Tribuna
PNL
PAGINA CREŞTINĂ
Coordonate religioase ale poeziei româneşti din secolul al XX-lea (III)
Creaţia poetică este o experienţă interioară profundă. Poetul se cunoaşte pe sine însuşi prin poezie, se re-descoperă într-un univers propriu, absolut intim, univers pe care-l experimentează direct. Prin poezie experimentăm o călătorie în necunoscut, o călătorie a spiritului însetat de absolut. De aceea, „experienţa poetică este asemănătoare experienţei religioase, dar nu se confundă cu aceasta; ele merg în direcţii diferite. Poezia prelucrează şi până la sfârşit exprimă misterul universal, în timp ce religia merge direct în transcendenţă” . Această delimitare conceptuală nu poate face abstracţie însă de „învecinarea” celor două experienţe: poetică şi religioasă. Poezia este o formă de rugăciune pentru oricine înţelege că relaţia lui cu semenii şi cu Dumnezeu este una de iubire. Chiar dacă respectă anumite norme, poezia „se împlineşte ca artă prin canoane formale, dar ea rămâne, în fundamentele ei, inspiraţie, cu izvoare în acea stare poetică pură, care se învecinează cu rugăciunea” .
O definiţie filosofică a poeziei surprinde nuanţat caracterul religios al marii poezii universale, precum şi punţile de legătură dintre un poet şi un mistic. Marea poezie a lumii are fior sacru deoarece mesajul ei este legat de marele mister al existenţei umane, dar şi de aspiraţia profundă spre spiritual, spre absolut: „poezia este expresie şi cale la ridicarea nocturnei misterului, este acel suflu minunat al imponderabilului, este până la sfârşit contactul substanţial cu fiinţa supremă a existenţei, ceea ce face ca marea poezie să capete un caracter religios. Poezia ca operă există prin formele ce le îmbracă, dar în esenţa ei este o misterioasă şi tulburătoare stare ce ne poartă sufletul în zona copilăriei şi sfinţeniei. Între poet şi mistic există o rudenie spirituală; poezia nu este prinsă în raţional, ci în supra-raţional, la locul unde ea serveşte modul ascuns al existenţei; deşi pleacă din experienţa concretă, ea vizează absolutul.”
O istorie a poeziei româneşti de inspiraţie religioasă nu poate ignora dimensiunea fundamental-creştină a neamului românesc, deoarece „inspiraţia religioasă este o permanenţă a poeziei româneşti, din epoca daco-romană şi până la poeţii contemporani” . De la primele încercări (în limba latină) ale lui Niceta de Remesiana (din secolul al IV-lea), trecând prin numeroasele osteneli de diortosire a Psaltirii şi a cântărilor liturgice, culminând în marea poezie religioasă a lui Ioan Alexandru, V. Voiculescu, Daniel Turcea sau Nichifor Crainic şi până astăzi, poezia religioasă are o evoluţie constantă devenind „parte integrantă a personalităţii literaturii române şi o dimensiune importantă a ei”. Dovedind preocuparea esenţială a creatorilor de a se evidenţia în / prin relaţia de iubire şi comuniune cu semenii şi cu Dumnezeu într-un spaţiu sacru / spiritual / sfinţit, putem susţine că „poezia românească a descoperit sacrul chiar de la începuturile ei” .
Într-un studiu teoretic despre poezia religioasă, Eugen Dorcescu spunea că „Literatura de orientare spirituală (inclusiv poezia religioasă) este opera unor autori cu necesităţi spirituale conştientizate, şi se adresează unor cititori cu acelaşi tip de viaţă interioară, fiindcă ea (în reuşitele ei, mai cu seamă atunci când atinge inflexiuni mistice) porneşte de la fundamente (nu de la imanenţă, nu de la aparenţe) şi se întoarce la fundamente. Într-adevăr, fiinţa noastră ne depăşeşte pe noi înşine, fiindcă aparţine Fiinţei..” Înţelegând aceasta încercăm să convingem că poezia de inspiraţie religioasă este o constantă a liricii noastre şi coordonatele pe care dorim să le trasăm alcătuiesc un sistem de cercuri, meridiane şi paralele ...literaro-geografice, cu ajutorul cărora ne punem de acord în privinţa spaţiului sacru, armonizat, orânduit şi ...coordonat pe repere diacronice, coordonate, principale sau secundare, de istorie şi critică literară.
Sacralitatea este „o manifestare deplină a Fiinţei” pe când „omul religios îşi asumă un mod de existenţă specific în lume şi, în pofida numărului apreciabil de forme istorico-religioase, acest mod specific poate fi întotdeauna recunoscut. Oricare ar fi contextul istoric în care se încadrează, homo religiosus crede întotdeauna în existenţa unei realităţi absolute, sacrul, care transcende această lume, unde totuşi se manifestă, sanctificând-o şi făcând-o reală.” Acest homo religiosus poate fi în centrul preocupărilor literaţilor în măsura în care înţelegem că „omul istoric, care trăieşte iluzia autodesăvârşirii şi acceptă moartea absolută este o arătare absurdă. Real e eternul om religios” deoarece „sacrul nu poate fi gândit hierofanic-ascensional, culminând cu Christos arhetip. (...) Sacrul constant nu se obţine hermeneutic. Fără Dumnezeu, graţie şi revelaţie, sacrul nu înseamnă nimic, rămânând doar o simplă nelinişte metafizică.” Sacralizarea / Desacralizarea lumii contemporane se regăseşte în preocupările poeticii de astăzi. Poeţii îşi revedincă deseori apartenenţa la diverse spaţii sacralizate / desacralizate, distincţia dintre sacru şi profan devenind o preocupare constantă a literaţilor şi filosofilor. Concepţii teiste despre lume se impun rând pe rând în timp ce obsesia unui Deus absconditus se regăseşte în literatura perioadei moderniste. Sacru şi profan devin complementare. Omul contemporan nu le mai poate distinge, pentru că cele două lumi, a sacrului şi a profanului, co-există, se exclud şi se presupun în acelaşi timp. Sacrul este un spaţiu tot mai frecvent invocat de lirica modernă. Şi asta deoarece „omul religios creştin este Omul etern. Nu există om religios în afară de cel ritualic determinant. Am mai spus că miticul, magicul şi raţionalul autonom situează omul în afara adevărului, frumosului, binelui şi sacrului, izvorâte din Dumnezeu. Fără ritual creştin cu conţinutul canonic al comunicării nu se poate vorbi de sacru. Conceptele, definiţiile, sistemele, organismele, visul şi entropia, rămân în posesiunea omului întrebător, căutător şi rătăcitor.”
De la cele mai vechi imnuri religioase la celebrul poet Rainer Maria Rilke şi până astăzi se poate vorbi despre existenţa unui spaţiu sacru în poezie. În literatura română, manifestări ale sacrului se resimt constant din cele mai îndepărtate timpuri ...literare şi până astăzi. Datorită îndeosebi cercetărilor de istorie a religiilor ale lui Mircea Eliade, secolul al XX-lea promovează două concepte fundamentale: acelea de sacru şi profan, asociate ideii de camuflare a sacrului în profan. Recitită din această perspectivă, dar şi cu un alt ochi critic, poezia română are, fără îndoială, printre reprezentanţii ei de seamă, poeţi religioşi. Astfel îi pot numi pe Ioan Alexandru, Vasile Voiculescu, Nichifor Crainic, Daniel Turcea, Valeriu Anania, Sandu Tudor, Valeriu Gafencu, Radu Gyr, Zorica Laţcu-Teodosia şi alţii.
Nu toţi istoricii şi criticii literari împărtăşesc însă această idee. Ion Negoiţescu remarca, în postfaţa la o antologie de „Traduceri din Lirica Religiosă” (George Ciorănescu, Mai aproape de îngeri), că în literatura română a secolului al XIX-lea există doar două capodopere ale liricii religioase: Fecioara Maria de Dimitrie Bolintineanu şi Rugăciune de Mihai Eminescu: „e adevărat că lirismul religios nu prea are reprezentanţi de seamă în literatura română, ceea ce ar dovedi interesul îndeobşte scăzut al publicului de la noi faţă de problemele religioase altele decât cele practice. În secolul al 19-lea, nu aş putea cita decât două poezii, două veritabile capodopere însă: Fecioara Maria de Bolintineanu şi Rugăciunea lui Eminescu, fără ca totuşi pe cei doi clasici să ne fie permis a-i trece printre poeţii religioşi: Bolintineanu este un senzual înnebunit de plăcerile orientului, combinat cu un patriot melancolizat de filosofia istoriei, versurile din Fecioara Maria strălucind aproape vinovat, ca podoabele numai pentru ochi concepute de fraţii Asam din catolica Bavarie a barocului târziu; iar Eminescu adună în poezia sa de la începuturi şi din tinereţe, o îngerime pe cât de numeric bogată pe atât de suspectă dogmatic, astfel că identificarea Maicii preacurate cu Luceafărul mărilor ţine mai degrabă de demonologie decât de angelologie.” Desigur, din aprecierea criticului Ion Negoiţescu care s-a referit doar la secolul al XIX-lea, nu ar reieşi că nu există deloc poeţi religioşi în literatura română. Însă ceea ce reproşează Ion Negoiţescu scriitorilor religioşi este faptul că „minţile de români care s-au dăruit cel mai sistematic spiritualităţii umane, precum Lucian Blaga şi Mircea Eliade, în pofida fascinaţiei exercitate asupra lor de fenomenul religios, l-au căutat mai cu sârg pe Dumnezeu în erezii şi superstiţii, în eresuri şi în magie, decât în sânul bisericilor constituite.”
Pe de altă parte însă, critici de seamă ai literaturii române recunosc, fără echivoc, că în literatura română „de la T. Arghezi la Daniel Turcea (cel din „Poemele de dragoste”) este un spaţiu vast de poezie religioasă în care încap toate stihurile, de la expresionismul panic al lui Blaga la vizionarismul satiric al lui N. Stănescu. Este inutil să mai precizez că mai ales acest tip de poezie religioasă mi se pare esenţial. Între altele şi pentru faptul că implică şi alte dimensiuni ale existenţialului şi ale spiritului.[s.n. M.D.P.]” Aşadar, lirica românească se îmbogăţeşte considerabil cu „acest spaţiu vast de poezie religioasă” ce se manifestă diferit de la un autor la altul dar, în acelaşi timp, trebuie să remarcăm faptul că un alt spaţiu liric – cel al desacralizării, al lipsei voite sau nevoite de sens sacru, va deveni mult mai bogat decât cel sacru (nu neapărat calitativ dar cantitativ). Treptat, în în secolul al XX-lea, autorii de poezie se vor desprinde de acest spaţiu sacru (poate şi datorită imixtiunii politice din anii ’60) şi vor căuta să exprime viziunea religioasă / sacralizarea / desacralizarea poeticii în stiluri proprii inconfundabile sau chiar ...inexistente.
O revenire expresă la ideea de spaţiu sacru în poezia românească se petrece imediat după 1990, ceea ce e relativ uşor de înţeles. Ancorat însă în realităţile secolului al XX-lea, poetul religios se lasă, la rândul lui, influenţat de îndoieli şi întrebări, precum toţi ceilalţi: „omul modern este măcinat de timp, ros de întrebări şi îndoieli şi înghiţit de spaţiul infinit, spaţiul empiric se află sub semnul experienţei deschise” . Nu trebuie ignorat faptul că, după 1990, deşi au fost publicate numeroase cărţi de inspiraţie religioasă, totuşi nu putem vorbi de o literatură prin excelenţă religioasă. Iar lucrul cel mai greu de constatat este acela că nu orice carte cu inflexiuni religioase poate fi considerată literatură religioasă. Acest lucru a fost remarcat şi în teza de doctorat intitulată Biblia şi sacrul în literatură, în care autorul Constantin Jinga a făcut disocierea clară între sacru şi profan, relevând frumuseţea deosebită a poeziei de inspiraţie biblică dar şi caracterul fals pe care îl poate avea uneori ...sacralizarea: „reciproca este valabilă şi poate că tocmai aici ar fi de aflat una dintre cele mai discrete, dar şi periculoase, fisuri ale modernismului: nu numai sacrul se camuflează în profan dar, adeseori, la rândul lui profanul îşi arogă posturile şi măştile sacrului. (s.n. M.D.P.)”
Analizând influenţele creştine din poezia românească, am putea constata că există „două tipuri majore şi evidente de poezie religioasă: o poezie religioasă manifestă (cu trimitere directă la învăţătura creştină şi biblică) şi o poezie religioasă imanentă în care „reverberaţia sacrului” vine dintr-o viziune creştină asupra existenţei umane.” . Fără nici o îndoială, „pe lângă poeţi prin excelenţă religioşi, după expresia lui D. Stăniloae, cum ar fi Nichifor Crainic, Vasile Voiculescu, Radu Gyr, [...] există în opera unor poeţi o religiozitate difuză, [deoarece] poezie religioasă nu înseamnă numai acele creaţii lirice care au un titlu explicit religios şi o inspiraţie biblică, dar şi acele care exprimă o trăire creştină.” Aceeaşi părere reiese clar şi din următoarea apreciere: „sunt două categorii de poeţi: unii care caută sistematic temele religioase şi construiesc mici parabole cu înţeles mistic şi alţii care, fără a folosi voit motive religioase, ating printr-o metafizică profundă şi originală starea de religiozitate în poem. Deosebirile nu sunt atât de mari pe cât le prezint eu, există un spaţiu în care poeţii din cele două categorii se întâlnesc.”
Apreciem că acest spaţiu sacru există realmente în istoria poeziei româneşti, indiferent dacă vorbim despre capodopere lirice sau despre poezii aparţinând aşa numitei „religiozităţi difuze”. Literatura română veche este un asemenea spaţiu sacralizat, în ciuda unui scepticism mai mult sau mai puţin întemeiat: „este regretabil că, mult prea des, s-a căzut în eroarea de a se considera că poezia română începe o dată cu Ienache Văcărescu; atunci când acesta se năştea, însă, noi aveam poezie scrisă de trei secole şi jumătate! Mă gândesc la troparele lui Filotei, deşi nu este deloc exclus ca ele să nu fie primele creaţii poetice ale unui român.” Noile cercetări de istorie literară au evidenţiat faptul că în spaţiul carpatic s-a scris poezie de inspiraţie creştină încă din sec. al IV-a: „spiritul religios a contribuit în mod decisiv la apariţia şi dezvoltarea literaturii şi a celorlalte arte, la cristalizarea fiinţei morale a neamului trăitor într-o ancestrală matrice, a instaurat ordinea sârguinţei şi a favorizat deschiderea ontologică către toate orizonturile de cultură” .
În primele decenii ale secolului al XX-lea, s-au afirmat poeţi de valoare, apreciaţi în epocă, fie că ei se numesc Octavian Goga, Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Ion Pillat sau Vasile Voiculescu, fie Al. Vlahuţă, Şt. O. Iosif, Cincinat Pavelescu, Vasile Militaru, Mihai Codreanu, Gregore Gregorian, D. Ciurezu, Vasile Militaru, Traina Dorz etc. Dar nu trebuie să uităm că literatura română a secolului al XX-lea se găseşte, aproape în întregime, „sub auspiciile geniului eminescian” cum a prevestit Maiorescu. Nici un poet român din acest secol nu a reuşit să egaleze măcar înălţimea geniului creator al lui Mihai Eminescu. De aceea, „epigonii” eminescieni, deşi au încercat să se detaşeze de model, nu au reuşit aceasta decât parţial. Unii critici literari contemporani vorbesc de un nesfârşit dialog cu „poetul nepereche”, marile creaţii poetice ale secolului al XX-lea fiind, in facto, „o operă deschisă” spre înălţimile şi perfecţiunile prozodice ale versurilor lui M. Eminescu, un dialog neîntrerupt cu Marele Emin (parafrazând expresia shakespeariană arhicunoscută „Marele Will”). Din infinitul eminescian s-au hrănit creaţiile poetice ale literaturii române şi până astăzi există un „dialog” cu opera eminesciană, simbolizând o „eternă reîntoarcere” la „mitul eminescian”.
Trebuie precizat însă clar că nu tot ceea ce s-a scris în secolul al XX-lea aparţine acestui „spaţiu vast” de poezie religioasă de care am amintit în capitolul precedent. Sincronizarea cu literatura europeană dar şi prefacerile majore ale epocii au creat posibilitatea de a accede la un astfel de spaţiu sacralizat / desacralizat iar părerile specialiştilor, sunt la rândul lor, diferite. Dacă pentru Florentin Popescu, „un rol important în cultivarea şi răspândirea poeziei creştine din perioada interbelică l-a avut, după cum se ştie, revista „Gândirea”, promotoarea unui veritabil curent – „gândirismul” [...] de care vor fi influenţaţi, în mai mare ori mai mică măsură, Blaga, Pillat, V. Voiculescu, Sandu Tudor, Ştefan I. Neniţescu şi o serie de alţi poeţi ale căror nume abia dacă au fost reţinute de istoria literară” , pentru Ion Negoiţescu „puzderiile de îngeri care populează paginile revistei „Gândirea” nu sunt mai convingătoare din păcate, oricâte bune intenţii se vor fi consumat în această privinţă. Făpturile celeste din poezia lui V. Voiculescu, extraordinarul intonator shakespearian de altminteri, dovedesc o senzorialitate îngrijorătoare, de care nu sunt scutite nici plăsmuirile feline de aceeaşi categorie din versurile lui Camil Baltazar.”
Şi totuşi, este imperios necesar a ne întreba din ce cauză există aceste diferenţe mari de opinie legate de existenţa sentimentului religios în literatura română. Când spun „religios” mă refer la toate conotaţiile termenului, inclusiv la cel de „sacru” (cu care uneori se confundă) despre care am vorbit în capitolul precedent. Consider că existenţa acestui sentiment în poezie nu este condiţionat de aderenţa la acest tip de poezie religioasă, că nu este obligatoriu ca un poet să se declare religios pentru a scrie poezie religioasă, dar nici nu aş putea aprecia că trăirile religioase din opere fac din autorul lor, în mod automat, un mare poet religios / mistic.
Pornind de la ideea că „Literatura creştină îşi aşteaptă cercetătorul avizat, care să îmbine în chip fericit calităţile criticului şi istoricului literar cu ale teologului avizat, chiar dacă mirean. Au existat în trecut încercări de sinteze, al căror ecou nu rămâne azi decât documentar” , readuc în atenţie câteva aprecieri ale lui Il. V. Felea şi Pan M. Vizirescu, primii autori de comentarii sau antologii de poezie religioasă din literatura română. Preotul Il. V. Felea mărturiseşte că, prin antologia sa, „am făcut lucrare de colecţionar. Am cercetat peste o sută de scriitori şi operele lor poetice cuprinse în aproape patru sute volume de poezii. Am intrat cu evlavie în sanctuarul artei poetice a literaturii române şi am căutat cu de-amănuntul să aflu cât element religios cuprinde. Îndeosebi am dorit să văd câtă şi ce fel de credinţă străbate poezia română contemporană, cu privire la noţiunile despre Dumnezeu şi suflet, acestea fiind dogmele fundamentale ale religiei creştine.” De aceea, suntem îndreptăţiţi să-l credem atunci când ne spune că „de la Psaltirea lui Dosoftei până la Psaltirea lui V. Militaru, toţi reprezentanţii consacraţi şi unanim recunoscuţi ai literelor române mărturisesc o credinţă vie în Dumnezeu şi în existenţa sufletului independent de trup şi de nemuritor. Arta cea mai idealistă, cea mai veche şi cea mai cinstită din templul artelor – poezia – înalţă imnuri de slavă, se închină şi cântă mărirea lui Dumnezeu, în perfectă armonie cu concepţia cuprinsă în cărţile sacre ale creştinismului. Cu alte cuvinte, poezia română împlineşte nu numai o misiune artistică, ci şi un apostolat religios creştin.” La rândul lui, Pan M. Vizirescu afirma că „sentimentul religios este una dintre cele mai puternice coordonate ale vieţii, căreia i-a deschis orizontul revelaţiei şi prin aceasta i-a înlesnit putinţa de a se introduce tot mai adânc în universul poetic. Religia şi poezia, iată cele două căi gemene deschise în faţa sufletului, pentru o călătorie de înălţimi şi popasuri comune. Amândouă se împletesc în năzuinţa aceluiaşi gând, una cu strălucirea neîntreruptă a unor raze argintii, alta cu jocul de culori al curcubeului. E atâta apropiere între una şi între alta, încât mai că nu-ţi poţi să-ţi dai seama unde este numai religie şi unde este numai poezie.”
Aşadar, un lucru este cert: spaţiul sacralizat / desacralizat se manifestă şi în literatura română a secolului al XX-lea. Vast, cu inflexiuni simbolice / magice / superstiţioase mai mult sau mai puţin acceptate de critica literară, spaţiul religios este o constantă a liricii româneşti din această perioadă.

Maria-Daniela PĂNĂZAN





comentarii
0 comentarii

Din aceeasi categorie
DC

EVENIMENT TV
VISA MEDICA
visa medica
Cartuse toner, unitati cilindru
adi eco
Licitatie publica