Contorul valorilor din Ţară s-a gripat. Definitiv? Nu, nu e vorba doar de doctorate furate şi nici de şpaga din sis­temul educaţional, nu e vorba de co­rupţia sistemică a gândirii academice prin fixaţia făcută pe eficientizare, de­monul de antracit al educaţiei uni­versitare, ci de o întreagă alienare a educaţiei la valorile fără rezultat veşnic. O criză a softului iminent, dorit cu prioritate, ca orice patron de club care, investind finanţe, cere victorii chiar dacă a uitat să angajeze şi antrenor şi preparator fizic echipei. Peste noapte, uneori plătind cu zilele noastre, acceptăm să fim măsuraţi, evaluaţi, situaţi şi amplasaţi pe orbita culturii academice după regulile prin care altă dată se raporta producţia de grâne la hectar ori de lapte pe cap de vacă furajată. Jumătăţi de idee devin mai importante decât ideile, morala este ascunsă în raportări de cifre şi bare­muri, nimeni neştiind să identifice în vreun fel vocaţia ori căldura sufletească prin care faci din tine trup şcolii în care trăieşti ori căreia- i dai viaţă din propria ta viaţă. Afli, uşor, uşor, prin înţelegerea iţelor partinice din sistem, că nu ai nici o importanţă, că vocaţia ta este deduc­tibilă din interes înalt, că poţi să cazi victimă oricărui bun plac, oricărei schim­bări de reguli în timpul jocului pentru simplu motiv că în loc să devină Educaţia model de gândire politi­cienilor, politicienii au devenit model de gândire Educaţiei, indiferent de nivelul despre care vorbim. şi te simţi obligat să rezişti prin muncă, mai multă, mai atentă, mai istovitoare. Dar munca nu mai este valoare decât dacă poate fi transformată în şmechereală axiolo­gică pentru binele unei comunităţi care să aibă mereu întâietate în toate câte pot fi ulterior definite ca fiind funda­mentale educaţiei.

Din nefericire nu doar în educaţie este aşa. Peste toate profesiunile şi meseriile s-a aşezat un strat mare de zgură, o zgură a interesului personal, a persiflării persoanei şi a oricărui efort curat, mergându-se mereu pe tapetat pereţii cu diplome şi hârtii doveditoare, pe participări la cursuri de formare ori la cicluri de dezvoltare personală, pe itemi hibrizi de competenţe ca şi cum multidisciplinaritatea ar fi mama disci­plinei, şi nu invers, ori ca şi cum a urma un curs de bucătar te-ar face un insta­lator mai bun. Gândurile acestea nu mi-au venit cercetând bibliografii, ci fiind atent la echipa de muncitori care lucrează, zilnic, atenţi la amănuntele muncii lor, cuminţi şi râvnitori, detaşaţi parcă de lumea în care trăiesc. Privind spre seriozitatea prin care nişte tineri, la un liceu, îşi asumă vocaţia de viitori educatori atenţi la muncă, asumând voluntariate şi adunând competenţe care nu sunt în cărţi dar fără de care, cred ei şi zic că au dreptate, nu poţi fi un învăţător ori profesor bun. Atent la medicii care intervin în urgenţe, fără să ne fluture pe sub nas vreo diplomă ci făcând uz de competenţa lor, de forţa lor de a rămâne umani dinaintea neno­rocirii noastre. Dacă vrem să recali­brăm contorul de valori trebuie să înce­pem să le creştem. Să creştem din timp specialiştii, fără proiecte anchi­lozate în priorităţi false, fără investiţii în direcţii culturale rupte de realitate, fără dezvoltarea de ifose şi claustrarea vocaţiilor.

Trebuie să începem prin a refuza curajul, spectacular, al saltim­bancilor şi să redescoperim smerenia curajului jertfitor, gata la a nu fi recu­noscut, dar care ştie, prin ordinea inter­nă a lucrurilor, că eroismul său e fundamental unei ţări. Ajunge, în fond, să ne tot minţim că am fi în tranziţie. Suntem noi. Aşa cum suntem. E mo­mentul să recalculăm care ne sunt priorităţile şi să restabilim diferenţa între valoare şi piaţă, taraba, pe care ne expunem competenţele induse artificial. Şi să reînvăţăm, dacă vom mai putea, să rămânem oameni.