Suntem în plină zi de lucru a Mântuitorului. O parte din zi Acesta explică fariseilor și cărturarilor de ce ucenicii Săi „calcă datina bătrânilor” și nu-și spală mâinile când mănâncă pâine. Incredibilă observație într-o lume în care unii chiar nu aveau pâine să mănânce. Amănunte care până astăzi par să obsedeze purii legii care uită de oameni, de omenie, de nevoia punții de omenie dintre oameni. Indiferent cine ar fi și cât de rănit ar fi fratele tău nu spălatul pe mâini cât pâinea pusă în mâna sa dă valoare credinței.

Ucenicii înțeleg greu și ei pilda prin care Hristos Domnul caută să vindece de îngustime rituală pe farisei și pe cărturari. Petru cere amănunte nu pentru că nu ar înțelege neapărat ci pentru că tot ce le vestește Domnul despre curăție și decența slujirii nu încape în taina comuniunii pe care El o predă de la înălțimii Întrupării. Pare că sparge un zid pe care ucenicii nici nu aveau curaj să îl privească: zidul indolenței ascunse în spiritualitatea falsă. În care numai cei puri au acces la Dumnezeu așa după cum numai mâinile spălate au acces la pâine. Mântuitorul ne învață însă că toți avem un Tată în cer care ne dă „pâinea cea de toate zilele” nu în funcție de puritate ci în dar, la schimb cu iertarea noastră.

Iese în ținutul Ghenizaretului, acolo unde oamenii îi aduc pe cei bolnavi să-i vindece. Discuția teologiei spălării rituale se desfășoară în jurul acestui dialog tăcu-pe cât se pare- între Dumnezeu-Omul și oamenii bolind. De netratat, deci de neacceptat în societatea celor sănătoși. Ieșind de acolo și plecând în părțile Tirului și ale Sidonului Mântuitorul se întâlnește cu o femeie Cananeanca. Care strigă. Semn de disperare dar și de încredere. Un strigăt care tulbură ucenicii care păreau că înțeleg ce înseamnă empatia la durerea unui om. Dar apelul lor pentru vindecarea fiicei femeii- căci aceasta nu pentru sine cere ajutor- nu vine pentru că înțeleg suferința ei ci pentru că „strică firma Iisus & Ucenicii ” sub care ei agreau să lucreze în ochii lumii. Îi cer slobozirea pentru că „strigă în urma noastră” ca și cum Evanghelia vestită de Iisus Hristos ar fi numai pentru oameni care calcă pe vârfuri cu degetul pe buze prin praful durerii și noroiul deznădejdii.

Cererea lor de oameni rușinați parcă de suferința femeii se transformă într-un teribil dialog din care avem a ne învăța exigențele inteligenței care crede. Domnul încearcă femeia arătând că nu e venit decât la oile casei lui Israel. Cananeanca ar fi putut spune că face parte din poporul peste care s-au „rostogolit” în istorie aceste oi cuvântătoare ce-i sunt popor, ocupându-i și reducându-i ca popor la doar două cetăți, Tirul și Sidonul. Femeia nu ține să facă teologie politică așa cum facem noi cu fiecare secundă de gând în care ne străduim să găsim motive să ajutăm, să stăm alături de cel aflat în suferință. Ea-i răspunde cu inteligența omului care crede nu numai în Hristos ci și în propria intuiție duhovnicească: Doamne, ajută-mă! Îmi pare atât de tranșantă sau poate doar tonul lecturii mele să fie așa. Îmi pare că-i spune: lasă vorba și împlinește Evanghelia pe care o vestești! Domnul îi aduce înainte un ecou rupt din tabloul anterior: Nu este bine să iei pâinea copiilor și să o arunci câinilor! E traducerea în cotidian a insistenței fariseilor și cărturarilor că doar cei purificați ritualic pot mânca din pâinea cotidiană. Contrastul copii- câini este de fapt contrastul dintre fii lui Israel și câinii de cananeni, n-avem a ne îndoi. Sau contrastul dintre credincioșii Legii și păgâni, neamuri. E paradoxal modul Domnului de a face dreptate femeii, exemplificând dinaintea criticilor săi ceea ce explicase cu puțin timp înainte. Spurcat este nu ceea ce intră în gură ci ceea ce iese din gură (Matei 15.11). Arătând că lătratul la cel ce nu-ți seamănă nu e metodă de vestire și trăire a Legii. Și că uneori copii pot mânca și cu mâinile nespălate, mai ales când vin din zdroaba jocului ce-i va face oameni mari ( în fond e excepția pentru care bunicii ne-au fost dragi mereu, acceptând că joaca e mai importantă decât mâncarea și că praful sacru al jocului nu împiedică bucuria hranei).

Femeia dovedește că știe un adevăr greu accesibil multora. Îi răspunde lui Dumnezeu cu măsură de smerenie. Acest „da Doamne, dar și câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor” (Matei 15. 27) ne dovedește că Mântuitorul are dreptate și încă dreptate dumnezeiască: nimeni nu este oprit de la a trăi credința. Nimeni nu este exclus de la masa mântuirii. Observați, sunt convins, că grija fariseilor-cărturari că mâini necurate se ating de pâine este aici dusă până la extrema pâinii din fărâmăturile căreia mănâncă câinii. Îndrăznesc să spun că adâncimea dialogului teologic Hristos-femeia Cananeancă este mult mai autentică decât superficială privire a ritualiștilor de servici. Femeia răspunde atât de înțelept încât Dumnezeu-Omul se entuziasmează arătând în veac că teologia nu este numai domeniul bărbaților cum credeau- și, vai, mai cred astăzi- oamenii. Femeia nu speculează. Ea are un caz ce pare medical dar este limpede că este prilej meditației la puterea lui Hristos de a ne valida voința prin împreună-lucrare cu El. Ăsta este sensul cuvintelor Domnului: „Fie ție după cum voiești!” (Matei 15.28). Dăruind cea mai bună lecție nouă, mame și tați. De voiți binele copiilor voștri uniți-vă voința cu Voia Mea pentru ei și veți vedea cum credința mută munții din loc. Munții care sufocă altfel sufletul copiilor voștri…

Nu întâmplător capitolul ce ține în el pilda aceasta se încheie cu înmulțirea celor șapte pâini și puțini peștișori (Matei 15.34) în ciuda îndoielii- credibile, de altfel- a Ucenicilor. Nu. Nu este firesc să hrănești cu atât de puțin atât de mulți. Dar lecția e dată. Patru mii de bărbați afară de copii și femei nu doar se hrănesc ci lasă și șapte coșuri cu fărâmituri. Din care noi încă ne hrănim până astăzi!

Pâinea ca motiv de interogație teologic-rituală. Pâinea ca argument al smereniei. Pâinea ca fundament Liturghiei. Dovedind că pâinea vine din mâna lui Dumnezeu și, prin mâinile noastre, se întoarce la El. Unind credința cu voința noastră de a împlini voința Lui. Tămăduirea fetei în ceasul acela, după voia mamei, ne arată că atât timp cât ne unim voia cu a Lui copiii noștri nu pot rămâne bolnavi și neputincioși. Că între Fiul Tatălui Ceresc și noi, părinții pământești ai copiilor noștri bolnavi- noi înșine copii bolnavi ai unor părinți – se leagă o împreună-lucrare. Fără ea oricât de împliniți ar fi copii noștri și noi suntem nefericiți, vânători de o stare de bine inalienabilă însă Binelui. Femeia Cananeancă ne reprezintă pe toți. Nu toți avem intuiția și rapiditatea de exprimare a credinței. Dar toți avem motiv să ne unim smerit voința noastră voii Lui. De dragul copiilor noștri strigând până rușinăm pe Ucenici care mijlocesc de la El ascultarea suferinței noaste, neuitând că El e mereu alături de noi, așteptând, smerit și drăgăstos cum numai El știe, semnul inteligenței noastre sufletești. Nu strigătul ne ajută ci lipirea de voința Lui. Vindecătorul durerilor noastre, oricare ar fi ele.