Tribuna
RESTITUIRI
Radu Selejan: „…a-i pedepsi pentru că sunt oameni”
Radu Selejan: „…a-i pedepsi pentru că sunt oameni”
Sub acest titlu apărea în 1995, la Sibiu, în revista Rostirea românească, an I, nr. 2 (director Mircea Tomuş), revistă meritorie dar din păcate cu durată scurtă de viaţă, o evocare empatică despre martiriul lui Horea şi Cloşca, a lui Radu Selejan. Empatică dar şi bine documentată, căci venea de la un scriitor care, în 1984, la 200 de ani de la revoluţia lui Horea, Cloşca şi Crişan, publica romanul-document "Roata fără sfârşit", roman care ar merita să fie reeditat dacă vreo editură ar fi interesată sau dacă ar funcţiona şi-n România democrată instituţia filantropiei în cultură. Îmi amintesc de discuţiile îndelungi pe temă şi de insistenţele de a scrie un roman evocator, ale lui Mircea Sântimbreanu, directorul Editurii Albatros, alt patriot, zărăndean şi el (născut la Băiţa, Hunedoara), care a frecventat, la Brad, acelaşi liceu (Liceul Avram Iancu) ca scriitorul Radu Selejan. Îmi amintesc de efortul şi pasiunea în a se documenta pe la arhive (Deva, Sibiu, Bucureşti), precum şi-n localităţile devastate de reprimatorii de atunci. Îmi amintesc de sporul, de inspiraţia şi plăcerea elaborării romanului - care parcă se scria de la sine - finalizat în nici două săptămâni, astfel că, după cum reiese din căsuţa tipografică, bunul de tipar l-a dat în 8 martie 1984. Prezentul text restituit este, desigur, extrem de succint, romanul, însă, derulează evenimentul tragic din avanpremieră până-n final, construindu-se din scene reale, decupate din surse istorice care i s-au părut autorului cele mai relevante. Aşa încât, privirea în urmă din această evocare a lui Radu Selejan, după 11 ani de la publicarea romanului-document şi-n cu totul alte condiţii sociale şi istorice, precum şi propunerile pe care le face sunt de interes şi de luat în seamă. Ana SELEJAN "...a-i pedepsi pentru că sunt oameni"

 

Se împlinesc, la 2 februarie 1995, două sute zece ani de când pe Dealul Furcilor, la Alba Iulia, Horea şi Cloşca au fost traşi pe roată, după ce, cu 15 zile mai înainte, Crişan şi-a pus capăt zilelor în închisoare, înainte de finalizarea interogatoriului de către contele Jankovich. Acum, după 21 de decenii, după ce, despre această revoluţie a românilor din Transilvania împotriva oprimării sociale şi naţionale exercitate de nobilimea ungurească, s-au scris multe mii de pagini, între care monumentalele exegeze semnate de Nicolae Densuşianu, în 1884 şi de David Prodan cu un veac mai târziu, s-ar putea crede că acest capitol din viaţa şi lupta poporului român, din punct de vedere istoric, ar putea fi închis. Chiar se lansase ideea că, după cele două volume ale lui David Prodan, trebuie să mai treacă cel puţin un veac pentru ca cineva să poată veni cu o altă lucrare în completare. Asemenea presupuneri categorice mi se par hazardate, cel puţin dintr-un punct de vedere. Căci, dacă mâine cineva ar încerca să pătrundă în intimitatea arhivelor din Viena şi Budapesta, căutând documente din acea vreme, cine ştie peste ce miraculos act ar da, care să răspundă măcar la unele întrebări rămase în suspensie, referitor la această impresionantă mişcare revolu­ţionară naţională şi socială. Şi, nu trebuie uitat: revoluţia de la 1784 din Transilvania a fost tratată ca un fapt izolat, ca o întâmplare "neagră" petrecută în Marele Principat al Transilvaniei care aparţinea de imperiul austriac. Cu multă durere în suflet, pe la 1865, Papiu-Ilarian scria: "Istoria acestei răscoale (a revoluţiei de la 1784 - n.n.) de acum 81 de ani, nici până azi nu e scrisă. Ungurii nu o scriu; ei ar vrea ca din tot ce priveşte această răscoală ei ar vrea ca din tot ce priveşte această răscoală, să nu rămână decât o vagă aducere aminte de jafurile şi omorurile ce au comis românii; de altminteri, e cunoscut faptul că ungurii sunt cei mai parţial, cei mai răi istorici. Iar românii nu cutează să o scrie. De aici a urmat că noi înşine, românii din Transilvania, pe când umblam la şcoală, eram aproape încredinţaţi, după câte auzeam de la profesorii noştri unguri, că Horea şi Mihai nu ar avea alt loc în istorie decât locul ce se cuvine hoţilor şi tâlharilor celor faimoşi. Şi dacă n-ar fi între români cine să scrie istoria de la 1848: după cele ce scriu ungurii chiar şi astăzi, sunt hoţii şi tâlhării tot ce făcurăm noi şi la acest an în Transilvania".

Hoţii şi tâlharii cei faimoşi erau stăpânii de fapt ai Transilvaniei care, după pătrunderea ungurilor de-a lungul Crişurilor, Someşurilor, Mureşului, către izvoare, către munţi, au încăput pe mâinile căpeteniilor lor la început, apoi pe mâinile nobililor care au făcut din români sclavi şi robi.

Să nu uităm documentul de tristă amintire semnat după răscoala de la Bobâlna prin care erau recunoscuţi ca oameni ai locului ungurii, secuii şi saşii, românii fiind declaraţi toleraţi, slujitori ai celorlalţi pe care, cândva, ca stăpâni ai acestor locuri, i-au primit cu pâine şi sare.

Ajuns din stăpân slugă, ba mai rău, trăind mai rău cu grumazul sub talpă de picior de străin în mândra şi bogata şi frumoasa Transilvanie, românul a izbucnit. Pentru că nu mai putea suporta dubla asuprire: naţională şi socială. Pentru pruncii românului nu erau şcoli. Pentru ortodocşi începuseră să nu mai fie nici biserici, după ce curtea de la Viena cu complicitatea papalităţii, inventă religia greco- catolică. Limba românească era desconsiderată, deşi, cu prilejul vizitei în Transilvania împăratului Iosif al II-lea i s-a spus, de către notarul de Mediaş că, la târg, un ungur, un sas şi un român, întâlnindu-se, se înţeleg numai româneşte. Căci, în mod firesc, limba română era limba populaţiei majoritare din principat şi, tot în mod firesc, sasul nu învăţa ungureşte, după cum nici ungurul nu învăţa săseşte pentru că nu trăiau decât întâmplător laolaltă. Românii erau însă pretutindeni. Nu era sat fără români.

După promisiuni imperiale neonorate, în 1 noiembrie 1784, pe Valea Crişului Alb, în comuna Curechiu, noaptea târziu, a fost declanşată revoluţia, de către Crişan, după ce el şi oamenii lui au fost atacaţi de subprefecţii Mihai Gal din Baia de Criş şi Wolfgang Nalaczi din Brad. Inevitabilul se produsese, deşi în planurile lui Horea, Cloşca şi Crişan, revoluţia trebuia să înceapă în 1785, în luna mai, împotriva tuturor nobililor unguri din Transilvania. Inclusiv împotriva românilor maghiarizaţi, deveniţi nobili, care se comportau şi mai rău cu iobagii decât nobilii unguri.

Pârjolul n-a ţinut decât o lună şi jumătate. Dar şi Viena şi Budapesta şi Clujul au simţit marele cutremur din Transilvania. Cutremur declanşat în numele împăratului şi cu voia lui. Lucru ce nu pare adevărat, deşi nimeni nu ştie ce discuţie a purtat Horea cu Iosif al II-lea cu prilejul pelerinajului iobagului român la Viena. În orice caz, se ştie că împăratul nu se afla în relaţii excepţionale nici cu guvernul de la Budapesta şi nici cu nobilii unguri din Transilvania; despre cruzimea cu care aceştia îi exploatau pe români se convinsese la faţa locului, cu prilejul celor două vizite făcute în Marele Principat.

Recitind declaraţia de la Şoimuş, după părerea noastră, punctul culminant al revoluţiei, proclamaţie dată în numele lui Horea, ne dăm seama că această mişcare fusese întrucâtva pregătită. Oameni cu şcoală participaseră la redactarea proclamaţiei, oameni care stăteau în umbră sau stătuseră în umbră sau care, prevăzători, s-au retras, văzând că revoluţia nu va avea sorţi de izbândă, acţiunile cetelor de români nu sunt sincronizate, că Horea nu ştia ce face Cloşca ori că Horea nu ştia ce face Crişan, în condiţiile în care mijloacele de informaţie erau ca şi inexistente, iar situaţia de pe diferitele "fronturi" se schimba de la o oră la alta, de la o zi la alta, în funcţie de tactica şi strategia aplicate de militarii imperiali.

Revenind la proclamaţia de la Şoimuş, adresată nobililor care se puseseră sub protecţia cetăţii din Deva, ea reprezintă un document de mare însemnătate; de altminteri, e singurul document al românilor porniţi să scape de asuprirea naţională şi socială. Căci proclamaţia sau ultimatumul dat de oamenii lui Horea în numele lui, la şoimuş, de fapt un fel de cântec de lebădă al revoluţiei, cerea cu prioritate ca: "nobili să nu mai fie, ci fiecare nobil, dacă va putea să capete vreo funcţiune împărătească, să trăiască din aceea" şi "posesorii nobili să părăsească odată pentru totdeauna moşiile nobiliare", iar "pământurile nobiliare să se împărţească între poporul plebeu, în conformitate cu ordinul ce-l va da Majestatea Sa Împăratul". Recitiţi cerinţele de mai sus, impuse de răsculaţi nobililor şi veţi desluşi cu câtă măiestrie politică a fost îmbinat naţionalul şi socialul în această teribilă proclamaţie, în acest document al revoluţiei din 1784, fără de care ridicarea românilor n-ar fi putut fi socotită decât o răscoală ca multe altele care s-au produs împotriva nobililor în frumoasa şi bogata Transilvanie.

Dar nobilii, după ce, lângă zidurile cetăţii din Deva, uciseră vreo 64 de români, luaţi chipurile prizonieri, după ce i-au pus să-şi sape singuri gropile, se vedeau stăpâni pe situaţie. Revoluţionarii nu mai aveau destule puteri să treacă Mureşul şi să-i înfrunte. Într-adevăr, cetatea Deva nu a fost cucerită de oamenii lui Horea. Căci tunul s-a dovedit a fi mai puternic decât bâta.

Cine a redactat această proclamaţiune? Cine a poruncit, când şi unde şi de către cine, să fie adusă la cunoştinţa nobililor? Nu se prea ştie. Se ştie că semnalul a pornit din Crişcior, de lângă Brad, transmis în numele lui Horea de Gheorghe Marcu, Ion Abrudeanu şi Petru Abrudeanu. Textul a fost memorat de cei trei reprezentanţi ai revoluţionarilor, care l-au obligat pe Carol Brünck, funcţionar de saline la Şoimuş, lângă Deva, să-l scrie, după dictare, şi să-l transmită nobililor. Ceea ce, funcţionarul, sub semnul ameninţării cu moartea, a făcut.

După acest ultimatum, revoluţia a continuat. Fără să aibă, însă, o perspectivă clară, fără ca vreunul din cei trei căpitani să mai creadă în victorie. Luptele se duceau la întâmplare, armata punând tot mai mult stăpânire pe situaţie. şi-apoi, să nu uităm angajarea nobilimii în lupta pentru înfrângerea răsculaţilor care s-a soldat cu sute de români morţi şi, în final, cu înfrângerea revoluţiei.

Cu toate aceste drame româneşti, revoluţia de la 1784 a dat de ştire Europei că în Marele Principat al Transilvaniei populaţia majoritară o formează românii. că românii sunt, de fapt, stăpânii acestui colţ de lume. Dovadă şi cea de-a doua scrisoare adresată împăratului Iosif al II-lea de către un francez (Seconde Lettre d'un Défenseur du Peuple a l'Empereur
Joseph II, sur son reglement concernant l'emigration et principalement sur la revolte des Valaques : ou l'on discute a fond le droit de revolte du Peuple): "Eu sunt cel dintâi care apăr cauza românilor ce au fost victimele forţei în această insurecţie şi, repet, că românii au dreptul să se revolte câtă vreme vor fi sclavi şi nefericiţi. A-i pedepsi pentru exercitarea acestui drept înseamnă a-i pedepsi pentru că sunt oameni", se spune, între multe altele, în scrisoare.

Acum, după 210 ani de când, pe Dealul Furcilor, la Alba Iulia, au fost traşi pe roată Horea, Cloşca şi Crişan, revoluţia românilor de la 1784 ne apare în toată măreţia ei. Deşi, cum spuneam, mai sunt unghere unde n-a pătruns lumina, care n-au fost restituite urmaşilor. Să păstrăm, aşadar, un moment de reculegere pentru toţi revoluţionarii de la 1784, ai căror urmaşi n-au format încă nicio asociaţie pentru a cere drepturi în numele moşilor lor care s-au jertfit pe altarul dreptăţii naţionale şi sociale.

 

Radu Selejan





comentarii
2 comentarii

L-am cunoscut pe scriitorul Radu Selejan în urma cu mai bine de 45 de ani. Drumurile noastre s-au intersectat de multe ori, iar momentele și evenimentele trăite împreună au fost dintre cele mai diverse. Ca să fac legătura cu un eveniment exploziv petrecut în Sibiu acum câteva săptămâni, trebuie să fac un plăcut efort de memorie pentru a readuce în lumină o discuție purtata cu scriitorul Radu Selejan în zilele premergătoare conceperii romanului "Roată fără sfârșit".
Într-una din zile îmi spune:
-Mâine voi începe să scriu un roman.
-Ce subiect va avea? am întrebat eu.
-Despre răscoala lui Horia, Closca și Crișan. Va fi, reține, o carte "bombă". Se va vorbi și la Europa Liberă despre ea.
Se vedea că era prins de febra creației. Relata subiectul ca pe ceva familiar, moții răzvrătiți erau "de-ai lui". Scria cartea cu sufletul.
Nu știu dacă Europa Liberă a acordat spațiu de emisie pentru carte. Dacă nu a făcut-o, a fost o mare greșeală.
Aș mai putea adăuga câteva amănunte despre acea perioadă premergătoare scrierii "Roții fără sfârșit". Nu știu dacă și pentru alții este așa de important cum a fost și continuă să fie pentru mine. Eram tânăr pe atunci și, mai mult ca sigur, foarte impresionat de Radu Selejan, primul om de creație pe care-l vedeam pregătindu-se sa intre în luptă cu materialul dur, - cuvintele - gata să - l transforme în arta; să scrie o carte de mare valoare pentru acele vremuri dar și pentru cele de azi , cu semnificații adânci pentru el un ardelean adevărat, și un moț "pup sânge" , dar nu numai pentru el. De fapt pentru întregul nostru neam, cititori sau nu.
Evenimentul exploziv despre care aminteam mai devreme se referea la dezvelirea statui baronului von Brukenthal.
A bont entendeur, salut!
Un cititor
16.10.2021 16:57
Felicitari, Tribuna si doamnei Ana Selejan pentru Restituire. Ar trebui mai multe asemenea initiative, pentru a face cunoscute eforturile oamenilor de cultura ai Sibiului de a aduce lumină în paginile mai intunecate ale istoriei. Și nu numai. Publicul merită să cunoască aceste eforturi, ca poate unii le-au uitat, iar alții nu le-au știut niciodata. Voi cauta romanul „Roata fara sfarsit”, sper ca exista la biblioteca „Astra”.
Ema
17.10.2021 08:59
Din aceeasi categorie
Muzeul Astra

SEVIS

Vacanta Eurotrip
info
A.D.I. Eco Sibiu
EVENIMENT TV
Comunicat Carmangeria Imperial final
Licitatie publica

accentmedia