Continental
Tribuna
Parastas literar - MIRCEA IVĂNESCU
Parastas literar - MIRCEA IVĂNESCU
Şase săptămâni - "Ca un vis în care baţi cu pumnii lăuntrici" Interviu: "Toate cuvintele sunt dureroase" 5 februarie 1999
- Domnule Mircea Ivănescu, încerc să depistez diferenţa de gramaj dintre coerenţele vieţii politice şi civice, şi rangurile politice dispuse în asumarea unui act politic sau civic. Este o întrebare agravată prin starea de neantizare a electoratului, tocmai de aceea mi se pare că asistăm la disiparea lipsei de "gramaj civic".

Dacă, aşa cum am impresia, părerea dvs. este că în ţara noastră s-a ajuns la o situaţie în care deosebirile de opinii şi puncte de vedere în chestiunile politice au dus la o separare de "rangurile politice", fireşte că nu aş avea ce obiecta. Mi se pare o constatare de ordinul evidenţei. Pe de altă parte, totdeauna a existat o opoziţie care, mai mult sau mai puţin articulat, a contestat puterilor constituite în ierarhiile respective, iniţiative, aplicarea în detalii - sau chiar în liniile generale, a politicii devenită oficială şi aşa mai departe. Tot ceea ce înseamnă autenticitate şi dorinţa de reală schimbare în bine a situaţiei de mare confuzie şi lamentabilă amoralitate (şi imoralitate) în care am fost făcuţi să ne complacem şi ne-am complăcut cu tot mai multă inerţie în ultimii cincizeci de ani, tot ceea ce înseamnă dorinţa de a ieşi din negură şi din minciună se situează pe poziţiile contestatare.

- În acest moment să intervină, oare, desprinderea de un trecut prin disiparea confuziilor?

E vorba, cred, în primul rând, de traducerea în practică a unei atitudini - mie mi se pare singura omeneşte dreaptă - de desprindere de un trecut şi de o confuzie sufletească în care nu mai avem scuza de a persista din frică sau din comoditate (sau din interes). Dacă, într-adevăr, asta trebuia să înţeleg din spusele dvs., nu văd ce aş putea răspunde altceva decât că ce spuneţi e perfect adevărat. Ajunge să privim în jurul nostru - şi în noi înşine.

- Îmi permit să vă citez, prin finalul unui poem apărut în 1973: "Şi totul fiind o închipuire pe marginea unei cărţi/ închisă, lăsată deoparte" şi care desfiinţează - un fel de a spune -, începutul unui alt poem, scris cu aproape douăzeci de ani mai târziu: "... însă apariţia unei fiinţe noi în această închipuire de semne/şi relaţii, zădărnicite uneori cu bună - sau rea-ştiinţă/ care e lumea noastră - nu schimbă cu totul aşezările, unghiurile din care se arată umbrele". Este limpede că am să vă întreb câte ceva din perioada cuprinsă (şi rescrisă) între cele două poeme...

Această întrebare se referă, bănuiesc, la propria mea strădanie în domeniul, prin excelenţă alunecos, al veleităţilor literare (or, eu am specialitatea să alunec şi pe teritoriul fizic, al vieţii concrete de toate zilele, mai ales iarna - cu atât mai mult în abstracto). Nu cred că e un subiect de interes larg - şi mă întreb dacă mai e de interes restrâns. Oricum, aş prefera să nu-l comentăm în public.

- De ce poezia nu devine o afacere? De ce se dezbină, inexplicabil pentru mine "mişcarea suprafeţei apei"? Lichidul acesta, ipocrit pentru unii, a înecat speranţele poeziei româneşti?

Că apa e un lichid ipocrit e lucru bine ştiut. Dar probabil că nu ar trebui să facem o dramă din faptul că "politicul" (dar ce înseamnă aici "politicul"? Autorităţile, adică guvernul?) nu sunt dispuse cu entuziasm şi concret să ajute "poezia" (adică, nu-i aşa, literatura), pentru că ea ne interesează în primul rând şi, fireşte, artele şi, în general activitatea creatoare. Adică cea care creează identitatea şi durabilitatea, perenitatea unei fiinţe naţionale...

- Nu numai identitatea, dacă îmi permiteţi, ci, în primul rând, valoarea...

Nu asta mi se pare grav. Citeam că guvernele succesive de la sfârşitul războiului încoace nu au reuşit (poate nici nu-şi manifestă dorinţa în sensul acesta) să ajute financiar diferitele organisme culturale (de felul consiliilor culturii) pentru a sista funcţionarea revistelor, apariţia cărţilor, menţinerea unui ritm al vieţii culturale etc. Şi totuşi, cred că nimeni nu ar putea pretinde că viaţa literară - sau poezia, ca să fim specifici - trece în Anglia sau Franţa sau Germania - prin vreo criză comparabilă cu cea în care s-ar zice că se îneacă ea în România actuală.

- De acord, numai că nici în Anglia, nici în alt spaţiu cultural-occidental nu se aplică trucurile insidioase şi ipocrite prin care se aplică, aici, o altă formă (poate pecuniară, poate partinică?) a jugulării culturii. Chiar dacă eu refuz neimplicarea dvs. în dezamăgirile - de moment, sper - ale vieţii culturale româneşti, aş cita din Povestire de seară: "Asta/ este ceva care trece - aşa cum am crezut multă vreme -...". Acum, sunteţi convins?

Dacă până şi comunismul a trecut, cred că am putea spune liniştiţi - chiar liniştiţi? - că va trece şi asta. Totul trece prin definiţie, doar. Numai că iată, în lumea în care trăim aici, dumneavoastră şi cu mine, şi cu toţi semenii noştri la această latitudine/ longitudine, comunismul nu a trecut - chiar dacă nu există îndoială că el a trecut obiectiv. Încăpăţânarea de a mai persista în unele găuri ale psihicului e dureroasă pentru cei care rămân în faţa lui, dar - asta fiind lumea noastră şi scena pe care ne prefacem că trăim - facem şi noi constatările de rigoare. Adică, le fac eu. Răspunsul real ar fi ca fiecare din cei care au conştiinţa acestei situaţii de dramă şi ca împrejurare degradantă, şi dureroasă, să facă ceva pentru a o schimba sau cel puţin îmbunătăţi. Nu-i aşa?

- Încerc să nu deblochez întrebarea dvs. Are izul întâmplărilor prevestitoare, aşa cum sunt convins că deţinem prea multe cuvinte dureroase în devălmăşie cu doar câteva şi ele pe alocuri muribunde sufleteşte.

Din toate cuvintele pe care le-am înşirat până aici alegeţi dvs., vă rog, unul sau mai multe. Toate sunt dureroase, pentru că se referă la o stare de fapt - şi de spirit - care mi se pare dureroasă - şi descalificatorie pentru foarte mulţi (ce să mai vorbim despre acea entitate care e ţara?). Numai că dreptul de a le considera ca atare, adică dureroase, damnabile, nu îl am eu, câtă vreme mă mulţumesc cu asemenea disocieri la masa de lucru.

- Vom disocia, prin bunăvoinţa dvs., şi tragismul cuvintelor, fie ele consecvente ori nu cu spiritul următorului dialog, pe care îmi permit să-l divulg (doar prin existenţa lui, deja promisă cititorilor). Vă mulţumesc!
(Nu s-a mai întâmplat...)

Ileni, Andrei: Scriitorul Mircea Ivănescu: "Toate cuvintele sunt dureroase". În Tribuna, Sibiu, CXV, nr. 2408, 5 febr. 1999, p. 3 (Tribuna culturală)




comentarii
1 comentarii

De unde se vede modestia, limpezimea si simplitatea exprimarii unui scriitor de clasa - M.Ivanescu - Dumnezeu sa-l odihneasca - si un siluitor tipic de cuvinte - A.Ileni...
pe mana cui l-ati lasat pe MI ?!
01.09.2011 08:58
Din aceeasi categorie
Muzeul Brukenthal

Publica anunturi

Vacanta Eurotrip
info
Apa Canal
Licitatie publica

accentmedia