Vinerea tre­cută, pen­tru pri­ma dată în acest an, am luat dru­-mul pie­ţei de pe ma­lul Cibi­nului. Gos­podar cam uituc, dar încă departe de Alzheimer, mi-am întocmit de-acasă lista de cumpărături, ca să n-am surprize şi să mă întorc cu traista doldora de alte cele decât aveam nevoie în bucătărie. Am pornit devreme, ca să nu mă doboare canicula la întoarcere. Oraşul de Jos e mucegăit, cu foste spaţii comer­ciale abandonate, cu case dără­pănate, cu faţade coş­covite, dar zona are un farmec aparte, greu de redat în cuvinte şi nu îmi pot imagina cum au trăit aici saşii întemeietori ai cetăţii, când nu aveau canalizare, curent electric, străzi pavate, gaz metan, telefon, radio, televizor, biblioteci...
Am intrat în piaţă de pe strada Turnului exact când una dintre florărese spăla cu apă perimetrul în care îşi desfăşoară activitatea, adică şed turceşte printre găleţi, coşuri, borcane cu lalele, trandafiri, frezii, crizanteme, regina nopţii, crini... Am întrebat-o pe una mai pu­ţin neagră şi buzată dacă n-are ochiul-boului, ciuboţica-cucului, coada şoricelului, odolean, nalbă, pojarniţă, măselariţă, obligeană: "D'apoi, domnule dragă, noi aici avem flori din Holanda, iar dumitale îţi trebuie leacuri, de halea de pă câmp. Vezi la farmacie."
Prima oară am dat o tură prin chioş­curile cu cărnărie, toate având uşile larg deschise, ca la grajdul lui Păcală. Oferta întrece cu mult cererea, iar oamenii cumpără cu mă­sură. La una din măcelării am găsit ce căutam: slănină subţire, de pe burta porcului, cu un fir de carne prin ea, mai aţoasă decât aia de-o palmă, dar mai gustoasă. Văzându-mă că mi se scurg ochii după un caş dolofan, pro­ducătoarea-vân­zătoare a ciupit cu cu­ţitul un sfârc din derdeluşul alb şi mi-a dat să gust. M-am simţit obligat şi-am cumpărat o bucată. Scump, mai scump ca slănina, deşi porcul îşi dă viaţa, pe când pe vacă o tragi doar de ţâţe, dar nici în lumea animală nu-i etică şi echitate.
A urmat aventura mea cu juveţi, pentru legume. Întâi m-am oprit la o băbuţă care moţăia. Am vrut să iau o legătură cu ardei iuţi cu 1 leu. Baba s-a înviorat subit: "Ia, neică, mai mulţi, că n-or fi toţi iuţi. Iaca, ^ţi dau trei legături cu doi lei." Până mă sco­beam de bani în portofel, mi-a strecurat în traistă încă două legături pe lângă aceea pe care o alesesem eu. Următorul popas, la un flăcău cu pălărie de paie, care îşi aranja marfa pe tejghea. Mi s-a părut că are castraveţi mai normali, nu ca dovlecii. 1,50 lei kilul. "Pune-mi un kil" Aruncă în tas, cu dexteritate, cas­traveţii. "Vă pun de 2 lei?" Am ac­ceptat şi mi-a mai adăugat doi castraveţi. Pentru roşii m-am oprit la o femeie în putere, rumenă şi guralivă. "De unde eşti?", întreb ca să mă aflu-n treabă, pentru că putea să-mi răspundă orice. "De la Dăbuleni." "Păi, ştiam că voi veniţi cu lubeniţe." "Venim cu de toate. Pe­penii nu s-au copt încă." "Pune-mi de 3 lei roşii, dar nu prea mari şi nu prea coapte" şi-am început să le pipăi şi să le pun pe cântar. Muierea s-a răţoit la mine: "Ce faci, tataie, n-ai ce pipăi acasă. Aici nu-i pe alese!" Am lăsat-o să cântărească, după ca­re am plecat. Am auzind-o bleste­mând c-am pus-o să muncească degeaba. Mi-am încercat norocul la un alt oltean, care părea mai blajin. Ăsta m-a lăsat să aleg, dar m-a ajutat, punând şi el pe cântar. Am vrut            să-mi iau şi nişte vinete, dar m-am lăsat păgubaş când o muiere slabă ca o capră de munte m-a reprezit că prea le încerc pe toate. Adevărul e că niciodată nu ştiu care-s cele bune, alea tari ori alea moi.
Când am ajuns acasă şi-am deşer­tat sarsanaua, două legături pe care mi le pusese băboiul erau cu ardei ex­piraţi, adică gata zbârciţi, între cas­traveţi, patru erau moi la capete, semn de vechime aprecia­bilă, iar între roşii, doar ce pusesem eu în cân­tar erau bune, cele ale olteanului erau răscoapte, numai bune de bulion...
Încep să cred că au dreptate istoricii care susţin că în Oltenia, pe vremea cuceririlor romane, s-a instalat o legiune cu soldaţi din Iudeea, care s-au corcit cu băş­tinaşe, dând naştere juveţilor noştri de azi.