Ieri, paşii m-au purtat pe la Direcţia Generală a Finanţelor Publice Sibiu, pentru a-mi lămuri câteva curiozităţi profesionale şi - de ce să nu recunosc? - pentru a vedea noul sediu, despre care, prin unele cotloane ale presei se spusese că ar fi din cale afară de luxos şi costisitor, în anul de graţie al crizei economice. După ce mi-am lămurit curiozităţile profesionale, m-am îngrijit, fireşte, şi de curiozitatea legată de luxul afurisit de câţiva colegi de breaslă zeloşi. Aş putea spune că noul sediu mi s-a părut decent, funcţional, modern, aşa cum trebuie să arate o instituţie publică în vremurile noastre. Nu mi se pare nimic luxos, opulent, extravagant, la nişte toalete amenajate la nivelul prezentului. Cum ar fi trebuit să arate, pentru a respecta vremurile de criză, în care unii au impresia că trebuie oprită orice investiţie? Cu veceuri turceşti prevăzute cu PET-uri de doi litri pe post de rezervor pentru tras apa? Nu cumva condiţiile civilizate se răsfrâng benefic asupra contribuabilului? Un funcţionar care lucrează în condiţii civilizate nu va fi mai amabil, mai răbdător cu cetăţeanul? Confortul fizic duce întotdeauna la un confort psihic, iar acesta din urmă detensionează. În altă ordine de idei, orice investiţie finalizată azi trebuie să aibă chipul şi asemănarea condiţiilor din prezent, iar faptul că un sediu din 2010 este amenajat modern, n-are nimic de-a face cu extravaganţa sau risipa. M-am uitat din curiozitate la parchet, la mobilier: n-am văzut nici parchet din stejar, nici vreun scaun tip Ludovic XIII. Nu intenţionez să laud această investiţie, pentru că o consider una firească; s-a întâmplat ca ea să fie finalizată într-un an de criză, ceea ce, în ochii unor jurnalişti e păcat de neiertat. Să înţeleg că în an de criză trebuie să ne congelăm, să nu facem nimic, să nu mâncăm? Dacă nu se termina, iar nu era bine. Pe un post naţional de televiziune, o duduie jelea cele 9, 5 milioane de euro cheltuiţi cu acest sediu, nerostind la fel de vocal, că, bănetul s-a plătit în 17 ani. Un calcul sumar scoate la iveală faptul că un metru pătrat de "Finanţe" costă 800 de euro, la cheie. Pe piaţa imobiliară, un metru pătrat de construcţie se vinde uneori cu 1.000 de euro, la gri. Dar, de, asta nu e o ştire de răsunet, care să deplângă situaţia ţărişoarei, în stil caţavencian. Personal, atunci când intru într-o instituţie publică, vreau să văd funcţionari destinşi, care nu stau înghesuiţi în birouri precum sardelele, vreau să nu pută pe holuri a vremea bunicilor. Am defectul ăsta: mi se pare că lucrurile trebuie să meargă înainte, nu să bată pasul pe loc. Că unii aduc în discuţie "risipa banului public" şi când este nevoie şi când nu, ţine de viziunea fiecăruia asupra meseriei de jurnalist. Dacă aş fi citit o anchetă care să scoată la iveală nişte potlogării cât roata carului, aş fi spus că focul mâniei proletare are şi scânteie. Când dau însă cu ochii doar de aprecieri aruncate din lift, invocându-se criza ca frână pentru orice investiţie, mă întreb dacă nu cumva avem de-a face cu nişte magicieni ce stăpânesc exclusiv transformarea ţânţarului, în armăsar. A confunda decenţa cu extravaganţa e o greşeală ce denotă multe lucruri, printre care şi superficialitatea, ca să mă exprim eufemistic.