Tribuna
Sevis
AMVONUL & TRIBUNA |
# Suntem toți. Hristos a Înviat!
Pr. Constantin NECULA
6662 vizualizari
# Suntem toți. Hristos a Înviat!

M-am gândit tare mult zilele acestea la Darul cel mare al Învierii! De un an de zile dinaintea morții instaurate ca instituție publică a judecării fricii noastre Învierea Mântuitorului este singura nădejde. Și am înțeles în ce mod Moartea aceea- în chip obiectiv- vindecă subiectivitatea noastră în moarte. Rămas singur pe Crucea Golgotei, Mântuitorul vindecă dintâi singurătatea noastră în fața morții. Parșive și arogante. Și nu cred că înțelegem asta până când nu ne plimbăm – măcar o dată în viață- pe linia subțire și dificilă a agoniei. Cu multiplele sale fațete. Uitarea noastră, rănirea noastră pentru subiecte idioate ori agonia fizică, propriu-zisă, parte din multele noastre îmbolnăviri și însănătoșiri uimitoare. Cred că ați remarcat cum oamenii trecuți prin boală grea, ori care duc boala fără să târască crucea ei, au un soi de aură de curaj, de cutezătoare sfințenie. Preiau ceva din liniștea aceasta a Mântuitorului ce domină cutezătoarea moarte. Acel „Săvârșitu-s-a!” rostit cu maturitatea Fiului care și-a împlinit misiunea de la Tatăl, căci în repetate rânduri asta ne spune. Că nu vine să împlinească voia Sa, ci voia Tatălui Care L-a trimis. Liniștea aceea este vindecarea fricii noastre de acum. A Ipohondriei de a rămâne în viață care ne-a cuprins. Căci  e boala la zi a unei omeniri obosite. Pe de o parte culpa adâncă a unora dintre supraviețuitorii bolii- și nu mă refer aici la gășcuțele de superficiali cu aere de martiri- care au purtat în propriile vieți morbul ce a luat viața altora iar pe de altă parte cei cărora Hristos, prin grija medicilor și dese ori prin curajul lor de a ieși din liniile oficiale, le-a dăruit încă o dată viață. Nu vorbim de ei pentru că dăunează grav publicității fricii fără de care, nu-i așa, ne eliberăm. Din nefericire aici am greșit grav ca oameni. Nu ne-am asumat educația momentului fără frica de moarte ci cu dragostea de viață. De unde accesul limitat la curajul Duhului Sfânt. Pe de altă parte culpa- inumană- a celor care încearcă să facă totul și primesc „nimicul” nostru peste obrajii răstigniți. Ai noștri, specialiști absoluți în tot ceea ce ei fac iar noi privim de departe, unii închiși în turnurile de fildeș ale fricii și încă fricii de moarte.

            Agonia Lui vindecă agoniile noastre. Avem oare curaj să gândim la acest adevăr? Să înțelegem că numai trăindu-ne agonia în Hristos ne vindecăm de frica morții? De aici nevoia de a regândi, an de an, Învierea Domnului. Raportarea la ea. Lipsiți de pocăința necesară libertății descoperim tot mai des că nu mai progresăm. Ca națiune. Ca persoane. Și credem, vai, că            emanciparea noastră înseamnă inventarea cutumelor care să convină sicofanților, mincinoșilor și manipulatorilor de penibil. Ori Învierea Domnului tocmai de aceste mediocrități caută să ne izbăvească. Părutele agonii de sistem. Care sunt morți sigure. Aneantizări de iad. Ori exercițiul propus de Înviere este acesta. Să nu ne pierdem. Să rămânem vii în ciuda impactului cu moartea.

            Un an de grea așteptare a libertății de a fi mai ai Bisericii, pentru foarte mulți dintre noi. Nu. Nu e vorba aici doar de legalismele brutale la care s-au supus oamenii ci la incredibila rezistență freatică a Bisericii vii, care crește unitatea în Lumină. Cine a rămas la suprafața lucrurilor, cum prea des o facem, nu a înțeles în ce mod Biserica și-a ranforsat fundamentele existenței sale tocmai prin zdrobirea ei, prin coborârea ei la nivelul subiectului de arțag media ori de reacție arogantă a celor care ar fi trebuit să știe că vestirea vieții nu se face prin amenințarea cu moartea. Și că educarea prin presiune mediatică ieftină naște răutate, țâfnă și aroganță la fel de ieftine.

            Un an cu multe plecări la Cer. Grăbite. În regim de război nevăzut. Niciodată moartea nu a fost mai prezentă și mai neroditoare ca acum. Răstignirea Domnului, coborârea la iad și Învierea sunt singurele lentile prin care putem asuma plecările lor. Și în final a noastră. Un vid de iertare și curtuoazie sufletească stă ca o rană în miezul vieților noastre. Numai revărsarea de Lumină a Învierii mai salvează ceva. În căutarea vindecărilor noastre n-am aflat încă medicament anti-trauma morții ca nădejdea în Înviere. În ciuda aparențelor, în noaptea de Înviere vom fi toți. Un singur popor. Al nădăjduitorilor în Înviere. Al candidaților la Înviere. N-avem a ne teme decât dacă sub presiunea prea-istoricului clipei vom uita că Dumnezeul nostru este și Dumnezeul Istoriei. Al morților și viilor deopotrivă. De aceea zic: #Suntem toți! Învierea ne este adunare de cer și pământ, de oameni și îngeri și de vii cu morți laolaltă. Chiar cred că noaptea de Înviere ne este dată să ne răcorim de dorul după cei plecați, a căror moarte încă ne mai doare. Căci Hristos cu rana Lui vindecă rana noastră, cu Pătimirea Lui, pătimirea noastră. Numai să nu le confundăm. Să nu amestecăm planurile ca și cum ar fi egale. #Suntem toți! Slavă Doamne, Sfintei Învierii Tale!





Din aceeasi categorie
Staer

A.D.I. Eco Sibiu

Ghid informativ clienti EFSA

Tursib

Comunicat de presa

Vacanta Eurotrip
info
EVENIMENT TV
Licitatie publica

accentmedia