Tribuna
AMVONUL & TRIBUNA |
Ce să fac ca să moștenesc viața de veci? (Luca 18.18-27)
Pr. Constantin NECULA
2176 vizualizari
Ce să fac ca să moștenesc viața de veci? (Luca 18.18-27)

Suntem în plină postire pe calea Betleemului. Mergem nu doar cu Magii ci și cu Familia cea Sfântă, coborând pe firul Iordanului, dinspre Nazaret spre Betleem, spre cetatea lui David. Pentru noi, cei de astăzi, taina drumului acestuia nu ne mai înspăimântă. Dar pentru ei era un drum greu, dificil prin lungime și prin teritoriile ce le străbăteau. Chiar numai Pruncul din pântecele Maicii le dădea puterea. Așa și acum, pentru greutatea zilei noastre, puterea noastră vine din purtarea Sa de grijă. Din grijulia  Sa tandrețe de a ne aduce cu liniște în liniștea Betleemului. Pe calea aceasta e așezată azi de Biserică întâlnirea dintre Hristos și un dregător bogat, evlavios dar lipsit de măsura credinței.

Evanghelia Duminicii acesteia ne vine dinaintea sufletului adusă de un alt text, anterior. În versetele care deschid contextul acestei lecturi Domnul Hristos le oferă celor care-L ascultau modelul împlinirii întru Împărăție. Căci duceau pruncii la El ca să Se atingă de ei și aceasta naște reacția ucenicilor. Îi certau. În acord cu Legea copiii nu erau parte integrantă a comunității religioase. Erau niște intruși deși reprezentau rezervorul uman al neamului lui Israel. Și asta era suficient. Hristos îndeamnă să vedem mai mult. Căci îi cheamă pe copii la Sine și spune: „Lăsați copiii să vină la Mine și nu-i opriți, căci Împărăția lui Dumnezeu este a unora ca aceștia. Adevărat grăiesc vouă: Cine nu va primi Împărăția lui Dumnezeu ca un prunc, nu va intra în ea” (Luca 18.16-18).  Modelul nu este simplu. Maria Montessori va spune că în fapt asemănarea cu copiii ține de calitatea acestora de a fi ascultători. De a sorbi ascultarea cu ochii nevinovăției. Personal cred că în fapt Domnul ne spune că pruncii, ce îi supăraseră pe cuminții săi ucenici prin agitația lor simpatică, nu se fariseiesc. Când iubesc, iubesc. Zâmbetul lor real nu poate fi cumpărat. Parcă pentru a ne oferi un contra-exemplu Luca insistă asupra tânărului dregător bogat.

El îl abordează pe Hristos. Vine și-i adresează întrebarea corectă în termenii incorecți. Pentru că „Bunule Învățător, ce să fac ca să moștenesc viața de veci?” (Luca 18.18) nu este o adresare acceptată de Mântuitorul. Care abia spusese ce să facem pentru mântuire: să preluăm atitudinea și conținutul curăției copiilor. Mai întâi Domnul „amendează” lingușeala dregătorului. Bunule erau cuvinte de adresat lui Dumnezeu. Nu. Nu-și neagă dumnezeirea prin aceasta Domnul dar ne cere să fim atenți. Să-i spunem pe nume când îl cunoaștem nu doar când vrem să intrăm în vorbă cu El. Vizibil, și nu e prima dată, Domnul Hristos nu acceptă lingușeala. Totuși, pentru că fusese întrebat public iar El nu se ascunde în tăcere când provocarea e de conținut și merită răspuns, răspunde omului cu aceste cuvinte: „Știi poruncile: Să nu săvârșești adulter, să nu ucizi, să nu furi, să nu mărturisești strâmb, cinstește pe tatăl tău și pe mama ta” (Luca 18.20). Pare doar jumătate din Decalog. Dar sunt poruncile care acordă Legii greutatea care o apropie de Evanghelie până astăzi. Ce spune Domnul este că nu poți sări peste Decalog să ajungi direct la Fericiri și împlinirea Legii e fundamentală dobândirii virtuților. Dacă adăugăm la aceste porunci și cearta din deschiderea dialogului - care ține cont de prima poruncă a Decalogului, aceea a unicității lui Dumnezeu și a credinței în El – vedem că tânărul era un bun „funcționar” al legii. Probabil că de aceea și era dregător. Omul este încântat. Cel puțin în planul poruncilor rostite de Hristos este un om corect. Le ține din tinerețile lui. Deși este limpede că argumentul nu îl entuziasmează pe Domnul Hristos. Mântuitorul pare că are un soi de RMN de conștiință și-i cere să împlinească un precept care nu era în Lege: vinde tot ce ai și împarte săracilor! (Luca 18.22). Și-i oferă și recompensa: „și vei avea comoară în ceruri”. Pare că motivația nu stă în picioare. Omul nostru era unul extrem de practic. La el conta- ca și pentru noi, de cele mai multe ori- comoara aceasta de pe pământ. Binele imediat, făcut cu mâinile noastre. La care ținem, după cum se vede, mult mai mult decât la toate comorile viitoare din cer. Bogatul întristat e răspunsul la propunerea lui Hristos de a fi un sărac fericit. Sau măcar zâmbitor.

Omul nu-i de judecat. Așa suntem toți. Și mai ales în ultima perioadă ne încrâncenăm tot mai tare să avem nu să fim. Domnul îi cere dregătorului să se deșarte pe sine. Să renunțe la avere pentru săraci. Săracii în chipul cărora se ascunde Domnul Însuși. Nu doar comori cerești propune Domnul omului bogat ci și să-i urmeze Lui. Tristețea poate că a venit și de aici. Ce să faci fără avere urmând un sărac prin definire imediată? Un Om pe care-l abordezi cu niște cuvinte ce i se potrivesc numai lui Dumnezeu și care renunță și la acestea. Pentru că Hristos îi cere de fapt să iasă din auto-idolatrie și din idolatrizarea stării sale de bine. Boală grea și astăzi. Boala autosuficienței întărită de o oarecare bunăstare care dă senzația fericirii. Hristos propune opusul acestei minciuni acceptate drept normalitate. Și dacă privim în jur vom vedea că, în fapt, nu s-a schimbat nimic în abordarea umană. Credem în continuare, de exemplu, că dacă am reușit în afaceri asta ne dă dreptul să fim profesori de morală, arbitrii de eleganță ori retori educaționali. Domnul ne spune că numai renunțând la ceea ce credem că am dobândit, dobândim ceea ce ne va face să fim cu adevărat credincioși împărăției. Ne cere să fim bogăție celorlalți pentru a avea cu adevărat bogăție. Nu. Nu este filozofie. Testați și încercați să vorbiții cu acei oameni a căror bogăție vă ispitește. Desigur dacă vă acceptă de parteneri de dialog. Și urmăriți-le logica fericirii în care vă spun că se scaldă. Din nefericire vremurile pe care le străbatem ne-au dovedit, a câta oară, că Domnul Hristos are dreptate. În urma noastră rămâne numai ce punem în mâna omului aflat în nevoi și săracului onest. Rămâne numai ce dăruim în numele lui Dumnezeu sau, dacă vă e mai ușor, în numele bunătății noastre. Chipul nostru rămâne pe toate ctitoriile pe care le zidim din adâncul de bunătate care ne motivează pentru cer. Orice construcție din orgoliu nu este decât dărâmătură în vânt. Poate părea ciudat că Domnul ne aduce aminte un lucru pe care îl știm: Cât de greu vor intra cei ce au averi în Împărăția lui Dumnezeu! (Luca 18.24). Nu. Nu e un discurs împotriva acumulării de capital ci împotriva disfuncțiilor umane ce se nasc din avere: ifose, indiferențe, neghiobii emise cu aerul filozofării neprețuite. El ne spune că orice avere- chiar cea intelectuală ori sufletească, dacă vreți- poate corupe idealul împărăției cerurilor din sufletul nostru. De aceea ne îndeamnă să fim asemeni copiilor. A căror avere unică sunt Părinții. Care sunt muritori dar nu perisabili în planul moștenirii veșniciei.





Din aceeasi categorie
Palatul Brukenthal Avrig

Electrica Furnizare

sevis

Q-House

publicare anunturi

Comunicat_de_Presa_ELLIXIRZ BAR

Vacanta Eurotrip
info
Licitatie publica

accentmedia