Tribuna
Jidvei
Un prinţ al melancoliei: Ioan Radu Văcărescu
Mihai POSADA
873 vizualizari
Un prinţ al melancoliei: Ioan Radu Văcărescu

De ani buni încerc fără a îndrăzni, să scriu despre o carte a lui Jean Văcărescu, deopotrivă omul de acţiune şi prietenul de demult, cu zâmbet bun, neştirbit de trecerea vremii. Ocazia s-a ivit când, la sfârşit de noiembrie, mi-a oferit volumul Pescar de cuvinte – poeme –, ieşit nu de mult (în 2019) la Junimea; circa 150 de pagini într-o frumoasă prezentare grafică şi împodobit, pe neobosita pagină 4, cu un Cuvânt însoţitor semnat de Al. Cistelecan. Surpriza foarte frumoasă a fost aceea că textele sunt inedite, lucru ce dovedeşte o dată în plus vlaga şi blaga (bogăţia) poetului de 60 de ani (sibian născut la 18 decembrie 1958). Criteriile de evaluare a valabilităţii talentului poetic, după T. S. Eliot – cantitatea producţiei literare, tematica variată, precum şi înnoirea permanentă a tehnicii de alcătuire a textelor – sunt cu prisosinţă etalate şi în această carte de poesie. Cronica de faţă nu îl face pe Ioan Radu Văcărescu nici mai mic nici mai mare poet sau editor decât este, distins deja cu Meritul Cultural în grad de Cavaler (din 2004), cu Premiul Hyperion-Botoşani (2004) şi alte prestigioase premii în ţară sau străinătate, dar bucuria că această carte a sa există a făcut ca bunul meu simţ critic să nu se poată «orişicâtuşi» abţine.

* * *

Formaţia lui I.R. Văcărescu, de profesor de geografie şi engleză, cu o teză de doctorat intitulată Geografia imaginară a Câmpiei Dunării în proza lui Ştefan Bănulescu, transpusă în două volume dedicate unui Spaţiu inefabil (vol. I: Bărăganul şi Bălţile Dunării în cultura română, vol. II: ştefan Bănulescu – o geografie imaginară a câmpiei dunărene, ambele apărute la Sibiu: Editura InfoArt Media, în anul 2009), ni-l aduc aminte pe tânărul om de munte, îndrăgostit de frumuseţea patriei sale şi de aceea a tinerei Simona, soţia cu care are doi băieţi maturi, ambii înzestraţi, educaţi şi dovediţi pentru condei. Scriitor polivalent, preşedinte cu două mandate al Filialei Sibiu a Uniunii Scriitorilor din România, care se prezintă astfel: poet, prozator, publicist, traducător, geograf. Nu oricine ridică praful pe drumuri nebetonate este un îndrăgit al naturii, aşa cum nu orice turist fără respect pentru ea poate fi numit geograf. La I.R. Văcărescu, pe numele său Radu Ioan, cu pseudonimul literar Văcărescu luat de la numele de fată al soţiei căreia îi dedică: „Pentru Mo”, întregul volum, natura este o prelungire a propriei naturi, poesia sa reflectând în spirit «suflul pur al vieţii în idealitatea ei», cum (ar) spune Gh. Grigurcu citându-l pe Benedetto Croce.

În complexul studiu antropologic intitulat Anatomia melancoliei, Robert Burton menţionează de altminteri, încă de la 1621, călătoriile şi mişcarea în aer liber, adică percepţia directă a naturii înconjurătoare cu ce are ea mai frumos de la Dumnezeu, ca remediu al respectivei stări depresive, fără a prescrie totdeodată şi exprimarea poetică, remediul fericit al melancoliei, aşa cum ni-l relevă şi revelează lirica lui Ioan Radu Văcărescu. Duioşia lui apare deodată sărindu-ne în faţă – cum «leoaica tânără» a lui Nichita Stănescu –, etalată cu un soi de tristeţe mândră şi fără de margini: „da, a trecut timpul fără măcar să ne dăm seama/ parcă ieri am urcat la fântânele/ şi în coliba de sub runcuri/ am băut vin de smochine şi am făcut dragoste/ ca pentru o întreagă viaţă/ şi acuma tu plângi ca un copil deznădăjduit (cules cu italice în text: interogarea bărbatului de către femeia sa, p. 11).

Cartea este alcătuită din trei cicluri, intitulate: Pescar de cuvinte (5 interogări); Albastru de noiembrie; Ritm şchiop. Fireşte că „albastrul” lui Văcărescu transpune româneşte o stare cunoscută nu doar din traducerile pe care poetul transpunător le-a făcut din lirica anglo-saxonă – pe englezeşte zicând: Blue Feeling – definitorie stare trăită şi ilustrată literar de întreaga operă a poetului sibian din care cităm, pe alese, doar titlurile: Melancolii retorice, poezie, Sibiu: Editura Euphorion, 1994; Ritualul melancoliei, poezie, Piteşti: Ed. Paralela 45, Seria Destin, Postfaţă de Dumitru Chioaru, 2002 (Premiul Uniunii Scriitorilor, Filiala Sibiu); Dreptul la melancolie şi alte poeme alese (antologie de autor, Botoşani: Editura Axa, Colecţia La Steaua, Postfaţă de Andrei Terian, 2009. Dar melancolia pluteşte şi pe deasupra apelor poieticii & poeticii din toate celelalte volume de versuri ale poetului. Acest prinţ al melancoliei ştie să impresioneze mintea şi inima cititorului, adică să facă text poetic după o formulă ce nu dă greş: în cele cinci epistole intitulate interogări, Ioan Radu Văcărescu reuşeşte să fie sfâşietor de tandru în relaţia cu textul care îşi musteşte poeticitatea în prezenţa închipuită a destinatarei dintotdeauna, Mo, Simona-doamna şi soţia poetului – lumină mitologică într-o umbră ancestrală, de basm românesc: „s-au adunat prea multe deznădejdi/ e prea multă suferinţă în sufletul meu/ şi sufletul meu şi trupul meu nu mai pot duce/ atâta deznădejde/ tu ştii bine că de atâtea ori/ am ieşit din astfel de stări/ mai ales cu ajutorul tău/ dar acum nu mai depinde de tine/ nu mai depinde nici de sufletul meu/ am îmbătrânit şi nu mai am puterea de altădată/ şi nici tu nu mai ai carisma de altădată/ cea care făcea să se lumineze ţărâna sub paşii tăi/ sunt clipe în care sunt mort/ când nici măcar pe tine/ nu mai pot să te zăresc în întuneric” (p. 10).

Sufletul poetic, gol ca într-o frescă de Michelangelo, şade în maiestuoasă melancolie în faţa noastră, a cititorilor şi e numai frumuseţea, sfâşietoare, pentru mulţi greu suportabilă, dar cât de mângâietoare, a adevărului.

Dacă Robert Burton găsea între resorturile melancoliei posibile dezechilibre afective, expresia profesorului Mircea Martin poate că ne învaţă de ce pentru un sentiment profund este nevoie de multe cuvinte, de poeme dramatice ca la Shakespeare, ori alteori epice cum Iliada şi Odiseea. Nostalgia a rămas, a crescut, cere drept de cetate. Din ea, din surplus de iubire, poetul revarsă o cascadă de suflet: volumul Pescar de cuvinte – în special ciclul interogărilor, dramatic. Acumularea aceasta de suflet-iubire produce o «plusvaloare» de dragoste ne(mai)împărtăşită mutual ce sublimează într-un dor insaţiabil de comunicare întreruptă cândva, iremediabil parcă, între soţi, amplificată de zborul din cuibul părintesc a fiilor aflaţi la vârste nubile, în căutarea firească a propriilor armonii conjugale, plusvaloare resimţită cu partea dureroasă a melancoliei fundamentale în zestrea poetului.: „am plâns cum n-a plâns nimeni vreodată/ am plâns cu lacrimile de sevă ale mărului/ plantat acum treizeci de ani/ am plâns acolo cu capul doborât/ pe încrucişarea braţelor mele obosite/ cu tălpile goale pe pământul uscat/ al verii acesteia a marii noastre tristeţi/ a marii noastre abstinenţe/ a auzului tău absolut pierdut/ în văzduhul negru al sufletului meu chinuit/ a mirosului tău suprem suspendat/ în aerosolii acri ai norilor deşiraţi/ a glasului tău din ce în ce mai stins/ din ce în ce mai îndepărtat/ ca şi când ca acuma ne-am vorbi din două lumi disparate” (id., pp. 11-12). Câtă dramă, atâta poesie.

Drama e a luptei eroice în desperarea ei, cu timpul; poeticitatea este a simplităţii rostirii adevărului intimităţilor, deprinsă din tinereţea poetului, împreună cu Iustin Panţa, Daniel Suciu, Dumitru Chioaru, George V. Precup şi ceilalţi, de la Mircea Ivănescu cel poposit la Sibiu. Simplitatea aceasta cu totul specială a melancoliei poetice... şi apoi minunea răspunsului la rugăciune cu epicentrul seismului sufletesc amintit: „a venit// cine-a venit ?// cum cine a venit ?/ dumnezeu// ... ?/ cum stăteam aşa cu capul doborât pe masă/ am simţi o limbă moale cum mă feşteleşte/ pe dosul palmei şi apoi pe lobul urechii […]/ şi l-am auzit jur pe ce vrei tu/ spunându-mi să stau liniştit că el e acolo lângă mine/ că de asta a venit acolo sub măr/ să mă împace/ şi să aprind o ţigară deşi el tuşeşte la cel mai mic/ firicel de fum/ […]/ şi să ştii că dumnezeu e un suflet de câine/ obişnuit şi modest/ ca oricare altul/ pentru că ştie să plângă cu umilinţă/ aşa cum plângem toţi atunci când am înţeles” (id., pp. 14-15).

Iar arta lui, I. R. Văcărescu izbuteşte o nouă piruetă poietică, textuală, de surprinzătoare expresie: prin răsturnarea optică a perspectivei cosmice, într-un splendid madrigal adresat iubitei care e „femeia sa” poetul inversează rolurile clasice din poemul eminescian şi – foarte post-postmodern, cosmodern dacă vreţi – se plasează pe sine în locul mundanei Cătălina, conferind iubitei, printr-o lovitură de teatru comparabilă acelei coup de foudre iniţiale, «locul menit» Luceafărului cel fără de moarte. Astfel, călăuzitoarea întregii vieţi a poetului, echivalent feminin al lui Hyperion, stea polară-iubită soţie veghează întreagă această interogaţie a celei aflate sus, cu cel aflat jos, în grădina casei, transpunere iarăşi originală şi cu o abia perceptibilă fineţe a ironiei, a scenei balconului subsumând scena întâlnirii cu dumnezeu-câinele Clyde, după ce discuţia cu Dumnezeu nu e decât o ţigară, metaforă pentru o mistică autointerogare profundă, lângă cel mai apropiat prieten, animalul de companie al familiei: „şi ?// şi am aprins o ţigară aşa cum m-a sfătuit/ şi am tras cu sete câteva fumuri/ şi el a tuşit oarecum stânjenit/ şi am simţit în ceafă o privire care mă ardea/ strălucind de-acolo de sus de pe terasă/ şi acum îmi dau seama că era privirea ta” (id., p. 16).

Ştiinţa acelui uomo universale care a fost Robert Burton se mântuie prin arta unui poet al iubirii şi melancoliei ca Ioan Radu Văcărescu, prin frumuseţea ei meşteşugită după tainice, personale, muncite şi rodnice formule artistice. Poetul nostru se arată ca vrednic estet al melancoliei. Sunt versuri cu o mistică limpede, invizibilă numai orbilor. Nichifor Crainic, Lucian Blaga, Emil Botta şi ceilalţi şi, de ce nu? - Eminescu, l-ar fi iubit pe poet. Cu siguranţă o fac, aşa cum şi noi îl admirăm. În cartea de versuri Pescar de cuvinte, poetul sibian face din localul cunoscut Casa Frieda şi personajele ce îi animă existenţa cotidiană în urbe, un soi de Yoknapatawpha autohton, sui generis. Fie analiza acestui unic poem al ei un imbold la lectura cărţii întregi, după modelul oferit de însuşi cuvântul însoţitor al maestrului, cartea lui Jean Văcărescu fiindu-ne celor doritori de adevăr şi frumos, chiar dacă melancolic, la îndemână ca o păşune a raiului pentru rumegat sentimente omeneşti genuine, gânduri curate şi limpezi, curajul unor idei luminoase, tămadă sufletească prin rugă de lacrimi-cuvinte – într-un cuvânt: Poesie!

Ghenarie-Făurar 2020, Sibiu-pe-Cibin.





comentarii
0 comentarii

Din aceeasi categorie
Infinity Ink. Photography

Comunicat de presa

Vacanta Eurotrip
info
Publica anunturi
Licitatie publica

accentmedia