În România postcomunistă, s-a scris mult despre diaspora și soarta emigrantului român răspîndit în lume ca drojdia în aluat. Unii dintre români au ales calea exilului înainte de 1989, alții au părăsit România de bunăvoie și nesiliți decît de propria voință. Cei ce își iau lumea-n cap nu pot băga însă patria în valiză și nici nu o pot lua pe tălpile încălțărilor, dacă nu cumva le schimbă la granița României. Vorbim de patrie, nu de țară, cea dintîi avîndu-și originea, după Eminescu, în patres, adică: părinți. Fiecare dintre noi avem o singură patrie, tot așa cum avem doar doi părinți. În rest, pe unde ne stabilim nu este patria noastră volantă, ci sînt țări sau reședințe, care pot fi cu duiumul.

Marius Ghinescu mănîncă emigrație pe pîine de aproape 20 de ani. A plecat din Sibiu în 2002, a făcut o haltă în Noua Zeelandă și a acostat apoi în portul Perth, capitala Australiei de Vest. Jurnalul unui emigrant este un mic roman-document despre aventurile care i-au marcat existența. Este parcă o altfel de zicere în raport cu ceea ce s-a spus pînă acum despre emigrație și emigrant. Autorul o face cu nerv de gazetar, cu talent și cu ambiția de a ne arăta că de multe ori viața bate arta. Și trebuie să recunosc că i-a ieșit pasiența, căci nenumăratele scene zugrăvite cu stil exprimă varii ipostaze în care stresanta viață de emigrant gîlgîie pe fiecare centimetru pătrat. Prin complicitatea pe care o instituie cu cititorul, acesta nu poate lăsa cartea din mînă pînă cînd n-o termină.

Hazos din fire și cu năravul observației ample pe care-l are reporterul profesionist, Marius Ghinescu povestește aventura sa de emigrant cu amărăciune și cu sentimentul degetului tras pe răzătoare. Mestecă nisip între dinți și scrie, fără să pară că e obsedat de trecut, mergînd pe o barcă mereu în derivă și avînd în suflet curaj, ambiție de oțel, dar și speranța de mai bine dată de Cel de Sus. E o carte pilduitoare, care merită citită și dată din mînă-n mînă.

Ion DUR