Tribuna
AMVONUL & TRIBUNA.
Aduceți-l aici, la Mine...(Matei 17.14- 23)
Pr. Constantin NECULA
1211 vizualizari
Aduceți-l aici, la Mine...(Matei 17.14- 23)

Suntem îndată după Schimbarea la Față a Mântuitorului. Ioan, cel care botezase pe Hristos, nu mai era în viață, ori se apropia de sfârșitul său, căci din discuția ce o avea cu ucenicii în coborârea de pe Tabor (Matei 17. 10-13) Domnul vorbea despre el ca despre unul ce pătimise tot ce se putea pătimi de la cei orânduiți să fie politica lumii. Cert este că Domnul, căruia Tatăl îi declinase identitatea deja pe Munte, știa ce-l așteaptă din lucrarea iubirii oamenilor. Trei dintre Apostoli știau că are dreptate în tot ce spune, de-acum, despre Fiul Omului care va pătimi pentru oameni și lipsa lor de omenie. Ajuns la poalele muntelui, pe panta dinspre Capernaum, care nu este foarte departe, Domnul este întâmpinat de un tată. Un tată deznădăjduit de boala fiului său. Un fiu adesea aruncat de un duh ce-i dădea comportament de lunatic. Care adesea îl arunca în foc și adesea îl arunca în apă. O tensiune permanentă, ritmată pe fazele lunii. Un soi de somnambulism ce venea, se pare, din afara bietului copil. Tatăl adaugă că ceruse ajutor ucenicilor Domnului. Celor ce rămăseseră la poalele Taborului. Și care primiseră puterea de a lucra după propria putere la izbăvirea aproapelui. Nu și vindecarea, se pare. Căci Domnul nu încredințase încă pe Apostolii Săi cu lucrarea aceasta din care vor izvorî vindecări și faceri de minuni din preaplin. Hristos, ce tocmai fusese vestit pe Tabor ca fiind Tatălui „Fiul Meu cel Preaiubit”. Primiseră și o poruncă nouă: „pe Acesta să-l ascultați” (Matei 17.5). Se pare că veșnic aceasta va fi problema oamenilor. Ascultarea de cuvântul lui Dumnezeu. Dracii cred și se cutremură. Oamenii ba. Oamenii caută să explice totul. Uneori în virtutea libertății. Care ar trebui să-i învețe, în primul rând, că nu totul poate fi explicat. Pentru că libertatea arată limita de sus a firii umane. Darul cel mai deplin al înțelegerii lumii. De aici reacția Mântuitorului: „O, neam necredincios și îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi?” (Matei 17.17). Reacție nervoasă a Mântuitorului? Nicidecum. Remarca simplă a unei căpoșenii a oamenilor dinaintea libertății lui Dumnezeu de a face minuni? Posibil. Dar, după spusa Sfântului Ioan Gură de Aur, sigur reacție la adresa dracilor care nu puteau fi altfel decât ca ei. Siguri pe victoria împotriva lui Hristos. Convinși că tânărul copil aruncat în foc și apă era de-a pururi al lor. Prilej de frică mulțimii. Frică și îndoială asupra puterii lui Dumnezeu. Ceea ce rostise glasul Tatălui Ceresc în taina Taborului se împrăștiase deasupra celor create de El. Creația întreagă se umpluse de Lumina aceea a Învierii cea dinainte de Înviere. Dar demonii o țineau pe-a lor. Neascultarea. Înfricoșarea omului cu astfel de spectacole ale neputinței umane care, revin, par biruințe împotriva lui Dumnezeu. Pururea aceasta va fi ceea ce va încerca să facă. Să-l ucidă pe Dumnezeu în noi. Să ne facă să ne scârbim de Dumnezeu prin bolile și încercările noastre. Să ni-L prezinte pe Dumnezeu asemeni unui neputincios. Care nu le poate pe toate. Și batjocura lui preferată este să ne facă fiii niște lunatici. Deseori aruncați în foc. Deseori aruncați în apele tulburi ale unei vieți tumultoase. Tatăl din Evanghelie aleargă și se-aruncă în genunchi dinaintea Fiului Tatălui Ceresc pentru vindecarea fiului său. Căzut pradă puterii teluricului cel care dintru început ne întemnițează bucuriile în frici și neputințe.

            Domnul certă diavolul. Unii vor zice: povești! Revin. Diavolul este poveste până ai de-a face cu el. După, e fie teamă cutremurătoare ce-și fură bucuria, fie icoană înfrântului. Niciodată diavolul nu e neutru. Mereu te fură de partea lui. Hristos e cel care ține la libertatea noastră. Diavolul nu. El o calcă mereu în picioare. O batjocorește. Ne spune care din libertăți e mai mare și inventează libertăți care încalcă libertatea. Dar e prea mult de spus aici. Poate că ne va mai îngădui Dumnezeu o generație – două să vedem unde duc falsul în actele libertății. Și cum susținătorii libertăților inventate încalcă, de fapt, libertatea de bază a omului: cunoașterea lui Dumnezeu. Domnul Hristos ceartă scurt pe diavol. Și acesta fuge. Urmăriți atent reacțiile Domnului la iad și veți vedea că nu pierde timpul cu dialogul. Cu iadul nu se dialoghează. La ispitirea din Carantani, pustia din buza de piatră a Ierihonului, Hristos nu dialoghează, ci îi dovedește diavolului că citarea din Scriptură nu e teologie. Căci nu cunoașterea versetelor dă măsură cunoașterii lui Dumnezeu, ci așezarea conținuturilor din text în voia lui Dumnezeu. A ști pe de rost nu înseamnă, nici astăzi, că respecți legea. Căci a cunoaște înseamnă a trăi în acord cu această cunoaștere. A desăvârși prin viață cele asumate prin informare. Apostolii primesc astfel răspunsul. Ceea ce dă conținut minunii la care sunt martori e credința. Dar credința dinamică, aceea care, chiar fiind cât un grăunte de muștar, mută munții. Care oferă omului împlinirea: „Dacă veți avea credință cât un grăunte de muștar, veți zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, și se va muta; și nimic nu va fi vouă cu neputință” (Matei 17.20). Iar muntele despre care vorbește este Taborul, culmea  de piatră din care va izvorî Lumina Învierii celei dinainte de Înviere până dincolo de hotarele firii lumii pe care încă o explorăm și tot nu i-am aflat marginile. Lângă credință, Domnul așază postul și rugăciunea ca mijloace de luptă cu tiranul acesta transparent care este demonul ce ne chinuie. Nu întâmplător. Uitați-vă la noi. Oamenii tehnologiei puternice. Cum niciodată n-a fost tehnologia. Ne plângem la vreme de postire că nu putem fără cele ale mâncării. Ne ascundem după serviciile ce le avem pentru a ne îndulci eforturile duhovnicești. Ne arătăm tari în decizii la locul de muncă și slabi, tare slabi, în raport cu deciziile ce privesc propria noastră lucrare ca oameni. Ne ținem robi lucrurilor mici, de tabiet, dovedind că într-adevăr, bobița de muștar e insurmontabilă. Anul acesta, undeva în primăvară, într-un sat arab din coasta Ierihonului, am văzut prima dată de aproape boaba de muștar. Văzut e un pic prea mult spus. Închipuiți-vă o nervură dintr-o aripă de fluture, ascunsă într-un fir de lumină. Lucea de nevedere în palma celui ce-mi făcea cunoștință cu targetul propriei noastre credințe. Poate părea o glumă făcută de Hristos. Nicidecum. Ne vădește puținul pus de noi la bătaie pentru a rămâne oameni. Și acela luat tot din multul dăruit de Dumnezeu.

Evanghelia se încheie cu vestirea Patimilor de către Cel care avea să pătimească (Matei 17. 22-23). Știe Domnul plata iubirii Sale. Răutatea noastră. Alienarea noastră la neputința de a dărui credință cât un bob de muștar. De aici importanța Evangheliei în iconomia mântuirii noastre. Nu. Dumnezeu nu lucrează singur la așezarea noastră în Împărăție. E nevoie și de efortul nostru, transparent deseori, la propria noastră integrare în Veșnicia cu El. Astfel de texte ne sunt puse dinainte și pentru a reitera în softurile noastre duhovnicești măsura împreună-lucrării cu Hristos. Cred că orice om care se ține de Evanghelie, de morala și trăirea ei, simte că nimic nu-i este cu neputință dacă își pune inima pentru lucruri în acord cu voința lui Dumnezeu. Ceea ce vedem cu ochii noștri, uneori chiar în Biserica instituțională, este dezacordarea lumii din voia lui Dumnezeu. Forțarea voii Lui de a fi una cu  voia noastră. Și nu iese. Ci se nasc arpegiile fracturate ale unei cântări care pustiește sufletește partea de lume ce o locuim. În acord cu Hristos rămân răsăriturile și apusurile de soare, mersul stelelor și lucirea de taină a frunzelor în roua dimineții, trilul păsărilor și ogoitul dor de zbor al păsărilor care caută mereu Soarele. Când și acestea se tulbură e semn că omul, prin netrăirea sa, ucide și trăirea lor. Un bob de muștar. Atât e în noi vibrația de sens dată înveșnicirii noastre. Restul nu  e decât vânare de vânt.

Coborând de pe Tabor, unde se schimbase la Față, Domnul vestește Patima Sa. Taborul crește în culmea Golgotei. Iar strălucirea deplină curge dintr-un Mormânt gol. În care punem sămânță de înțelegere un bob de muștar. Credința noastră.


 





comentarii
0 comentarii

Din aceeasi categorie
sevis

marquardt

Thyssenkrupp System Engineering GmbH

casino

CibinFEST

Lansare proiect Cod SMIS 126210

Vacanta Eurotrip
espressor
paltinul
info
turboclima
Licitatie publica

accentmedia