Tribuna
Un nou simpozion Constantin Noica, la Câmpulung Muscel
Anca SARGHIE
862 vizualizari
Un nou simpozion Constantin Noica, la Câmpulung Muscel

De câţiva buni ani, la Câmpulung Muscel, se organizează, cu suportul Asociaţiei Multiculturale „Nicu Hagi”, simpozionul consacrat lui Constantin Noica, a cărui origine aromână umple de mândrie pe ing. Emil Hagi, susţinătorul moral şi financiar al evenimentului. Îmi amintesc că în 2015, când titlul evenimentului era Eminescu şi Constantin Noica în actualitate, lucrările simpozionului s-au desfăşurat în amfiteatrul Colegiului „Dinicu Golescu” din localitate, fiind prezenţi şi câţiva liceeni cu texte atent elaborate. În titlurile ediţiilor următoare, găzduite în foaierul Muzeului municipal Câmpulung, a apărut apoi şi numele lui Lucian Blaga. Astfel, în 20-21 septembrie 2019 s-a desfăşurat ediţia a VII-a a Simpozionului Naţional, intitulat Constantin Noica şi Lucian Blaga. Interferenţe filosofico-literare, unde s-au prezentat 10 comunicări interesante. La ediţia din 2021, după sesiunea de comunicări, s-a lansat primul volum dintr-o nouă serie, cea a Caietelor Constantin Noica, volum îngrijit de universitarii Marin Diaconu şi Anca Sîrghie, editat la Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă din Bucureşti. Oraşul sărbătorea împlinirea a 500 de ani de la primul document atestat în limba română, Scrisoarea lui Neacşu, text imprimat la Muzeu pe măşti anticovit, pe care le-am cumpărat şi noi cu mare interes.
Preocupat de atenta selecţie a invitaţilor la acest eveniment de elită, conf. univ. dr. Marin Diaconu de la Bucureşti a explicat şi la recenta ediţie, desfăşurată în 7 şi 8 octombrie 2022, concepţia de bază a acestui simpozion în care, pe verticală, se dezbat textele lui Noica de la forma lor în manuscris la cele tipărite şi editate. Pe orizontală, Noica a fost extins spre marile spirite ale culturii române, de la Eminescu la Blaga şi acum la Mircea Vulcănescu, de la a cărui moarte în închisoarea de la Aiud se împlinesc anul acesta şapte decenii. Aşadar, cele două personalităţi puse în dialog au fost Noica şi Vulcănescu, „Chipuri filozofice ale românismului”, cum am citit pe afişele ce ne întâmpinau la principalele instituţii de cultură ale oraşului. De la Sibiu soseam în maşina preotului Nicolae Streza şi a soţiei lui, având alături pe profesoara Aurelia Cotârlea, noi amândouă fiind foarte mândre să recunoaştem că cea de-a cincea persoană a echipajului, prof. univ. dr. Elena Dragoş, ne fusese asistentă la Cluj în anii îndepărtaţi ai facultăţii. Întâlnirea cu ceilalţi comunicanţi a fost emoţionantă, prietenească, iar dl ing. Hagi ne-a condus chiar din prima zi să vedem expoziţia sa de automobile şi maşini vechi, ca în holul clădirii să salutăm bustul lui Constantin Noica şi să conversăm cu sculptorul care l-a realizat, domnul Adrian Radu.
Găzduită în Sala voievozilor din Muzeu, ce amintea anii 1352-1369, când Câmpulung a fost prima capitală a Ţării Româneşti eliberate după bătălia de la Posada, noua ediţie a simpozionului a cuprins comunicările prezentate de persoane prestigioase ale domeniului, conform unei tradiţii deja împământenite. Astfel, prof. univ. dr. Gheorghiţă Geană de la Facultatea de Filosofie din Bucureşti, specializat în antropologie culturală, a vorbit despre Constantin Noica şi Mircea Vulcănescu-misionari ai „noii generaţii”. Autorul a început prin dezvăluirea unei confesiuni spontane pe care Constantin Noica i-a făcut-o personal, în aerul Păltinişului, în 1979: „Dintre geniile universale, preferatul meu e Pascal, iar dintre geniile românilor - Mircea Vulcănescu”. În mod special, despre acesta din urmă, Noica a motivat aprecierea lui superlativă afirmând că era capabil să scrie despre orice, fără să lase câtuşi de puţin loc impresiei de superficialitate. Mărturisirea aceea venea într-un moment când filosoful de la Păltiniş era suspectat pe la colţuri că, în explorările sale hermeneutice asupra „sentimentului românesc al fiinţei”, îl imită pe Vulcănescu, cel care explorase „dimensiunea românească a existenţei”. De fapt, ca eminenţi colegi în magnifica „generaţie nouă” din perioada interbelică, cei doi s-au aflat nu într-o competiţie, ci într-o împreună-lucrare misionară de afirmare a conştiinţei de sine a culturii româneşti la întâlnirea cu marea cultură universală. În cartea sa Sentimentul românesc al fiinţei, Noica exprimă crezul unei întregi generaţii, cea care se doreşte legată de trecut, dar este pregătită prin studii făcute, cum va menţiona Mircea Vulcănescu, la mari universităţi străine, ca, după întoarcerea în România, să construiască ceva durabil pentru ţară. Sufletul românului din prezent trebuie legat de cel dacic, primordial, înţelegând ce a însemnat contactul cu slavii şi cu toate popoarele care s-au perindat pe plaiuri mioritice, până la francezi, italieni etc. Mircea Vulcănescu îndemna ca vara tineretul să fie trimis să colinde plaiurile româneşti, spre a-şi face „un suflet de munte”. Chiar vizitele întreprinse de universitarul bucureştean la Păltiniş erau resimţite, aşa cum comunicantul a ţinut să precizeze, ca o ascensiune spirituală spre Noica, filosoful care a ales la înălţime locul său de cugetare. „În raportul dintre general şi particular, Noica a demonstrat modul nostru de a semnala condiţia românilor, care nu sunt marginali, ci un popor care are rădăcini într-un loc”, a concluzionat Ghiorghiţă Geană în încheierea comunicării sale. Asupra aceluiaşi raport a glosat şi prof. univ. dr. Elena Dragoş, care în Modelul Cultural Noica, vol. V, 2022, a publicat studiul dedicat aspectelor de colaţionare Consideraţii lingvistico-filologice asupra tipăririi unui manuscris al lui Constantin Noica, „Modelul cultural european”.
Doctorand la Institutul de Filozofie al Academiei Române, Vlad Bilevsky a valorificat în comunicarea sa un dialog epistolar bogat, cuprinzând scrisorile inedite ale lui Noica şi ale romancierului Paul Anghel, o personalitate copleşitoare, ca autor al celor 10 volume intitulate Zăpezile de acum un veac. Într-un acces de încântare, filosoful, care îl citea şi îi păstra romanele, l-a considerat pe Paul Anghel “un Lev Tolstoi al României”. Dl Marius Dobre, cercetător la Institutul de Filosofie şi Psihologie „Constantin Rădulescu Motru” al Academiei Române din Bucureşti, în comunicarea Mircea Vulcănescu despre diferenţele dintre filosofia religiilor apuseană şi cea răsăriteană consideră că cea mai importantă deosebire între Apus şi Răsărit este cea referitoare la raportul dintre Dumnezeu şi lumea creată de el. Concepţia răsăriteană prezintă multe afinităţi cu augustinismul. În Răsărit, ca şi la Augustin, „totul e în Dumnezeu”, totul există şi subzistă deopotrivă prin el, ci nu prin cauze secunde. Aşa cum conchide Vulcănescu, în Răsărit, Creaţia şi Harul nu sunt distincte esenţial. Dimpotrivă, în Apus, pe lângă viziunea augustiniană, este prezentă şi viziunea tomistă, mai influentă şi mai răspândită, creatoare în fond a civilizaţiei vestice, „potrivnică” celei răsăritene, privind raportul dintre Dumnezeu şi lume. Aşa cum preciza Vulcănescu, după ce a creat lumea, conform tomismului, Dumnezeu a lăsat-o să se desfăşoare autonom, dar după legile prescrise de el de la început. Este o lume aristotelică, cu viaţă proprie, în care Dumnezeu nu intervine, nu controlează permanent, el fiind numai un suport transcendent. Aşa a încheiat demonstraţia comunicantul, ca pe mai departe să trimită la alte epoci ale gândirii analizate de Vulcănescu.

Conf. univ. dr. Marian Diaconu, adevăratul suflet al evenimentului,  ne-a pus în faţa unei portretizări pe care Constantin Noica i-o făcea profesorului său în evocarea intitulată Amintiri despre Mircea Vulcănescu. Acest  text a fost solicitat de soţia Ioana Margareta Vulcănescu lui Noica, studentul care l-a continuat pe profesorul său în studiul limbajului românesc. De prima dată când Noica l-a ascultat vorbind în iarna lui 1928-1929, Vulcănescu i s-a părut nu doar un om deosebit, ci şi unic în felul său. „Despre aproape orice vorbea Mircea Vulcănescu, îţi dădea sentimentul că se naşte din el.” Modul cum profesorul Vulcănescu se implica în proiectele tinerilor, aşa cum fusese gruparea „Criterion”, îl determină pe Noica să recunoască adevărul că „tot ce făcea acolo era lucru făcut plus Mircea Vulcănescu.” Discreţia sa nu altera profunzimea acţiunii temeinice, astfel că Noica recurge la un personaj mitologic atunci când afirmă că Vulcănescu „avea ceva de Noe în el. Ar fi ştiut să umple cum trebuie o arcă.” În evocarea sa, Noica insistă îndeosebi asupra rolului jucat de Vulcănescu în busolarea celor tineri: „Era inima şi temeiul în grupul ce-şi spunea „generaţia tânără”, deşi se manifesta în public cel mai puţin. Dacă Mircea Eliade era „şeful” generaţiei…, Mircea Vulcănescu era cel care o legitima în adânc”. Exemplele concrete l-au condus spre anii când Vulcănescu era asistentul la Catedra de Sociologie a lui Gusti şi le corecta lucrări, cum erau la studentul Noica traduceri filosofice din franceză. Concluzia este că Vulcănescu „era o mare prezenţă printre noi”, căci în anii celui de-al Doilea Război Mondial, când Vulcănescu era şi ministru, sub îndrumarea lui, tinerii filosofi au format o asociaţie cu seminarii zilnice şi lecţii de greacă, cu revista anuală. „Izvoare de filosofie”, unde profesorul Vulcănescu aducea contribuţia cea mai originală. Noica menţionează studiul lui Vulcănescu despre cele două tipuri de filosofie medievală şi „admirabilul studiu -conferinţă Dimensiunea românească a existenţei, fără lecţia căruia, poate, n-aş fi scris niciodată Rostirea românească.” Acelaşi profesor a avut rolul decisiv în selectarea dintre cele 14 cursuri ale lui Nae Ionescu a celor 4 cursuri, dar acelea au fost migălite cuvânt cu cuvânt înainte de publicare. Legătura lui Noica a continuat până la procesul lui Vulcănescu pentru care el şi-a pregătit pledoaria din timp şi le-a arătat-o tinerilor. Se ştie că în închisoarea de la Aiud, el s-a comportat eroic, gata să se sacrifice pentru a salva viaţa altui deţinut. S-a stins, după ce a fost ţinut într-o celulă la -20 grade C., ultimele lui cuvinte fiind „Să nu ne răzbunaţi.” După un asemenea deces martiric în închisoare al profesorului Vulcănescu, Noica a căutat prin lăzile rămase cu lucrările sale, găsind multe schiţe, traduceri, note şi proiecte, dar nu o mare operă, cum se aştepta să fi rămas de la o minte atât de strălucită. Marin Diaconu a publicat această evocare noiciană în primul volum apărut în 1992 la Editura Eminescu cu lucrare Dimensiunea românească a existenţei. Tot Domnia sa a publicat după manuscris Apărarea lui Vulcănescu la proces, text intitulat Ultimul cuvânt. În 2004 la Editura Humanitas, Marin Diaconu scoate cartea lui Mircea Vulcănescu Bunul Dumnezeu cotidian: studii de religie, ca în anul următor să îngrijească ediţia Mircea Vulcănescu Opere, vol. I-II, apărută în seria Opere fundamentale la Editura Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă din Bucureşti.
Preocupată de cea mai dramatică realitate a vieţii lui Constantin Noica, conf. univ. dr. Anca Sîrghie a tratat la simpozion tema Obiectivul „Dan Nica” la Sibiu în documentele Securităţii, demonstrând că nu numai în anii domiciliului forţat la Câmpulung, ci şi în cei ai aşezării filosofului la Păltiniş, Securitatea a acţionat neîncetat, astfel că imediat ce un dosar, cum a fost cel coordonat de lt. Col. Pătrulea Ioan, acţionând prin informatori precum „Nicoară” sau „Cristian”, s-a închis, se deschidea un altul, cum a fost la Sibiu cel coordonat de col. locotenent Laurenţiu Smaranda. Dosarul de urmărire informativă 2172-Păltiniş, constituit de Securitatea Sibiu, avea 7 volume, dintre care 5 au fost incendiate în timpul Revoluţiei din decembrie 1989. Când a descoperit incendiul produs în curtea Securităţii, grupul de sibieni din care făcea parte şi Anca Sîrghie, a protestat, încercând, dar fără succes, să oprească această acţiune. Important este că 5 volume din cele 7 au fost digitalizate înainte de Revoluţie. Cercetătoarea Dora Mezdrea de la Muzeul Literaturii Române din Bucureşti a realizat 3 volume dedicate temei Noica şi Securitatea. În vol. IV Nae Ionescu şi discipolii săi în arhiva Securităţii. Constantin Noica 2, Editura Muzeului Literaturii Române, 2010, Anca Sîrghie apare între prietenii lui Noica urmăriţi de Securitate, ca şi Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, Sorin Vieru etc. Pe o întreagă pagină se dau date despre familia profesoarei, despre proiectul de studiu ADDA în Germania, pentru care domnul Noica a încercat în secret să-i procure formularele necesare, despre înrudirea cu Radu Pârvan ( dr. Liviu Cristea) de la BBC Londra şi apoi la Europa liberă din Műnchen etc. Pentru ca urmăritorul să nu fie cumva cunoscut, s-a adus de la Tr. Severin o persoană cu totul străină de Sibiu. Certitudinea că este urmărită a avut-o profesoara când în iunie 1982 a făcut comanda unei convorbiri cu străinătatea de la un alt telefon decât cel personal. Glasul telefonistei a surprins-o cu întrebarea :”Tovarăşă profesoară Sîrghie, de ce nu vorbiţi de la numărul de telefon de acasă?”. Uimită şi contrariată, profesoara a întrebat cine este la receptor, convinsă că numai vreo fostă elevă putea să-i recunoască atât de uşor glasul. Răspunsul a venit năucitor: „Tovarăşa profesoară, eu nu sunt un nume, eu sunt un număr”. Orice discuţie cu conţinut primejdios, Noica o purta în compania Ancăi Sîrghie în plimbările prin staţiunea Păltiniş sau pe stradă în Sibiu, aşa cum el recunoaşte într-o formă camuflată în corespondenţa lor. Niciodată într-un spaţiu închis ei nu s-au hazardat să facă nişte enunţuri ce ar fi putut fi interpretate ca duşmănoase regimului comunist. Atunci când cineva a încercat să-l atenţioneze că este urmărit de Securitate, Noica a răspuns fără să se impacienteze :”Ei, şi?”, neacceptând să gloseze pe o asemenea temă. Bibliotecara Emilia Hîrbea îşi amintea că încercarea domnului Noica de a aduna la Păltiniş câte un profesor de română din diferite judeţe ale ţării, ca să le explice proiectul Manuscriselor Eminescu, a eşuat din cauza impedimentelor Securităţii, care l-a urmărit consecvent până la moarte. Există însă şi o parte benefică a acestei urmăriri, anume faptul că în lipsa unui jurnal personal, refuzat sistematic în favoarea unui Jurnal de idei, biografia filosofului se reconstituie din notaţiile urmăritorilor lui, idee precizată de Sorin Vieru în prefaţa semnată la cartea deja semnalată a dnei Mezdrea. La retroproiector, cele 56 de poze prezentate au susţinut ideile comunicării.
Pr. Nicolae Streza din Răşinari fructifică în comunicarea Noica şi Cioran: prietenie, filosofie, teologie dialogul epistolar dintre cei doi prieteni, insistând pe scrisorile trimise de Noica spre Cioran în care se desprinde o realitate cu totul specială, evidenţiată îndeosebi de comentariile filosofice şi teologice, nicidecum de cele literare. Noica considera că „dintr-un singur punct poţi veni sigur spre filosofie, anume dinspre teologie, întrucât aceasta îl prezintă pe om de sus în jos, admiţând pe Dumnezeu drept creator. Spre deosebire de Noica, Cioran nu-l consideră pe Dumnezeu punctul culminant al existenţei, chiar dacă vorbeşte de Dumnezeu, îl priveşte cumva panteist, neseparat de creaţie. Este o reminiscenţă platonică. Dialogul lor rămâne în diapazonul prieteniei. Cioran l-a calificat la superlativ, citind cărţile lui Noica trimise în Franţa. La rându-i, Noica ţinea să scoată în evidenţă la operele lui Cioran stilul şi lupta cu Dumnezeu. S- a argumentat ideea că lui Vulcănescu i-a fost recunoscută inteligenţa sclipitoare şi adevărul că în toate domeniile în care s-a afirmat, chiar şi în cel al poeziei, el a creat exemplar. În timpul procesului intentat de către comunişti, la falsa acuză că ar fi subminat economia României cât a fost ministru în guvernul Antonescu, Mircea Vulcănescu a dovedit contrariul, anume că tezaurul României era de 13 tone când el a intrat în guvern, şi sub conducerea sa el a ajuns la 24 tone de aur. Pentru viaţa sa neprihănită, merită să fie sanctificat.
Profesoara Lavinia Simona Bădulescu în comunicarea Constantin Noica-un filosof al culturii române, plin de sensibilitate, constată că, de când era elev la Liceul „Spiru Haret”, interpreta roluri în spectacole de teatru şi scria versuri, pe care le-a consemnat Alex. Ştefănescu în Istoria literaturii române contemporane. Noica scria poezie şi în 1971, aşadar la maturitate. Autoarea şi-a depănat amintiri de la Câmpulung, unde părinţii ei îl invitau pe Noica în vizită, iar filosoful le admira biblioteca. În generaţia lui, Noica nu a intrat în universalitate ca Eliade sau Cioran, pentru că el nu şi-a părăsit ţara, ci a dorit să reflecte realitatea românească. Descriind modulaţia fiinţei, filosoful a definit verbul „a fi” şi cuvântul „dor”, dar altfel decât Blaga. Exemplele continuă în demonstraţia, finalizată cu o concluzie: „Rămân la părerea că Noica era un om sensibil cu o cultură vastă, fructificată în cercetările sale şi interpretările de filosofia culturii, o pildă de studiu pentru noi toţi, generaţiile care i-am succedat.”

Între documentele discutate la simpozion, cel mai interesant, aflat în grija Muzeului Municipal Câmpulung, este constituit de cele 24 volume ale Procesului Noica-Pillat, intitulat Dosarele distrugerii elitei române, într-o ediţie realizată de Constantin Barbu la Editura Contrafort, Craiova, 2012, având texte olografe şi dactilografiate. S-a citit la Simpozion interogatoriul din 13 decembrie 1958 de la Piteşti, unul care durase 4 ore. Într-un limbaj de lemn tipic consemnărilor securistice, se menţionează, ca acuză, circulaţia unor „cărţi duşmănoase”, trimise de Mircea Eliade şi Emil Cioran în ţară sau ale lui Noica în străinătate. O parte din cartea Povestiri despre Hegel a fost redactată la Câmpulung Muscel, unde Noica a trăit 10 ani de domiciliu forţat.
Prof. de istorie Ion Oană a făcut cunoscută o a 3-a locuinţă a lui Noica în Câmpulung, până acum neidentificată. El a fost martor, în pruncie, al lecţiilor pe care filosoful le oferea copiilor din vecinătate, adunaţi la locul numit „Stâlp”. Aşa se manifesta dorinţa lui Noica de a fi profesor, un vis neîmplinit. Vii au rămas în mintea copilului de atunci arestările repetate ale lui Noica, ridicat de Miliţie cu tot ce scrisese filosoful acolo. La una dintre întoarceri, copiii au observat că domnul Noica nu mai avea dinţi, dovadă a maltratării la care a fost supus.
Doctorul Gheorghe Radu a fost prezent la toate ediţiile simpozionului, pe care l-a iniţiat împreună cu filosoful Constantin Barbu de la Craiova. El a amintit faptul că primele ediţii ale Simpozionului Noica s-au desfăşurat în cadrul „Zilelor culturii muscelene”. Domnia sa a comentat propunerea lui Constantin Barbu ca documentul Procesului Noica-Pillat, iniţiat la centenarul Noica, să fie oferit Muzeului de Istorie din oraş, drept care Muzeul a acceptat să găzduiască acest simpozion. O altă manifestare fusese la Alexandria cea organizată de Arhivele locale. Ing. Emil Hagi păstrează în biblioteca Fundaţiei sale din Câmpulung operele lui Constantin Noica şi cartea Neamul Noica a nepotului de văr al filosofului, ing. Nicolae Noica,  iar arhimandritul a scos Medalia Noica. Filosoful Alexandru Surdu a organizat un simpozion itinerant dedicat filosofului. Însă, în mod cert, acest simpozion de la Câmpulung Muscel este cel mai frumos dar făcut lui Mircea Vulcănescu, aşa cum la Suceava s-a organizat în acest an comemorativ o expoziţie pentru elevi dedicată profesorului.
 Sub veghea voievozilor încoronaţi din sala Muzeului, s-au oferit comunicanţilor diplome de participare, moment de emoţie cu care s-a încheiat partea ştiinţifică a evenimentului. Întregul simpozion s-a bucurat de interesul posturilor de televiziune locală, iar din partea instituţiei-gazdă, muzeografa Consuela Elena Grecu a asigurat aparatura necesară bunei desfăşurări a simpozionului. Caldele noastre mulţumiri tuturor câmpulungenilor implicaţi.
Din proiectul organizatorilor n-a lipsit nici vizita la Casa memorială “George Topârceanu” din Nămăeşti, unde sunt păstrate multe obiecte personale ale poetului şi războiul de ţesut care i-a aparţinut mamei, o strălucită maestră a veşmintelor româneşti. În imediata vecinătate, la Mânăstirea rupestră din Nămăeşti, am admirat icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, pictată de Sf. Apostol şi Evanghelist Luca. Aşadar, una dintre cele mai vechi icoane ale întregii creştinătăţi, legenda vorbind şi despre ascendenţa dacică a mânăstirii. La acest lăcaş sfânt atât de pitoresc ca aşezare, ne-a impresionat expoziţia de costume populare, unică în felul ei. Este o colecţie din care nu a lipsit nici costumul distins cu Premiul I la Expoziţia de la Paris în 1900, nici costume ţesute de mama poetului George Topârceanu, familie a cărei obârşie se află în Mărginimea Sibiului. Maica stareţă a împănat cu versurile proprii explicaţiile date evenimentelor nupţiale tradiţionale ilustrate, la care se purtau costume distincte ale principalilor actanţi. Ne-a impresionat această formă de creativitate a măicuţei-stareţe, căreia i-am promis să revenim, cu ocazia viitoarelor ediţii Noica de la Câmpulung, la mânăstirea rupestră de la Nămăeşti, o aşezare sacră cum nu mai există în ţară decât la Cetăţuia şi la Corbii de piatră.







comentarii
0 comentarii

Din aceeasi categorie
Targul de Cariere

Comunicat de presa

EVENIMENT TV
VISA MEDICA
visa medica
Cartuse toner, unitati cilindru
adi eco
Licitatie publica

ACCENT MEDIA