Bogăţiile unei ţări nu înseamnă doar zăcăminte subterane, munţi, lacuri, ieşire la mare, industrie sau agricultură, ci şi avuţia intelectuală a cetăţenilor săi. Pentru a construi, pentru a bate în cuie planuri de viitor funcţionale pe termen lung, e nevoie de oameni pricepuţi, iar priceperea e rezultatul educaţiei, al învăţării. Şcoala românească a devenit în ultimul sfert de veac un cobai pe care tot felul de inşi veleitari fac experimente ce lasă cicatrici în sistemul de învăţământ. Mulţi miniştri care nu aveau nici în clin, nici în mânecă cu Educaţia au ţinut morţiş să testeze inepţiile care le-au cutreierat prin minte pe pielea şcolii româneşti, care, de atâta reformare o ţine tot într-un sughiţ şi-o criză de spasmofilie. Materia s-a diluat, dar s-a complicat taman unde nu era cazul, iar ceea ce s-a vrut a fi o eficientizare a modului de a învăţa s-a dovedit, de fapt, un eşec. Aşa se face că în doar 30 de ani de la aşa-zisul moment zero, învăţământul românesc a ajuns un sector falimentar din toate punctele de vedere, o fabrică de promovaţi pe criterii statistice (adică gradul de promovabilitate trebuie să fie mare pentru a da bine în raportările stufoase cu efect suicidal pe termen mediu). Atunci când în tot acest marasm se întâmplă şi lucruri bune, cum ar fi olimpiade şi concursuri internaţionale, activităţi de cercetare cu rezultate recunoscute la nivel mondial, răsplata pentru elevii şi studenţii care ies din rând se reduce la calde strângeri de mână, felicitări, diplome şi medalii. O fi nevoie şi de aceste forme de recunoaştere a meritelor, dar, să nu fim ipocriţi,  până la urmă o răsplată materială e mult mai motivantă decât un ropot de aplauze stârnit la un pocnet din degete. În România sunt cheltuite sume uriaşe pentru tot felul de sindrofii publice şi activităţi sterile, nişte adevărate găuri negre ce înghit bani publici, bani care ar putea fi folosiţi în scopuri constructive, inclusiv pentru premierea copiilor care împiedică falimentul deplin al învăţământului românesc. Sunt finanţate festivaluri dedicate gogoşilor, ţânţarului, magiunului, ţuicii, fasolei etc. Poate că nu ne-ar strica un festival al minţilor funcţionale de care să se bucure cei ce-şi folosesc materia cenuşie în scopuri nobile. E trist că, de exemplu, nişte elevi care lucrează la construcţia unui robot ce ar putea salva oameni din incendii văd cum proiectul lor se împotmoleşte în 4.000 de euro, bani necesari pentru a participa la o competiţie internaţională unde invenţia ar putea fi luată în serios şi transformată în ceva funcţional. Statul român, prin instituţiile centrale şi locale, ar trebui să aloce fonduri pentru motivarea şi promovarea unor astfel de copii. E drept, ei nu adună lume în pieţe, nu cresc vânzările tarabagiilor ce comercializează mici şi bere, dar pot face mult mai mult, să ducă România mai departe, să nu o lase să rămână de căruţă. Fireşte, avem nevoie de divertisment, chiar de paranghelii publice, de festivaluri, dar avem nevoie şi de creiere sclipitoare. Avem nevoie de ele aici, nu în ţările în care obişnuim să le exportăm prin ignoranţă sau, mai rău, prin politici dispreţuitoare. Ne plângem că pleacă oamenii valoroşi din ţară şi că nu va mai avea cine să construiască România. Dar ce a făcut România pentru a-i ţine acasă pe acei tineri, pentru a-i motiva să-şi pună mintea la treabă în folosul ei? Întrebarea e, fireşte, retorică.