(n.Cârţişoara, 24 ian.1849- d.Sinaia, 7 aug.1911)
    Hrisoavele vremurilor îndepărtate ne vestesc cum că spre începutul timpuriu al iernii anului 1896, ţăranul Gheorghe Cârţan se aşternuse la drum lung şi anevoios, la capătul căruia avea să îi iasă în cale Cetatea Romei, cu al său destin istoric de capitală a Imperiului Roman și a Italiei. Locuri care, de milenii, sunt legendarele leagăne ale latinităţii limbii vorbite și scrise a neamului meu cel românesc. Brodise în așa fel lucrurile încât ziua de 24 ianuarie să îl găsească trecut de jumătatea distanței mersului pe jos până la Columna Împăratului Traian de la Roma. Ea fiind monumentul de cinstire şi de omagiere colectivă a eroilor războaielor daco-romane. 
    Mai zilele trecute priveam o poză, din acele îndepărtate vremuri, fiind reprodusă pe filele unor gazete italiene și admiram cât de bine şi cât de frumos îi şade îmbrăcat în straie româneşti, ţesute şi brodate de mâinele muncite ale bunei sale mame. În picioare avea opinci cu ștrimfi (ciorapi) și obiele, legate cu nojițe, la fel ca toţi ţăranii-plugari ai satelor de iobagi români de pe streaşina împădurită a nordului Munţilor Făgăraş. Pe cap, o căciulă brumărie, purtată puțin turtită în vârf. Peste umeri, azvârlit stătea un suman din pănură groasă și un cojoc din piele de oaie cu lâna lungă lăsată în afară, iar el, proptit într-n toiag, privea undeva în depărtări. Pe umărul stâng, o pereche de desagi plini cu toate cele trebuincioase drumului, iar pitiți în doi săculeți câţiva bulgări din pământul Ţării Românești, precum și câțiva pumni din boabele grâului ţinuturilor ardelenești. Ajuns la Columnă, atât pământul, cât și acele boabele de grâu le va împrăștia cu mânile pe treptele de marmură. Gest asemănător celui tomnatic, în brazdele plugurilor trase de vitele cornute înjugate.
    De atunci, de mult de tot, şi până în zilele noastre, peste noi și înaintașii noștri au trecut felurite vremi şi vremuri. Când mai bune, când mai rele. De unde şi nevoia de a nu uita nicicând mesajele de înţelepciune şi de înalt patriotism pe care ni le-a lăsat moştenire acest brav fiu de țărani români iobagi din ţinuturi ardelene. Dovadă că numeroşii săi biografi, scriitori şi istorici-academicieni    l-au numit „ţăranul cărturar făr-de-carte”. Un nume, cum nu se poate mai potrivit, transformat în renume, atâta timp cât  mai toată viaţa și-a dăruit-o aducerii, în desagi, de peste Carpaţi, a cărţilor tipărite în Țara Românească, gândite și scrise în dulcele grai strămoșesc. 
    Așadar, în săptămâna viitoare, respectiv, marți, 24 ianuarie, vom aniversa două importante evenimente: trecerea a 164 de ani de la Unirea Munteniei cu Moldova, sub sceptrul principelui Alexandru Ioan Cuza, precum și împlinirea a 174 de ani de la naşterea acestui fiu de seamă al Cârțișoarei. Pe Crucea-Monument a mormântului său, din cimitirul Sinaei, stând scris: 
 „G. BADEA CÂRȚAN DOARME VISÂND  ÎNTREGIREA NEAMULUI SĂU. 1911”.
    Între timp consătenii lui dragi i-au încropit din bârne de brad şi de stejar, o căsuţă cu un pridvor lung și cu o tindă îngustă și joasă. Tot aşa cum aveau, în trecut, mai toți ţăranii iobagi pe moșiile grofilor unguri și baronilor sași Transilvăneni. O căsuță mititică, tencuită cu chirpiciul lutului pământului și cu pleava și cu paiele grâului, văcăluită (zugrăvită) în albastrul Cerului. Având drept acoperământ împletiturile din snopi de trestie, papură și paie. După care fiii satului au aşezat în micile ei încăperi cele mai dragi amintiri, înfățișând trudnica lui viaţă și rodnica lui activitate. Ghizii-muzeografi voluntari, precum octogenara dăscăliță Valerica Stoica, și mai tânărul ei urmaș, Gheorghe Budac, neuitând să le amintească vizitatorilor lăudabilele fapte ale regretatului lor consătean, Traian Cânduleț, născut în data de 26 aprilie 1926 și decedat în 18 octombrie 2007. Un adevărat istoric-autodidact al așezării sale natale. Omul care, de mic copil, a adunat mărturii ale trecerii prin lume a vrednicului său înaintaș, constând din vechi cărți și fotografii-document îngălbenite de timp; din ziare și reviste cu povești despre Badea Cârțan, precum și sfinte icoane și straie țărănești făgărășene. 
    Așadar, dragă cititorule, dacă drumurile tale prin țară te vor duce, cândva, și  pe cursul mijlociu al Oltului, iar de aici spre spectaculoasele urcuşuri, în serpentine, ale Transfăgărăşanului alpin, te rog să îți faci răgaz să treci pragul acelei căsuţe care are să îți iasă în cale! Vei fi încântat să afli cât de mult și cu cât de mare folos a trudit acest om simplu pentru ca românii ardeleni să îşi poată păstra credinţa străbună, graiul neaoş românesc, ca și datinile şi obiceiurile din bătrâni. Eu, bunăoară, de câte ori fac acest plăcut popas, mereu îmi aduc aminte cu nostalgie de acei dintâi localnici care mi-au vorbit la Radio România despre Badea Cârţan. Atât de simpaticul și meditativul Traian al Cânduleților Cârțișoarei Făgărășene, cât și de vrednica lui soție, Silvea 
(n.18 ian.1926-d.23 ian.2017), țărancă-academiciană în arta țesutului și a brodatului straielor țărănești, mamă bună a două fete și a unui băiat. Cei doi soți aveau să facă astfel încât în jurul vieții și activității lui Badea Cârțan să se înfiripe povești asemănătoare memoriei lui Moș Ion Roată, țăranul moldovean înțelept din vremea ”Divanului Unirii celei Mici a lui Cuza Vodă”. NOTĂ: Și cum s-a instituit bunul și patrioticul obicei ca gazde ale celor două manifestări omagiale alăturate să fie când locuitorii comunei sibiene Cârțișoara, când cei ai muncipiului prahovean Sinaia, cele din această vreme iernatică și primăvăratică se vor desfășura, atât în ambianța slujbelor religioase și cântărilor bisericești, cât și în liniștea de mormânt a Cimitirelor Eroilor Patriei, din toate timpurile și din toate locurile. 
                                                                    
Sibiu, miercuri, 18 ian. 2023                                           Ioan Vulcan-Agnițeanul