Blamată de guverne şi de economişti, justificată, în felul lor, de către afacerişti, aproape imposibil de interzis, sintagma "paradis fiscal" este, în esenţa sa, o modalitate de fentare a Fiscului. Conform criteriilor Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE), un "paradis fiscal" se defineşte prin impozite insignifiante sau chiar inexistente, prin lipsă de transparenţă în ceea ce priveşte regimul fiscal, prin lipsa schimburilor de informaţii fiscale cu alte state şi prin atragerea de "societăţi paravan" cu activitate fictivă.
Cum funcţionează un "paradis fiscal"
Fiecare "paradis fiscal" sau "offshore" îşi are statutul şi legile sale proprii, dar schema de principiu, universal valabilă, se reduce la un mecanism simplu. Punctul de plecare este înregistrarea unei societăţi în respectivul "offshore" şi a altei societăţi în statul de origine al afaceristului.
Înregistrarea costă câteva sute de dolari, iar obligaţiile anuale către "offshore" se reduc la o taxă forfetară de alte câteva sute, uneori chiar sub 300 de dolari.
De aici încolo, începe o inginerie financiară... aproape legală: de exemplu, un om de afaceri cumpără o marfă cu 100.000 şi o înregistrează, în "offshore", la preţul de vânzare, să zicem, 800.000. Marfa este cumpărată şi revândută, la 900.000. Diferenţa de 100.000 (din care se scad cheltuielile firmei cumpărătoare) va constitui un venit, taxabil cu cota unică de 16% (cazul ţării noastre).
Până aici, pare corect sută la sută.
Dar, trebuie să se ţină seama că, de fapt, marfa întregistrată cu 800.000 costase, în realitate, doar 100.000. Diferenţa de 700.000 este un câştig net, pentru care, omul de afaceri, nu are altă obligaţie în "offshore" decât să achite taxa anuală de vreo 300 dolari.
Beneficiul net: 700 minus investiţia de 100.000 plus 16.000, minus 300 (în cazul în care se face o singură afacere pe an) egal cu 615.700.
Pe scurt, beneficiarul este de cel puţin 600.
Puţină istorie
Care este cel mai vechi "paradis fiscal" din lume?
Greu de precizat, dar cea mai mare legitimitate în această competiţie o au Insulele Anglo-Normande (situate în Canalul Mânecii) şi Insula Man (situată între Marea Britanie şi Irlanda). Conceptul modern de "paradis fiscal" a apărut, se pare, prin primele decenii ale secolului trecut (în 1926, micul stat Liechtenstein a adoptat o lege de autorizare, pentru atragerea de capital străin). Între "paradisurile fiscale" certe se numără, conform presei de specialitate, Elveţia, băncile din această ţară fiind, de mult timp un refugiu pentru capitalul celor care fugeau de frica revoltelor sociale (din Prusia, Germania, America de Sud etc).
În prima parte a secolului al XX-lea, în anii de după primul război mondial, multele guverne europene au crescut, brusc, taxele, pentru a sprijini eforturile de reconstrucţie.
Elveţia, după ce a rămas neutră, în timpul marii conflagraţii, a evitat aceste costuri suplimentare de infrastructură şi a menţinut un nivel scăzut al taxelor. Ca urmare, a existat un aflux considerabil de capital în conturile bancare din Elveţia, din motivele fiscale aferente.
În prezent
Se estimează că, în prezent, peste 50% din comerţul mondial se tranzitează prin "paradisurile fiscale" care, în ultimii 30 de ani, potrivit studiilor recente şi-a triplat volumul, ajungând să reunească, mai mult sau mai puţin legal, 72 de state din întrega lume.
Aceste state contribuie, în termeni de PIB, doar cu 3,2% la producţia mondială.
Tot prin "paradisurile fiscale" sunt înregistrate 55% din împrumuturile bancare, la nivel mondial şi 3,5% din investiţiile directe în străinătate. Se poate vorbi, astfel, de aproximativ 21.000 miliarde miliarde dolari "ascunşi" în ultimii 30 de ani.
Începând cu anul 2009, la summit-urile "G20" s-a pus problema "paradisurilor fiscale", având în vedere că, fie că este vorba despre ţări suverane (Liechtenstein, Elveţia, Irlanda, Luxemburg, Monaco, Andorra, San Marino ş.a.), fie de teritorii mai mult sau mai puţin autonome (Jersey, Insulele Cayman, Insulele Virgine Britanice, Bahamas, Bermude, Barbados, Panama, Belize ş.a.), opacitatea sectorului financiar-bancar permite inducerea în eroare, atât a fiscului, cât şi a justiţiei naţionale, în cazul celor nerezidenţi, care consideră evaziunea fiscală o crimă, pedepsită sever de către legislaţia ţărilor lor.
În ciuda războiului declarat împotriva lipsei de transparenţă din "paradisurile fiscale", rezultatele concrete întârzie să apară.
Factorii implicaţi în această luptă nu reuşesc să întocmească o listă comună cu ţările declarate "paradisuri fiscale". Astfel, pe lista ONU, se aflau 48 de ţări, pe cea a OCDE 35 de ţări, iar pe cea a FMI 62 de ţări.
În România, Regulamentul bancar stabileşte că operaţiunile valutare de capital pot fi efectuate numai cu autorizarea prealabilă a BNR, orice investiţie în străinătate trebuie să aibă avizul Băncii Centrale.
Numai că, în foarte multe zone, companiile "offshore" se înregistrează fără niciun fel de capital social, astfel încât, nefiind vorba de investiţii directe, nu este nevoie de acordul BNR.
Ţări ca Olanda, Cipru, Luxemburg ocupă locuri importante în topul investiţiilor străine în România.
O mare parte dintre aceşti investitori sunt, de fapt, după cum afirmă importante publicaţii financiare, acţionari români, cu puternice capitaluri în spate şi care îşi scutesc profiturile de impozite, prin societăţile înregistrate "offshore".
În prezent, se apreciază că aproximativ 30% din investiţiile străine în România sunt, de fapt, bani româneşti veniţi prin "offshore".
Mecanismele "offshore" sunt legale, chiar dacă moralitatea lor economică (dacă se poate vorbi de aşa ceva...) este îndoielnică.
În context, ar trebui menţionat că în SUA, există un mecanism de protecţie: doctrina federală precizează că nu se impozitează în locul unde se face firma, ci acolo unde se vinde marfa, unde se face afacerea.
În absenţa unei legi asupra "offshore", se pierd bani încontinuu.
Recomandări ale UE
Comisia Europeană recomandă statelor membre să identifice, utilizând criterii comune, "paradisuri fiscale" şi să le plaseze pe "liste negre", naţionale, dar şi să gestioneze problemele care permit unor firme să evite plata impozitelor la un nivel just.
Conform datelor oficiale, Comisia Europeană a prezentat deja un plan de acţiune pentru a reacţiona cât mai eficient, la nivelul UE, împotriva evaziunii şi fraudei fiscale.
Planul conţine un set de măsuri cuprinzător, care vizează atât prezentul, cât şi viitorul, fiind destinat să ajute ţările membre să-şi protejeze bazele de impozitare şi să recupereze miliarde de auro, care li se cuvin în mod legitim, potrivit Mediafax.
Comisarul european pentru impozitare, Algirdas Semeta, a declarat, în context: "Aproximativ 1.000 de miliarde se pierd, anual, în UE, prin evaziune şi fraudă fiscală. Această sumă nu este doar o pierdere scandaloasă de venituri foarte necesare, ci şi o ameninţare la adresa impozitării corecte.
În timp ce statele membre trebuie să înăsprească măsurile naţionale de combatere a evaziunii fiscale, doar aplicarea de soluţii unilaterale nu va da rezultate. În cadrul unei pieţe unice, într-o economie globalizată, neconcordanţele şi lacunele din legislaţiile naţionale devin instrumentele celor care vor să se sustragă de la plata impozitelor.
Prin urmare, este esenţială o poziţie puternică şi coerentă a UE, împotriva evazioniştilor şi a celor care îi favorizează".
Acţiuni imediate
Ca o primă măsură, CE a adoptat două recomandări menite să încurajeze statele membre să ia măsuri imediate şi coordonate cu privire la anumite probleme stringente.
Prima recomandare prevede o poziţie puternică a UE împotriva "paradisurilor fiscale", statele membre fiind încurajate să identifice, utilizând criterii comune "paradisuri fiscale" şi să le plaseze pe "liste negre" naţionale.
A doua recomandare se referă la planificarea fiscală agresivă, fiind sugerate modalităţi de a aborda aspecte de ordin tehnic şi lacune juridice, pe care unele întreprinderi le exploatează pentru a evita plata impozitelor, la un nivel just.
Alte iniţiative, prevăzute în planul de acţiune, includ un "Cod al contribuabililor", un "Număr de identificare fiscală", la nivelul UE, o revizuire a dispoziţiilor antiabuz, din directivele UE relevante, precum şi ghiduri comune de urmărire a fluxurilor financiare.
Se recomandă, de asemenea, extinderea sferei de cuprindere a "Codului de conduită al UE, prin includerea de regimuri fiscale pentru persoanele fizice foarte bogate.
Comisia va înfiinţa instrumente de monitorizare activă şi tabele de punctaj noi, pentru a menţine ritmul în lupta împotriva evaziunii şi fraudei fiscale.