E foarte posibil să aibă dreptate apologeţii cosmodernişti ai «autonomiei esteticului» când se referă la domeniul artelor literaturii. Dacă aplicăm opinia criticilor care aclamă autonomia în discuţie la spaţiul artelor plastice ori dramatice, unde personalităţile par mai turbulente decât acelea manifestate în literaturi, ne lovim de contondenţa artiştilor în viaţa de zi cu zi. O mare dilemă: zeflemitorul critic dur al capilor catolici, de la cardinali la papi, Michelangelo Buonarroti care, pe lângă arhitectura, sculptura şi pictura de geniu s-a dovedit şi un fin sonetist. Una mai mică dar la fel de semnificativă: beţiile violente ale premiantului Pulitzer 1953 şi Nobel 1954, prozatorul aventurier antifascist/procomunist Ernest Hemingway, tatăl celebrei Iceberg Theory. Vedetele în literatură pot fi astăzi tributare aşa-zisului «biografism» de bună seamă asumat, făcând esteticul mai puţin autonom decât s-ar cuveni la o dreaptă judecată, cât de cât morală. Cu VIPurile artelor sportului – şi e de ajuns să ne referim la «sportul rege» – avem deja o problemă: esteticul vizibil cu ochiul liber al evoluţiei lor artistice atinge cote inter«galactice» egalate exclusiv de publicitatea ce li se face pe canale universale de comunicare în masă, pe măsura încasărilor mitologice de la casele de bilete. Numai că autonomia artistică a fentei şi golaverajului metaomenesc nu i-a împiedicat pe judecători să aresteze şi să condamne în 1991 la 14 luni de suspendare, pentru deţinerea unei jumătăţi de kilogram de cocaină, chiar «Mâna lui Dumnezeu» în persoană, alias Diego Armando Maradona – argentinianul considerat de esteţii sportului ca cel mai mare artist al balonului rotund după celebrul veteran brazilian al artei driblingului, Edson Arantes do Nascimento, cunoscut drept Pelé. Să mai amintim că Voltaire însuşi se crede că îl socotea pe dramaturgul absolut Shakespeare cel de dincolo de Canalul Mânecii un biet barbar, de bună seamă, inestetic. Cazul poetului Ioan Es. Pop, autodenunţat sicofant al Securităţii ce primeşte în 2011 premiul Cartea de Poezie pe anul 2011 este suficient de cunoscut şi de comentat, iar afirmaţia comentatorului George Ion: «Autonomia esteticului nu a murit pentru că esteticul nu a fost niciodată autonom», aşa cum apare ea pe pagina revistei Scena.ro, la 27 februarie 2019 (https://revistascena.ro/editorial/oscarurile-si-autonomia-esteticului/), l-ar putea tulbura puţin până şi pe Eugen Lovinescu. Iată de ce autonomia esteticului nu poate fi validată, cum nu poate fi socotită operă de artă incendierea Romei de un împărat dement, motiv pentru care putem considera opera nemuritoare inseparabilă de fiinţa morală (sic!), de asemenea neperisabilă şi definitorie a autorului acestei opere.
٭   ٭   ٭
Cu poesia se întâmplă ceva cu totul special, atunci când viaţa însăşi a autorului e trăită hölderlinian, adică poetic, iar în concretul speţei unei scriitoare precum Rodica Braga şi recenta sa carte de versuri intitulată Zgomotul liniştii (Sibiu: Imago, 2019), lucrurile sunt limpezi ca liniştea auzită, respirată aproape isihast de concret şi mărturisită deopotrivă, ca o secvenţială rugă de seară. La 1995, aceeaşi editură îi publica volumul de versuri cu titlu prevestitor pentru cel de acum: Neliniştea cuvintelor, iar cele două volume de «parabole» cu titlul Commentarius perpetuus, în colaborare cu Mircea Ivănescu din 1986, respectiv 2003, consolidează – laolaltă cu numeroasele cărţi de proză, aserţiunea că viaţa şi opera doamnei Rodica Braga se confundă până la similitudine, urmând o scriere poetică în perfectă armonie cu însăşi existenţa poetului. O persoană de rară delicateţe cu o carte de poeme frumoase şi prin veridicitatea inculcată unei dicţii ferme, limpezi, în deplină maturitate a rostirii. Or, exemplaritatea unei discreţii rafinate a persoanei în combinaţie cu tenacitatea spiritualizată a scriitoarei nu fac decât să confirme realitatea enunţului din titlul acestui text de întâmpinare: Rodica Braga se lasă trăită de poesia căreia îi dă viaţă printr-un ţipăt organic, eliberator, vestitor al ivirii poemei în lume: „zgomotul liniştii,/ floare cu petale de elitre/ înflorită/ în tot coşul pieptului” (p. 193). Mărturisirea acestei trăiri a poesiei ca fiinţare înmugureşte şi respiră peste tot în foşnetul filelor recentului volum, ca în această imaginare a forţei numinoase a Logosului marcat de erotismul hindus al viziunii chakrelor, figurate ca mantră a Pomului vieţii: „simt fiecare cuvânt/ ca pe una din terminaţiile/ mele nervoase [...]/ câte unul vine/ ca o tornadă care mătură/ totul în cale,/ mă pune la pământ [...]/ abia respir în poziţia orizontală,/ când simt/ cum suflul lui, de grele/ înţelesuri încărcat,/ e ca un glonţ/ spre mine îndreptat/ ce va desfereca un nod/ al energiilor ascunse” (p. 34). Lupta poetului cu verbul, asemeni aceleia între biblicul Iacob şi Înger, este una fără sfârşit şi fără scor altul decât regăsirea forţei expresive a tăcerii feciorelnice aprobatoare, miraculos-matriceale, genezice: „un buchet viu colorat/ rămăsese intact, culcat/ pe tăblia netedă./ era poemul pe care/ tocmai îl scrisesem,/ rânduind florile/ în apa senină din vaze,/ fiecare cuvânt adăpostind/ simbolurile ascunse/ ale indicibilului” (p. 192). Sunt versuri ale unei credinţe fireşti, fără a fi cu nimic declamative în registru religios. Remarcabilă prezenţa unui puternic sentiment al maternităţii, cu splendida răsturnare a clepsidrei în textul dedicat fiu„lui Marian” (ca bobul de muştar iute, p. 91), sau în cel adresat mezinu„lui Corin” (fiule drag, p. 163), ca în ilustraţia deosebit de inspirată a copertei cărţii. Iar Rodica Braga este femeia puternică din spatele unui istoricu şi critic literar redutabil şi mamă a doi fii dedicaţi cărţii, un editor şi un cercetător, ambii de succes.
Erosul cultivat de poetă este eroic alimentat doar din el însuşi, în gura unui thanatos feroce dar alungat textual, înfruntat anamnezic: „iubite, [...]/ aduceri aminte de demult/ îşi iţesc colţii de lapte” – unde raiul perpetuu, amintirea se regenerează cum uroboros pe sine din sine hrănindu-se, în tablouri expresioniste, de dramatism dionisiac consumat în combustii şi reîntors la prezentul potolit, liniştit ca o apă adâncă în implacabilă curgere: „aşa o veselie deşucheată/ ne-a cuprins ca o apă/ turbată./ unul altuia ne trecem/ paharul cu drojdii/ ameţitoare,/ mai puternice decât vinul/ limpede de odinioară [...]/ într-un târziu, obosiţi, ne privim/ ca doi prunci răsfăţaţi/ şi adormim îmbrăţişaţi,/ îndestulaţi de laptele/ subţiat al existenţei” (p. 120). Altcum decât la Nora Iuga, «fetiţa cu o mie de riduri» simbolice se lasă pradă, în jocul poetic al Rodicăi Braga, doar «dezmăţului»  punerii ideilor despre existenţă în ecuaţia unor concluzive ce denunţă frust propria condiţie/profesiune de credinţă: „poezia e o boală/ ascunsă care recidivează/ periodic./ forează la temelia fiinţei/ cu o tenacitate atroce” (p. 122). Acelaşi eros imanent, sublimat întru geneza periodicei regenerări naturale, în ciclul etern selenar al fiinţei poeta-poemului, cu adieri de cutremur sacrificial – descris odinioară, la noi, de autorul poemului Pasărea cu clonţ de rubin, preatânărul Nicolae Labiş –, vechi simbol punitiv, în fond, extras din mitul infinitului efort al lui Sisif: „când pasărea cu cioc de fier/ şi penele zdrelite/ va da semnal, cu ţipăt scurt,/ că jocul se-ntrerupe [...] voi ţâşni în noul joc/ ce va începe mâine” (p. 35). Parcă ar vorbi iubita Psalmistului, a lui Hāfiz ori Khayyam, cu o voce însă până acum necunoscută: „iubirea ta n-a înghiţit/ pe nemestecate [...]/ ispitiţi când de una, de alta/ ca doi şerpi înnodaţi/ în delir” (p. 83). Dar şi imnuri către puritatea divină ilustrată surprinzător de curăţia Buneivestiri: „mai puternic decât lumina/ iradiază albul florii de crin” (p. 48), ori apropiată de gândul deplinătăţii: în tine, Doamne, găsesc o/ linişte desăvârşită (p. 50).
Nu lipsesc observaţiile unor aspecte ale contingenţei ca: încălzirea globală (p. 139), ori reflecţiile socio-politice: trupul lumii s-a umplut (p. 130); o vrajbă nesfârşită ne-a cuprins (p. 131).
Zgomotul liniştii este jurnalul poetizat în 200 de pagini al unui scriitor  la care magma epică pulsează cu forţă şi talent în ritmul fără vârstă al inimii, Rodica Braga fiind autoarea a peste treizeci de titluri, în care majoritatea romane, proză pentru copii, schiţe, şi circa o treime, versuri. Degradarea lentă resimţită acut revine obsesiv în economia conţinutului acestei cărţi scrise cu «detaşarea» permisă lucidităţii în chingile declinului fiziologic firesc, denudat postmodern, aproape necruţător: „timp al iubirii decolorat/ de arşiţa mare,/ tot mai dogoreşti/ ca o sahara sub soare?”  (cicatricea iubirii, p. 18) sau: „trupul meu, iată, se-ndoaie/ ca o tijă de crin ofilit,/ firul vieţii flasc atârnă/ ca un fitil folosit” (p. 19). Declin transfigurat în pedeapsă asumată de retorica psalmului ca un icnet neputincios, nerevoltat, de copil supărat: „cineva mărunt cât/ bobul de linte,/ s-a furişat hoţeşte/ în alcătuirea mea [...]/ se înstăpâneşte până/ şi în visul de dimineaţă [...]/ a ajuns/ să-mi semene, să-mi pună în gură/ vorbe,/ să-mi înţepe încheieturile,/ să-mi înlocuiască obiceiurile,/ să râdă şi să plângă/ cu umorile mele,/ să-mi umple toată fiinţa/ c-un rău ce mă face nătângă” (pp. 107-108). Acelaşi descriptivism înclină spre filosofare indeterminante gerunzii: „dialectica ascunsă a timpului,/ clipele oscilând prin densitatea/ trăirii, conţinându-şi/ începutul şi sfârşitul./ efemera şi complicata lor zidire,/ din continuitatea discontinuului,/ urmând ritmul facerii/ şi al odihnei, dăruindu-ne/ o durată iluzorie” (p. 177).
Femeie eternă soţie-mamă-iubită, scriitoarea Rodica Braga se defineşte cel mai bine în versul tandru, şăgalnic şi ocrotitor cu care aşteaptă în cadra uşii deschise care e cartea de poezie Zgomotul liniştii: „zâmbete, cuvinte, tăceri,/ gesturi mărunte, gânduri,/ îmbrăţişări, contraziceri/ se întretaie, îşi dau rând,/ uneori zgomotos, alteori silenţios,/ ne ţes propria poveste vie/ şi caldă ca un joc copilăros” (casa noastră are pereţi, pp. 97-98).

Brumar 2019, Sibiu-pe-Cibin.