Tribuna
PNL
Estimarea veniturilor de către organele de control (I)
Estimarea veniturilor de către organele de control (I)
Potrivit art. 6 al Codului de procedură fiscală, organul fiscal este îndreptăţit să aprecieze relevanţa stărilor de fapt fiscale asupra impozitelor şi taxelor datorate de către contribuabil, prin utilizarea mijloacelor de probă prevăzute de lege (punctul 6.1. din Normele Metodologice). Acest principiu este asemănător ca şi conţinut cu principiul rezonabilităţii şi impune organului fiscal de a corela măsurile pe care le dispune cu circum¬stanţele de fapt care creionează natura şi gravitatea încălcării legii, dacă aceas¬ta există.
Estimarea stărilor de fapt – la aprecierea organului de control

Una dintre principalele aplicaţii ale acestui principiu este posibilitatea organului fiscal de a constata simulaţia unei operaţiuni juridice în vederea generării unor consecinţe fiscale diferite. De asemenea, în baza aceluiaşi principiu, organele fiscale au dreptul de a recalifica actele juridice în cazul în care constată, din analiza elementelor acestora şi a comportamentului părţilor în executarea lor, că intenţia reală a fost de a încheia un alt act juridic.
O mare importanţă în întreaga procedură de impozitare o are principiul proporţionalităţii şi rezonabilităţii. Acest principiu presupune ca în cazurile în care administraţia fiscală are o anumită putere de apreciere şi îşi exercită acest drept, utilizarea acestuia nu poate fi discreţionară, ci organul fiscal trebuie să acţioneze rezonabil şi echilibrat în toate actele şi deciziile sale, asigurând o justă proporţie între scopul urmărit şi mijloacele realizate pentru atingerea acestuia. Proporţionalitatea şi rezonabilitatea se apreciază de organul fiscal la circumstanţele fiecărui caz în parte.

Un exemplu: contractul de asociere în participaţiune poate fi confundat (voit sau nu) cu contractul de închiriere.
Consecinţa este foarte grea pentru părţile contractante: dacă în cazul asocierii în participaţiune nu poate fi vorba de perceperea de TVA, în cazul închirierii lucrurile stau exact invers. Drept pentru care se aplică nu numai amenzi, ci şi penalităţi, dacă nu cumva se ajunge la probleme de evaziune fiscală.

În delimitarea celor două feluri de contracte se porneşte de la principiul că participarea trebuie să se facă atât la beneficii cât şi la pierderi. S-au încheiat de multe ori contracte denumite “de asociere în participaţiune” în care se stipula că asociatul ascuns are dreptul să primească o cotă-parte din beneficiile obţinute de administrator în cursul derulării afacerii, dar nu mai puţin de o anumită sumă – ceea ce excludea din capul locului ideea de participare la risc.
Într-adevăr, potrivit art. 1513 din Codul civil, “Este nul contractul prin care un asociat îşi stipulează totalitatea câştigurilor.
Asemenea, nulă este convenţia prin care s-a stipulat ca unul sau mai mulţi asociaţi să fie scutiţi de a participa la pierdere”.
Practica judiciară a fost chemată să califice o serie de contracte în care intenţia părţilor dădea naştere la confuzii. Spre exemplu în cazul unei societăţi comerciale contractul încheiat de altă societate avea ca obiect punerea la dispoziţie a spaţiului comercial în schimbul cotei de 30% din profitul realizat de aceasta din urmă. În acest contract s-au făcut două greşeli: pe lângă că nu s-a stipulat participarea la pierderi (s-a arătat că se va vira asociatului ocult 30% din profit, iar nu 30% din rezultate – adică profit şi pierderi), nici nu s-au stipulat activităţile care se înfăptuiesc în comun de către părţile contractante, cu atât mai puţin modul de evidenţiere a cheltuielilor şi rezultatelor financiare ale acestei asocieri (Curtea de Apel Bacău – secţia Contencios administrativ, sentinţa civilă nr. 88/30.06.1998).

Aşa fiind, organul de control poate să fie sau să nu fie de acord cu stabilirea unei anumite situaţii de către părţi. Dacă contribuabilul nu e de acord se ajunge la litigiu.

Atac pe domeniul constituţionalităţii

Art. 67 din Codul de procedură fiscală permite o altă apreciere, constând în estimarea veniturilor ce nu pot fi dovedite, astfel:
“(1) Dacă organul fiscal nu poate determina mărimea bazei de impunere, acesta trebuie să o estimeze. În acest caz trebuie avute în vedere toate datele şi documentele care au relevanţă pentru estimare. Estimarea consta în identificarea acelor elemente care sunt cele mai apropiate situaţiei de fapt fiscale.
(2) În situaţiile în care, potrivit legii, organele fiscale sunt îndreptăţite să estimeze baza de impunere, acestea vor avea în vedere preţul de piaţă al tranzacţiei sau bunului impozabil, astfel cum este definit de Codul fiscal”

Acest text de lege a fost supus atenţiei Curţii Constituţionale, fiind considerat de către un contribuabil ca neconstituţional. Totusi, Curtea Constituţională, prin decizia nr. 406 din 3 mai 2007 (M. Of. nr. 342 din 21 mai 2007), a întărit ideea perfectei concordanţe a acestui text cu Legea fundamentală.

Curtea a reţinut si a soluţionat astfel:

“Examinând excepţia de neconstituţionalitate asa cum a fost formulată, Curtea constata ca aceasta este neîntemeiată, pentru considerentele ce vor fi expuse în ceea ce urmează:
Textul de lege criticat, care reglementează obligaţia organului fiscal ca, în situaţia în care nu poate determina mărimea bazei de impunere, sa procedeze la estimarea acesteia, nu conţine nicio dispoziţie cu caracter retroactiv. Faptul ca estimarea se realizează cu luarea în considerare a tuturor datelor şi documentelor care prezintă relevanta nu poate fi interpretat ca o aplicare retroactivă a textului de lege. Scopul examinării acestor date şi documente îl constituie identificarea de către organul fiscal a acelor elemente care sunt cele mai apropiate situaţiei de fapt fiscale a contribuabilului, în vederea stabilirii impozitelor şi taxelor datorate bugetului de stat. Ca urmare, chiar dacă, în practica, dispoziţiile legale criticate pot viza acte şi fapte din trecut, luate în considerare de organul fiscal cu prilejul realizării estimarii, efectele lor se produc în viitor, de la data intrării în vigoare a textului de lege, care reglementează pentru perioada ulterioara intrării sale în vigoare, în deplina concordanta cu prevederile art. 15 din Legea fundamentală.
Autoarea exceptiei mai critica art. 66 (în prezent 67 – n.n.) din Codul de procedura fiscală şi pentru modul de redactare, apreciat ca fiind prea general şi, prin urmare, imprecis, ceea ce, în opinia sa, este de natura sa instituie o prezumţie de nelegalitate a dobândirii averii, cu consecinta confiscării bunurilor licit dobândite, în contradictie cu prevederile art. 44 alin. (8) şi (9) din Legea fundamentală. Aceste critici nu pot fi reţinute, deoarece textul de lege ce face obiectul exceptiei conţine o serie de elemente pe baza cărora organul fiscal poate proceda la stabilirea corespunzătoare a bazei de impunere, diversitatea situaţiilor ce pot aparea în cadrul acestei proceduri excluzând posibilitatea instituirii unor criterii foarte precise şi stabile. În virtutea dreptului sau de apreciere, precum şi a rolului activ, consacrate de art. 7 şi 8 din Codul de procedura fiscală, organul fiscal este îndreptăţit sa examineze, din oficiu, starea de fapt, sa obţină şi sa utilizeze toate informaţiile şi documentele necesare pentru determinarea corecta a situaţiei fiscale a contribuabilului, sa aprecieze, în limitele atribuţiilor şi competentelor ce îi revin, relevanta starilor de fapt fiscale şi sa adopte soluţia admisă de lege, intemeiata pe constatări complete asupra tuturor împrejurărilor edificatoare în cauza. Estimarea bazei de impunere realizandu-se numai după examinarea tuturor acestor elemente şi cu aplicarea criteriilor stabilite chiar de dispoziţiile art. 66 alin. (2) din Codul de procedura fiscală (actualemente art. 67 – n.n.), nu poate fi reţinută susţinerea potrivit căreia textul de lege criticat ar institui o prezumţie de nelegalitate a dobândirii averii. În plus, ori de câte ori contribuabilul este nemulţumit de constatările organului fiscal, le poate contesta, având asadar deplina posibilitate de a demonstra, în fata unei instanţe judecătoreşti, nelegalitatea acestor constatări, respectiv a actelor astfel întocmite.
Curtea constata totodată ca art. 66 din Codul de procedura fiscală nu instituie niciun privilegiu sau nicio discriminare şi, de asemenea, nu stabileşte alte impozite, taxe, contribuţii sau prestaţii decât cele expres prevăzute de lege, astfel încât nu pot fi reţinute nici criticile formulate în raport de prevederile constituţionale ale art. 56 alin. (2) şi (3) privind aşezarea justa a sarcinilor fiscale şi interzicerea oricăror prestaţii în afară celor stabilite prin lege, precum şi ale art. 139 privind impozitele, taxele şi alte contribuţii”.

Cu alte cuvinte, textul legal e conform legii fundamentale, nu mai ramane decat… sa ne conformam si noi.

Jr. Horaţiu SASU,
consultant în afaceri





comentarii
0 comentarii

Din aceeasi categorie
Food will win de war

Publica anunturi

Palatul Brukenthal Avrig

management dirigentie inofrmare

Vacanta Eurotrip
info
Licitatie publica

accentmedia