cu mila Lui fără de care nu putem birui ispitele.

Se face seară și Domnul rămâne singur în rugăciunea Sa. Maratonist ceresc, Hristos știe că fără timp de respiro respirația noastră își pierde prospețimea dată de oxigenul înălțimilor cerești. Îi odihnește pe Apostoli. Doar că dușmanul mântuirii simte acesta și tulbură marea. Nu știu câte furtuni sunt pe an în Marea Tiberiadei azi. Nici în vremea aceea nu puteau fi tare multe. Marea e un ochi de lac pe sub care curge un râu ce ne aduce mai aproape de mântuire: Iordanul! Vă aduceți aminte că la începutul capitolului al 14-lea din Matei am aflat despre proasta judecată a lui Irod. Și moartea lui Ioan Botezătorul. Și scriam, în săptămâna trecută, că înmulțirea pâinii și peștilor e un soi de „parastas” pentru Ioan. Dansul nălucitor al mării acum (Matei 14. 24), cu valuri care învăluie corabia Ucenicilor, arată dansul celor ce se credeau biruitori Iordanului. Celor care vălureau de frică și groaznică teamă lumea. În fond, moartea lui Ioan Botezătorul vestea în cele mai de jos ale pământului, în locuința morții, că Iisus Hristos este Mesia cel așteptat de milenii. Și iadul nu putea să nu se învăluie. Atacă locul unde credea că este Hristos. Căci pe mal, unde El se ruga, nu putea să vină. Dacă vreți putem spune că Domnul „securizase zona” cu rugăciunea Sa. Pe mare însă, unde bănuiau că este, aduc spaimă. La a patra strajă din noapte- un pic trecut de miezul nopții- Hristos pornește să-și ajungă Ucenicii și să liniștească zbaterea neputincioasă a demonilor. Calcă apa. Merge prin apă precum pe o limbă de uscat. Precum odinioară Moise și-a purtat poporul încredințat de Dumnezeu prin Marea Roșie. Precum Elisei întinzând mantaua lui Ilie peste Iordan a trecut Iordanul. Văzându-L umblând pe ape Ucenicii, înfricoșați de furtună și întuneric și urât, se ascund în imaginație: e nălucă! E singura reacție. De aceea Domnul le vorbește. Să-i audă glasul. Așa cum va vorbi Mariei Magdalena, așa cum va vorbi, înainte de ea,  tânărului din Nain, fetiței din Capernaum, lui Lazăr...Parola este aceea a Învierii: Îndrăzniți, Eu sunt, nu vă temeți! (Matei 14. 27). Pentru că glasul Învierii este acela care răzbate peste furtuna iadului.

Petru. Reacție de lider. Cere o certificare. Pe propria piele. Cere să ajungă la Hristos pe apă. Cum îl văzuse pe El venind. Om hotărât dar încă insuficient de credincios. Atenție celor care cred că atunci când crezi tu este credință. Și aleg un moment pe care-l declară a fi punctul zero al convertirii. Credința se vădește că începe pe mal, în Capernaum, iar pentru Petru se sfârșește în hipodromul de la marginea mlăștinoasă a Romei, azi Piața ce-i poartă numele în Vatican. E o continuă creștere. O împreună lucrare cu Dumnezeu în care noi, noi suntem cei care luăm. Și El, Domnul, este mereu Dăruitorul. Nu cred că mai era mult până să prindă mâna Domnului. Și se teme Petru. Și pentru că, văzând ce se întâmplă, furtuna- teribil de personalizată, ar zice specialiștii- reacționează. E un soi de furtună-turnesol la credința lui Petru. Nu-l judecați. Oricât de buni înotători ați fi. Ce spectacol de moarte trebuie să fi fost furtuna aceea de vreme ce un marinar încercat, precum se vădește mereu Petru, se înspăimântă. Nu pentru judecarea lui e clipa aceasta reținută în Evanghelii. Ci pentru reașezarea noastră în credință. Pentru a învățat că nimic din ceea ce numim credință nu e țintuit în cuiele certitudinii. Ci este – mereu și mereu – o împreună-lucrare cu Dumnezeu. Care nu ne ține lângă Sine dintr-un ahtiat simț al proprietății. Ci din bucuroasa lărgire a inimii. Mâna Domnului, amintindu-ne de ce am scris ceva mai sus, nu se „scurtează” niciodată.

Se vădește iar că iadul face misiune. Cum se suie ei- Domnul și Petru- în corabie furtuna-examen de maturitate- se ostoiește cu totul. De unde îl credeau nălucă- sau fantomă, ca să știe și cei care cred în ele despre ce vorbim- Apostolii exultă: Cu adevărat Tu ești Fiul lui Dumnezeu! (Matei 14. 33). Păi oare nu văzuseră asta? Ba da. Sigur. Îl văzuseră pe Domnul cum făcuse minuni asupra altora. Dar asta, de acum, era vorba unor oameni ce trăiseră în miezul minunii. Pe pielea lor. De-acum se luminase de ziuă...





Din aceeasi categorie
Forumul German

qhouse sibiu

Palatul Brukenthal Avrig

sevis

Vacanta Eurotrip
info
publicare anunturi
Licitatie publica

accentmedia