Tribuna
Comunicat de presa
AMVONUL & TRIBUNA |
Dar, de poți face ceva, ajută-ne, fiindu-ți milă de noi (Marcu 9.17-32)
Pr. Constantin NECULA
2255 vizualizari
Dar, de poți face ceva, ajută-ne, fiindu-ți milă de noi (Marcu 9.17-32)

Duminica Sfântului Ioan Scărarul. Duminică în care, anul acesta, pomenim și pe Sfântul Calinic de la Cernica. Unul din cei mai mari reformatori ai Bisericii tocmai prin întoarcerea ei la izvoare, în vremea ei dintâi. Fără a pierde din vedere progresele reale ale vremii. Cine nu crede să revadă Istoria Bisericii la momentul Calinic de la Cernica și va descoperi, cred, unul dintre cei mai luminați lideri ai României. Uitat deplin de manualele unei istorii prea progresiste pentru a mai reține progresele adevărate ale Țării. Revoluțiile ei de Duh.

Tot o revoluție de duh ne este oferită și lecturii noastre duminicale. Un tată iese dinaintea Domnului. Era cărturar și se desprinde din sfădirea cu ceilalți (Marcu 9.16). probabil colegii lui de temă religioasă erau tulburați că acesta urma să se adreseze lui Iisus. De altfel și realizează o deschidere de dialog neutră: Învățătorule, am adus la Tine pe fiul meu, care are duh mut. Un om spiritual care știe că are o problemă spirituală, legată de fiul său. Și descriindu-i reacția copilului-adolescent descoperi că zbaterea lui seamănă, ades, cu zbaterile noastre. Doar că noi vedem mereu numai partea fizică a bolii. Trecuse cu fiul său prin exercițiul alungării, dar ucenicii nu realizaseră vindecarea. Pare dezamăgit  cărturarul. Dacă nu cumva o făcuse doar să încerce forța grupului, cum i-am spune noi astăzi. Era în temeiul de gândire al vremii obiceiul acesta de a pasa și spre ucenici parte din harismele liderului de grup. Poate de aceea lumea era și mai este plină de șmecheri (ne) duhovnicești ce-și arogă harisme ale Mântuitorului neavând-le din izvorul Său de viață dătător. Hristos pare deranjat: O, neam necredincios, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi?. Dar Părinții Bisericii- Ioan Gură de Aur mai ales- văd aici o replică dată celor ce-i purtau băiatului muțenia: diavolii. Ori neputința ucenicilor nu era legată de neputința lor ci de forța răului, de încercarea aceluia de a se opune unor oameni ce nu aveau putere în mod „automat” din atingerea și vorbirea cu Dumnezeu. Rezerv cărturarului spre aceasta ne duce. Spre risipa de timp a unui  tată disperat de situația fiului, grăbit în a ave rezultat. Cărturarul nu avea nevoie de teologie. Avea nevoie de o minune. Și aici este cheia Evangheliei la vreme de postire. Postirea te ajută să vezi natura problemei tale.  Dacă este una de duh sau una de trup. De aici nevoia de rezervă la toate teoriile aruncate pe piață cu privire la boli, medicamente și celelalte toate. Unele nu au vindecare după regula intuită de știință. Și oamenii care gândesc cu adevărat știu aceasta.

Adus la Hristos tânărul e zvârcolit pe duh. Dacă vi se pare dramatic și de necrezut ar merita să vă uitați mai atenți la reacțiile multora dintre tineri când sunt chinuiți de duhurile cărora se supun: alcool, drog, neorânduială în odihnă. V-ați mira. Și numai cine lucrează cu astfel de împătimiți știe cât de reală este Evanghelia aceasta în descriere. Spumegând și zvârcolind copilul este semn și deznădejde de multă vreme. Din acest motiv Domnul întreabă, pentru a-i face să conștientizeze că nu e o toană. Că nu este întâmplare, cum ne place nouă să diminuăm câte o dată din pericol. Nu. Nu era o bătaie pe cuvinte, o dezbatere pe subiect religios. Hristos este singurul care știe cu cine anume are de a face. Și ne spune că identificarea celui rău nu se poate face decât postind. Asumând responsabil cercetarea de sine pentru a putea interveni în favoarea binelui. Evanghelia surprinde un alt registru de voce: de poți ceva, ajută-ne fiindu-ți milă de noi! Toată aroganța unui comportament de cărturar cade. E zdrobită de responsabilitatea ca tată. Tatăl care uită de orice pentru fiul său. Și o cere Fiului Celui care ne este Tată. Și asta, vă asigur, nu este simplu joc de cuvinte.

Domnul schimbă și el registrul vorbirii: De poți crede, toate sunt cu putință celui ce crede. E un joc de răspunsuri și de responsabilități. De poți face are răspuns în de poți crede! Noi am rămas așa. Apăsăm pe telecomanda dicteurilor și-i cerem mereu lui Dumnezeu câte ceva. „Bateria” este însă credința. Partea de energie proprie pusă în conlucrarea cu Dumnezeu. Trebuie să recunoaștem că răspunsul tatălui este dovada că deja începuse să fie în sinergie cu Dumnezeu: Cred, Doamne, ajută necredinței mele! Este motto-ul oricărei mărturisiri creștine autentice. Parte din orice credință este creșterea în credință, este setea aceasta fantastică de unire cu efortul lui Dumnezeu de a te ține credincios. La darul Lui fapta ta pare minoră dar este obligatorie în Har. Hristos ne vrea părtași dumnezeieștii slave. Nu împotriva noastră. El participă, după cum intuiește omul nostru din Evanghelie, cu mila Sa. E darul care ne vindecă de moarte. După cuvântul Sfântului Ioan Scărarul: „Nu poate cârmaciul singur, fără ajutorul corăbierilor, să scoată la liman corabia, nici doftorul să tămăduiască pe cel bolnav, de nu va fi mai întâi rugat și îndemnat de dânsul prin arătarea ranei cu toată încrederea. Cei ce de doftori s-au rușinat, putrejuni au făcut, și adesea mulți au murit. Păscând oile, să nu înceteze păstorul a zice cu fluierul cuvântului, și mai ales când sunt gata să doarmă; că de nimic nu se teme lupul ca de glasul fluierului păstoresc” (Cuvânt către Păstor, 36-37, în vol. Sfântul Ioan Scărarul, SCARA, Reîntregirea, Alba Iulia, 2013, trad. Maxim Monahul, p. 435).

Pentru a nu transforma totul într-un simplu spectacol- mulțimea dădea buzna, chemată probabil să asiste la minune- Hristos mustră duhul și izbăvește copilul. Textul ne spune: „copilul a rămas ca mort, încât mulți ziceau că a și murit” (Mc. 9.26). Părinții Bisericii din epoca primată- în texte ca Epistola către Diognet ori Constituțiile apostolice- treceau minunea aceasta la învieri din morți- precum învierea fiului văduvei din Nain ori a fetei lui Iair, mai marele sinagogii din Capernaum. Versetul următor ne și spune că Domnul îl apucă de mână, îl ridică și el „s-a sculat în picioare”. Nu. Nu înviase doar copilul. În toate cazurile de învieri din Scriptură Hristos învie și părinții, îi reașează în poziția de tată și mamă. Tot astfel este și în cazul Învierii sale, înviind din morți El ni-l întărește pe Dumnezeu Tatăl de Tată și pe Maica Domnului de mamă. Prin înviere ne reașează în genetica unei familii cu rosturi cerești.

Ucenicii sunt oarecum dezorientați. Înțeleg neputința lor. Iar Domnul le explică în ce mod această neputință poate fi îndreptată prin post și rugăciune. Nu-i ceartă că nu pot.
Îi învață ce au de făcut pentru a putea. Limpede că Domnul nu vorbește aici doar despre un efort de nutriție. De hrănire, au ba. Ci de modul în care postul te învață și rugăciunea te ajută să înțelegi ce postești. De aceea, zic, postul nu este despre filele din cărțile de bucate în virtutea cărora mâncăm sau nu. Ci despre noi. Oameni topiți în postire și întăriți în rugăciune.

Povestea întreagă e povestea noastră. Neputincioși în a crede ne dăm știutori. Fără Hristos nici a ști nici a crede nu au valoare. A posti înseamnă să înțelegi cărui Dumnezeu îi ești fiu. Și cum te scoate din apă și foc, din căderi și urcușuri nesăbuite.





Din aceeasi categorie
Festivalul 25 ore de teatru non-stop

Muzeul Astra

SEVIS

Vacanta Eurotrip
info
A.D.I. Eco Sibiu
EVENIMENT TV
Hoghilag erata
Licitatie publica

accentmedia