Tribuna
RADU SELEJAN (5 nov. 1935 – 7 iun. 2000), după 20 de ani
RADU SELEJAN (5 nov. 1935 – 7 iun. 2000), după 20 de ani

NON OMNIS MORIAR

 

Când, în 2001, publicam o monografie a poeziei lui Radu Selejan (Retorica vulnerabilității), identificam în volumul Târziul clipei (1973) o confesiune existențială senină, destinsă chiar, discurs poetic care, însă, își va modifica radical tonalitatea, devenind sumbru, chiar tragic, în ultimele volume antume (Fără puncte cardinale, 1995; Lupta cu îngerul, 1996), cât și în poeziile postume (mai ales în ciclurile Elegii cu îngeri și scrum, Bocete, Sonete libere ș.a.). Reproduc, în continuare, din această monografie, o parte a acestei demonstrații despre o temă, care, alături de poezia de dragoste și poezia pentru copii, dezvăluie o față mai îmblânzit-interogativă a poeziei lui Radu Selejan.

 

                                                                                                            (Ana Selejan)

 

Poezia afirmării identităţii victorioase

 

Trei sunt direcţiile tematice ale acestui excelent volumaş de poezii Târziul clipei (1973). Excelenţa este dată atât de densitatea substanţei poetice (meditaţia despre ţară din ciclul Balade cu soare, lirica erotică, poezia căutării identităţii, sau cum am definit-o în titlu: a afirmării identităţii victorioase), cât şi de viziunea poetică unitară: solemnă, degajată, ceea ce ar sugera un anume echilibru existenţial - rara avis - în traseul ontologic atât de tensionat, dezvăluit de ansamblul liric. (…)

Volumul debutează cu o memorabilă ars poetica, care defineşte ţinta căutării poetice: “sămânţa-cuvânt”, teritoriul de investigare lirică: “rădăcina cerului”, căile de investigare: “sap ... cânt şi descânt” şi-n fine, efectul acestei acţiuni: textul poetic,, adică “poemul cer”:

Sap la rădăcina cerului,/ cânt şi descânt,

mă înclin şi mă rog odată cu stelele.

Caut sămânţa-n cuvânt/ din care au crescut rădăcina

şi tulpina şi frunzele nescuturate/ de furtuni ori de linişti

ale poemului cer. (...).   (Sap la rădăcina cerului)

Poemul dezvoltă trei tablouri, toatre debutând cu lait-motivul facerii poeziei: Sap la rădăcina cerului/ cânt şi descânt. (…).

Altă bijuterie poetică este următoarea poezie: Zodie, care afirmă aceeaşi îndrăzneaţă atitudine, dar în registru tonic, optimist. Căci, deşi nu este Fiul ceresc:

N-am zi de naştere/ ca să-mi colind,

nici zi de înviere/ să-mi plâng moartea, (...),

deşi nu este evocat în sărbători împărăteşti (de Crăciun şi de Paşti), eul liric îşi dezvăluie cu dezinvoltură şi convingere, originea eternă, divină, precum şi încrederea în întâlnirea finală cu Tatăl cel ceresc:

Mă ştiu din începuturi / şi-am să pier/ cu soarele odată,

ca bulgăre de jar/ pe colţ de cer,/privind nestânjenit în ochi de tată.

(…)

 

Că aceste versuri incantatorii şi pline de de sevă poetică care deschid poezia Zodie: N-am zi de naştere/ ca să-mi colind... l-au obsedat pe poet, germinând alte semnificaţii şi scenarii, o dovedeşte şi sonetul 16 scris la aproape 30 de ani de la versiunea iniţială. Tăiate în solemnităţi de autentic epitaf, cadenţele sonetului construiesc efigia sublimei prosternări în faţa Tatălui ceresc, căruia i se aduce cucerni­că mulţumire pentru mare mila Lui, pentru răgazul (“odihna clipei”) dat “spre a-mi scrie cartea”, pentru nopţile iluminărilor de tot felul (poetice, mistice, gnostice). Prin crista­li­nul formei, la fel ca-n toate poeziile, cutreieră şi alte imagini inefabile şi seminţe-semne, pe care Radu Selejan s-a încăpăţânat să le scoată, pentru noi, la iveală, din tezaurul lui de simţăminte şi cunoştinţe, atât de bogat, de nobil şi de ramificat, dezvăluind efigia unei figuri interioare, eminamente poetice, meditative şi inocente. Aşadar:

N-am zi de naştere, ca să-mi colind,

nici zi de înviere, să-mi plâng moartea.

Din lut m-ai preschimbat în om, gândind

că-mi voi lua din nemurire partea.

 

Trăit-am şi în rai, mereu pândind

odihna clipei, spre a-mi scrie cartea;

n-am apicat, căci şarpele, zorind,

de-nţelepciune mi-a legat şi soartea. (…).

 

Un simbol expresiv al poeziei afirmării identităţii victorioase, sacre, este drumul. Într-un excepţional poem (Început de margini, început de drum), în lumina aceleiaşi filosofii a perpetuei întrupări a energiei în univers, drumul este o chintesenţă de alte drumuri (experienţe, stări, chemări) şi funcţionează după principiul vaselor comunicante: Un drum se revarsă în altul/ şi-i iarăşi început (...).

Începutul însuşi, copilul e o răscruce de identităţi: el şi altul în acelaşi timp sfârşit (margine) şi început, atras de trăiri şi depărtări incerte, insodabile, căutând cu “spaimă”:

câte-o urmă în gând/ de-al meu, rătăcind/ dinspre mine în mai departe. (…)./ Început de margini, început de drum ,/ plâns de nou născut/după depărtarea care nu-l satură (…).

 

Alte, poezii aruncă în scenariul liric al căutării identităţii şi alte simboluri: copacul, sămânţa. izvorul, dorul. Bunăoară, Joc şi Dor descriu la modul expresionist şi ludic totodată, identitatea copacului, respectiv a izvorului. Copacul este rodul aspiraţiei spre contopirea cu cerul, a seminţei:

O sămânţă se scurge/ prin carnea fructului

şi apoi se-ngroapă în pământ/ cu gândul/

la îmbrăţişările cerului. (...)      (Joc)

Şi izvorul (sau dorul) ieşit “din adâncuri de mare/ odată cu luna” îşi caută aceleaşi origini celeste, sacre:

Şi se tânguie,/ printre stele aleargă,/ risipă,

căutâd în neştire/ între marginile lumii/ locul naşterii sale (…)

 

Pe nesimţite, viziunea calmă, echilibrată, starea solară se alterează (…). Trăirea se interiorizează, iar tonul devine grav, solemn. Alt simbol: nisipul sugerează clătinarea statorniciilor, existenţa nesigură, risipită:

Nisipu-i ars de zborul ciocârliilor/ căzute în atâtea nopţi

 din pomul soare (...)     (Şi stăruie nisipul sub zăpezi)

Gravitatea introspecţiei ia locul orgolioasei autodefiniri şi-n poemul dez­ră­dă­ci­năm pustiul. Pustiul, ca sălaş al nisipurilor, dar şi al spaţiilor plane, înmormântează “oştirile învinse” din care pornesc alte destine (sau visuri), bântuite şi ele de aspiraţii inefabile, spre orizonturi montane, bunăoară:

Să dezrădăcinăm pustiul/ în care dorm oştirile învinse,

din care se adapă,/ cucernic,/ lungul drumului

căţărat între margini/ de munţi. (...)

 

Tensiunea poetică este dată, însă, de succesiunea de interogaţii care aclamă urmele de viaţă (şi-n acelaşi timp căutările poetice, drumurile poeziei):

Dar unde-s ţipetele/ începutului de dimineaţă?

Unde-s urmele paşilor/ încleştaţi în fierbinţeala/ nisipului?

Unde-i departele/ din zborul fără veste al/ cocorilor? (...)

 

Şi-n final: un sugestiv portret al poetului desenat în cheie interogativă, o imagine a celui care săpând la “rădăcina cerului”, ori “dezgropând pustiul”, se întreabă cu seriozitate:

Oare eu,/ care am adunat/ fiecare urmă de umbră,

cuvânt cu cuvânt,/ unde-am ajuns? (…)

Un motiv expresiv valorificat de Radu Selejan este casa. Uşa, ferestrele, ochiul sunt elementele esenţiale prin care comunicarea e posibilă.

Imaginea casei adormite sugerează o odihnă fabuloasă la adăpostul nopţii, ca un oblon metafizic tras peste zădărnicia lumii:

Ultimul ochi al casei/ a-mpietrit./ Tot lungul drumului

s-a adunat în el/ ca o nesfîrşită credinţă/ în soare şi noapte.

Pătimaşe,/ razele lunii/ se caută în tăişul

unei lacrime/ mucegăite de singurătate.

Bate rotundul cântec/ al nopţii,/ bate, (...) (Ultimul ochi al casei)

În schimb, poemul De ce-ai zidit ferestrele? unul dintre cele mai memorabile din volum, insinuează, aproape fără tranziţie, motivul morţii (deşi o sugestie în acest sens găsim şi-n poezia Motiv japonez) prin imaginea casei fără soare:

De ce-ai zidit ferestrele/ şi uşa casei noastre, mamă?

Afară-s eu şi lângă tine-s eu,/ de ce să cerem umbrelor povaţă?

N-auzi? se tânguie prin preajmă/ o frunză neagră-n cânt

neistovit de lebădă./ N-auzi? De nerostit strigătul

cu care mă chemi/ se revarsă dincolo de margini. (...)

 

Ca şi-n alte rânduri, în ceremonialul poetic selejanian, reflexul ghemuirii materne apare în situaţii limită, ca acum, când substanţa vitală celestă e în criză: dănţuie a nebunie curcubeul/ sădit în mine de povaţa ta.

 

Opera lui Radu Selejan

 

Poezie: Corturile neliniştei. Bucureşti: Editura Tineretului, 1968; Cântece şi descântece de piatră. Bucureşti: Editura Cartea Românească, 1972; Târziul clipei. Bucureşti: Editura Eminescu, 1973; Fără puncte cardinale. Sibiu: Casa de presă şi editură Tribuna, 1995; Lupta cu îngerul. Sibiu: Casa de presă şi editură Tribuna, 1996; Poezii postume. Sibiu: Casa de presă şi editură Tribuna, 2003; Din cele mai frumoase poezii. Sibiu, 2003; Cărticica de cinci ani. Versuri pentru mici și mari. Sibiu: Casa de presă și editură Tribuna, 2005; Poezii. Ediție integrală. Sibiu: Tribuna, 2008.

 

Proză și memorialistică: Transparenţa subpământului. Bucureşti: Editura Albatros, 1972; Ţara curcubeului de piatră. Bucureşti: Editura Eminescu, 1973; Eliberarea lui Bularda. Bucureşti: Editura Cartea Românească, 1974; Cercul adevărului, roman. Bucureşti: Editura Eminescu, 1975; Patimile rădăcinilor. Bucureşti: Editura Cartea Românească, 1976; Aurul lui Bruda. Bucureşti: Editura Albatros, 1977; Barieră pentru cocori, roman. Bucureşti: Editura Eminescu, 1978; Cetăţi subpământene. Bucureşti: Editura Albatros, 1979; Gânduri pentru lauda pământului. Bucureşti: Editura Eminescu, 1982; Avesalon cel bătrân. Iaşi, Editura Junimea, 1983; Roata fără sfârşit, roman istoric. Bucureşti: Editura Albatros, 1984; Taina munţilor de aur. Sibiu: Editura Transpres, 1992; Nanu, roman. Sibiu, 1998; Taina cenuşii de stele. Proză scurtă. Sibiu, 2000.

 

Teatru: Două piese de teatru. Sibiu, 1995.

Scenariu de film: Barieră pentru cocori, Bucureşti, 1980.

 

Pagină realizată de Ana Selejan





comentarii
0 comentarii

Din aceeasi categorie
Infinity Ink. Photography

ciclism.sibiu.ro

Vacanta Eurotrip
info
Publica anunturi
Licitatie publica

accentmedia