Avem ciudatul obicei de a crede mereu că atunci când vorbește Hristos o face numai despre cei de atunci și numai pentru cei de atunci. Chiar intelectuali subțiri își bat apropoul: e pentru vremea aceea, illo tempore! Evanghelia din Duminica aceasta, așezată după învierea fiicei lui Iair, pare că ne aduce în ținutul Gherghesenilor ( Luca 8. 26-39). Nu fizic, nu geografic. Ci spiritual. Avem de a face cu un om bogat și unul sărac. Primul se crede ceea ce nu este. Poartă porfiră și vizon semne ale distincției regale și senatoriale ale vremii de atunci. Azi bogații se disting, când vor să li se vadă bogăția, prin aceeași îmbrăcare în exces. Și în fals. Nu-mi spuneți că nu-i vedeți. Mereu antrenați în a găsi o metodă de a epata. Bogatul nostru asta face. Epatează. Săracul Lazăr – i se păstrează numele, Domnul ni-l spune, pare, din respect pentru suferința lui – e o figură și el. Domnul nu insistă pe sărăcia lui, ci pe părtășia sa cu câinii. Vor fi fost mulți săraci în vremea lui Hristos la îndemână pentru a face Domnul pildă din ei. Nu. Sărăcia ca atare nu e o virtute. Uneori e proastă managerizare a proiectului de viață. E ratare. E gafă de trăire. Ceea ce definește pilda nu e sărăcia, ci răbdarea lui Lazăr. Umilința lui racordată la o stare pe care o asumă. De unde și vârtutea creștină pe care o descrie Hristos: sărăcirea! Asumarea sărăciei fără cerșeală și fără ifose de sărac. Aici este și cheia pe care moartea ne-o dezleagă. Bogatul mort și săracul mort, în aceeași noapte, nu mai par așa diferiți. Ba chiar cel dedulcit la o viață de huzur înfruntă iadul. Să ne înțelegem. Nici Lazăr nu e în Rai, ci în sânul lui Avraam dintr-un motiv practic. Hristos Domnul nu înviase. Deci raiul nu se redăruise firii umane. Nu se deschisese. Altfel spus între iad și sânul lui Avraam este cale de o... privire. Deși vede pe Lazăr, bogatul înțelege lesne că nu poate comunica acestuia dorința sa de a-i da un vârf de deget înmuiat în apă. Atât de puțin el care huzurise în tot ce-și dorea. Lazăr nu e surd și nici răutăcios. Singurul care poate comunica înspre iad e Avraam, patriarhul, părintele credinței în care bogatul necunoscut și Lazăr pare că și-au așteptat nemurirea. Dialogul între Avraam și bogat este asemeni dialogului între spiritual și material în toate timpurile. Bogatul negociază, cere, forțează, argumentează. Plusează oarecum când, constatând că pentru el nu mai este nici o șansă, cere pentru frații săi ajutor. Se trezește în el o unitate cu familia sa?  E posibil. Mergem în moarte cu aceste gânduri? Vom afla la propria noastră plecare. Cert este că are o cerere care pare cât se poate de logică: cere să meargă Lazăr la frații lui să le vestească grozăvia iadului. Cu alte cuvinte să intre în casa unde nu intrase niciodată, să treacă pragul peste care nu fusese niciodată să calce pentru a intra în casa săturării de pâine și bine. Avraam explică bogatului că pentru a cunoaște ce-i așteaptă frații săi au Moise și Profeții (Tora, Neviim u Ketuviim) și că acolo, în spiritualitatea născută din Revelație este și adevărul despre viața veșnică. Ba, mai mult, cuvintele lui Avraam par o profeție dureroasă a Mântuitorului Însuși. La insistența bogatului, care gândește ca noi, dacă se întoarce Lazăr din moarte sigur îl vor crede, Părintele Avraam spune simplu – dar cuvintele și logica pildei, repet, aparțin Domnului – aceste cuvinte: dacă nu ascultă de Moise și Prooroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva din morți (Luca 16.31). Pare un răspuns dur, dar, vai, se vădește atât de adevărat.

            Așezată sub lupa zilelor noastre, pilda este mai actuală decât actualitatea însăși. Mulți dintre noi trăim din înfoierea noastră falsă în valori. Vedeți pe mulți înveșmântați în străluciri false, date de averi furate ori manipulări de vieți. Inclusiv ale propriilor vieți. Care se dau altceva decât sunt. Care privesc de sus pe oricine, dinaintea cărora nu contează nici o valoare cu adevărat spirituală. Suntem la clipa în care negarea credinței, batjocorirea ei ori jubilația la ratarea morală a proiectului de înveșnicire a Țării sunt prilej de spectacole ieftine, convingătoare pentru cei care cred în purpură și vizon. Un soi de travesti de credință se mișcă deșucheat prin mijlocul lazărilor și pare câștigător. Mi-e teamă că, la câte bube izvorăsc acum din trupul lui Lazăr, nici câini nu am mai avea să fie milostivi și părtași dramei lui. Revin. Nu. Nu sărăcia îl face vrednic de sânul lui Avraam pe Lazăr. Ci răbdarea unei stări care, vizibil, nu i se potrivește. Deseori m-am gândit dacă pe Lazăr îl cheamă astfel doar așa, întâmplător. Ce relație poate fi între Duminica trecută și cea de azi, pe care o prăznuim? În cea trecută credința unor oameni face minuni prin Hristos. Orgoliul nu, nu face. Orgoliul nu poate genera iertare ori înțelepciune în gândirea vieții de apoi. E o taină aici. Una legată de fiecare dintre noi. Avem la dispoziție viața aceasta pentru a ne lumina învierea. Avem Scriptura – după care să ne cultivăm valorile nemuritoare – avem Tainele Bisericii și avem mila Celui Înviat. Preferăm însă să pozăm mereu în ceea ce adăugăm fals staturii noastre omenești. Nici o haină nu te face nemuritor câtă vreme nu trece moartea cu tine. Luați seama la mucenicii pictați în biserică, la arhierei ori pur și simplu la oamenii credincioși care au trecut în Sinaxar pentru vrednicia lor. Hainele care le-au purtat în împlinirea vieții lor creștine sunt cu ei, dincolo, în Împărăția zilei fără de sfârșit. Părintele Zaharia Zaharou, ucenicul Părintelui Sofronie de la Essex, cel ce a primit cel dintâi semn de canonizare de la Preafericitul Bartolomeu, Patriarhul ecumenic, drept o icoană duhovnicească a unui secol rupt de Scriptură, ne povestește, în deschiderea uneia dintre conferințele sale: „Chipul de viețuire pe care Părintele Sofronie l-a rânduit în mănăstirea noastră (numită a Sfântului Ioan Botezătorul, de la Essex) se întemeiază pe trei lucrări duhovnicești deosebit de însemnate: chemarea neîncetată a Numelui Domnului, sălășluirea cuvântului lui Dumnezeu cu bogăție în inima noastră și participarea la Sfânta Liturghie în chip bineplăcut lui Dumnezeu, astfel încât să trăim și noi acel schimb binecuvântat dintre viața noastră mărginită și cea fără de sfârșit a lui Dumnezeu” (Arhim. Zaharia Zaharou, Vremea este să lucreze Domnul, Ed. Episcopiei Devei și Hunedoarei, Deva, 2018, p. 5). Lecția e legată și de Scriptura Duminicii acesteia. A chema pe Hristos, a cultiva în inimile noastre virtuțile izvorâte din Scriptură și a participa la Liturghie - prânzul săracilor în care Cel Care ne este bogăție se frânge pentru noi – arată cum se poate trece de prăpastia de necordialitate care ne desparte ca oameni. Prăpastia dintre bogat și săracul Lazăr nu era una construită pe loc de Avraam ca să despartă iadul de sânul său. Ci una construită în timp de îmbuibare, falsitate în valori și indiferență. Dacă reușim să construim punți între noi, ca oameni, din timpul vieții, după moarte punțile acelea ne apropie și de Hristos și de Împărăția în care ne regăsim ca prieteni. Să căutăm, așadar, să ne purtăm curați sărăcia și să nu ne  socotim altfel decât suntem. Prin Înviere Domnul Hristos a șters prăpastia ce rupea lumea în două. Dar tot e nevoie de puntea omeniei noastre. Căci nu ne vrea în Rai fără noi....