Tribuna
Sevis
IN MEMORIAM RADU SELEJAN (5 nov. 1935 – 7 iun. 2000)
IN MEMORIAM RADU SELEJAN (5 nov. 1935 – 7 iun. 2000)
Un capitol substanţial al monografiei critice despre poezia lui Radu Selejan (Retorica vulnerabilităţii), scrisă şi publicată de mine în 2001 (alături de alte capitole, Lirica de notaţie existenţială, Poezia erotică, Poezia morţii, Poezia cotidianului dereglat ş.a.) este capitolul Lirica metafizică.

Temă veche, cât poezia poetului... O obsesie a gândirii sale lirice, cu răsăriri mai mult sau mai puţin structurate într-o temă fundamentală – aşa cum se va dezvălui aceasta în ultimele două volume antume (Fără puncte cardinale, Lupta cu îngerul) şi, mai ales, în postume. Pe-atunci nu descoperisem încă poeziile inedite ale lui Radu Selejan. Le-am publicat în 2003 (Poezii postume). Cel puţin trei cicluri ale acestei cărţi (Amintiri ale unui picur de dumnezeire, Elegii cu îngeri şi scrum şi Bocete) se înscriu în rigorile meditaţiei metafizice, mai exact ale poeziei religioase, fiind, de fapt, o prelungire a poeziei creştine din volumul Lupta cu îngerul (1996). De altfel, şi-n cartea mea, comentam separat cele două braţe ale problematizării lirice: drama omului, problema finitudinii, a timpului, a căutării absolutului etc. şi poezia creştină din Lupta cu îngerul. Aşa voi proceda şi acum, reproducând, prescurtat, desigur, din cartea mea sus-pomenită, o parte a dimensiunii transcendente a poeziei lui Radu Selejan.

 

Lirica metafizică

 

O mai pronunţată căutare a fondului fiinţării, a esenţei ei divine, a problemelor ultime, a celor veşnice şi a celor vremelnice, găsim în ultimele două volume de poezii ale lui Radu Selejan: Fără puncte cardinale (1995) şi Lupta cu îngerul (1996). Desigur, nu suntem la prima întâlnire cu dimensiunea metafizică a poeziei sale. Aspecte ale acestei problematici, motivul eternei întoarceri, orgolioasa afirmare a ascendenţei divine, neliniştea şi tragismul în faţa implacabilului ş.a. le-am mai întâlnit, îngemănate cu alte proeminenţe tematice, şi-n celelalte verigi ale complexului liric selejanian (...).

Drama finitudinii, problema timpului, a vieţii sau a morţii veşnice, imaginarea lui „dincolo”, căutarea lui Dumnezeu: acestea sunt nucleele dominante ale meditaţiei metafizice a lui Radu Selejan. Să începem cu primul nucleu, cu poezia morţii, din volumul Fără puncte cardinale, pentru a face, astfel, legătura cu aceeaşi paradigmă tematică din sonetele din volumul Lupta cu îngerul. Există o anume esenţializare a acestui motiv, o punere a lui în surdină şi în solemnitate, prin câteva procedee, cum ar fi: alegoria, densitatea retorică, plasarea în ipotetic.

Soarele în asfinţit (Ca o rană soarele. Ca o rană de munte) deşi simbolizează moartea vremelnică, produce aceeaşi durere vie, ca orice moarte. Mitul eternei reîntoarceri nu mai satisface – aceasta pare să fie concluzia tragică a acestei alegorii:

Soarele, spre apus, pe muchia dealului,/ ca o rană de nevindecat,

ca o rană sângerândă, în coapsa cerului,

ca o rană în acoperişul lumii. (...) (Soarele ca o rană).

 

O imagine luată cu încetinitorul a acestui moment final al vieţii întâlnim în tabloul graţios şi dramatic în acelaşi timp al lebedei murind din poezia Vrajă. Lacul, cadrul obişnuit, natural, de existenţă, are acum o încremenire de rău augur, de apă stătută, a morţii: „Lebăda se priveşte în oglinda lacului tulburată”. Tulburarea (...) este ultima emoţie pământeană obişnuită, căci tot ce urmează ţine de neobişnuit: cântecul, zborul, provocându-i mirarea continuă:

şi deoadată începe să cânte / şi se-ascultă mirată (...)

şi-o ceaţă ciudată, parcă dintr-un fulger descinsă

Acoperă oglinda lacului / apa stătută aplaudă.

Lebăda încearcă să zboare, aripile n-o mai ascultă (...).(...)

Lebăda neagră – simbolul morţii în poezia lui Radu Selejan – apare în mai multe ipostaze; este reeditată şi poezia din volumul de debut care a întemeiat acest simbol. Acolo era intitulată Lebedele albe mor, aici, în volumul Fără puncte cardinale, este intitulată Lebăda neagră.

Excepţionalul poem Rătăcind mereu surprinde, tot aşa, cu încetinitorul, instalarea timpului fatidic, ce vine „călare pe o lebădă neagră, cu aripi de ceară”. Moartea, „vremea aceea”, este imaginată întâi ca o sumă de posibile trăiri şi senzaţii:

Vine vremea aceea, vine...(...)

Vine ca o izbăvire, ca o corvoadă, ca o aripă blestemată, ciuntită,

Ca un fulg de nea care doare, ca o ploaie cu soare (...).

 

Emoţia poetică e şi mai profundă prin plasarea în ipotetic a momentului ultim:

Dacă mi s-ar irosi sufletul,

cine s-ar încumeta să fie pe-aproape

şi să cuvânte în locul meu?

Cu această zguduitoare întrebare începe unul dintre poemele cele mai dense de lirism: Ca firul de apă pe prund, text ce topeşte în substanţa lui câteva adevăruri creştine. De fapt, întrebarea este pur retorică. În concepţia creştină, două sunt căile de ajutorare a sufletului după moarte: rugăciunile celor apropiaţi şi cei doi însoţitori cereşti care-l poartă spre rai şi iad şi apoi prin vămile văzduhului, cuvântând în locul celui plecat, în faţa vrăjmaşilor. Despre îngerii însoţitori nu se vorbeşte aici, dar aluzie la rugăciune se face, e adevărat, conotată cu „cântecul lebedei”:

Doar cântecul lebedei negre-i aproape

Ca o măiastră rugăciune / păşeşte-ncet,

numai eu să-l aud / ca firul de apă pe prund.

 

În câteva poezii, Radu Selejan încearcă să pătrundă misterul lumii de dincolo. Visul e una din căi. Dar nu este o cale de revelare, ci una de plasare în chiar inima acelei realităţi, nevăzută încă de ochiul omenesc:

aşteptam visul care să mă ducă de mână

În grădina aceea ciudată unde liniştea-i piatră.

Poemul Unde liniştea-i piatră începe cu descrierea acestui spaţiu sacru (...). Un loc al veşniciei şi statorniciei, o grădină în care aleile sunt din cer. În rest: toate realităţile sugerează durata şi temeinicia, prin reluarea unui simbol mai vechi al poeziei lui Radu Selejan, şi anume piatra:

şi eu voiam să ajung în grădina aceea unde liniştea-i piatră

unde cerul este presărat, nisip pe alei. (...).

Se observă că, în toate poeziile pe tema morţii, Radu Selejan vede veşnicia sufletului nu numai ca pe o realitate intrinsecă, ci ca pe una îndelung dorită şi căutată, pentru a-i fi înţeleasă taina. O poezie (O pană smulsă din aripa mea) este metafora acestei obstinate şi infructuoase căutări, indicând locul privilegiat al acestei meditaţii în imaginarul şi aspiraţia poetică – „aripa mea”:

O pană smulsă din aripa mea / plutea spre veşnicie,

înfiptă-n botul unui nor de rând (...).

 

Timpul reprezintă un alt motiv poetic în imaginarul morţii. Adevărat devorator de aspiraţii, „de foamea de veşnicie”, nemilos în faţa agitaţiei umane, el este stăpân atotputernic, inclusiv al spaţiului:

Sacul cu merinde-i tot mai gol, / fiecare zi-i o nouă pâine

care ne-amăgeşte foamea de veşnicie.

Implacabil, timpul stă pe loc (...). (Sacul cu merinde-i tot mai gol)

Ipostazei de dominus dominator i se opune în final cea de impostură: Timpul e impostorul cel mare / trădătorul împăiat mereu de sărbătoare. Particularizarea trecerii implacabile naşte stări de mare vibraţie lirică:

Domnule Timp! Domnule Timp! Domnule Timp!

Aş vrea să te frâng, să te sting!

Prea arzi cu mare vâlvătaie

şi prea mă dor spusele tale de paie! (...). (...).

 

Să încheiem, însă, poezia metafizică din volumul Fără puncte cardinale (1996) cu excepţionalul poem Aştept alt cer sub care să răsar, care deschide acest volum, adevărată artă poetică a poeziei selejaniene a transcendenţei. (...) Mărturisirea eului liric se face în ceasul de presimţire a marii plecări şi încercări:

şi-acum când carnea-mi piere / învolburată de durere, (...)

Când oameni, ziduri, turme şi porunci / s-au înecat în bunătatea Ta,

când râul s-a-nmormântat / în veşnicia care m-a temut,

când gândurile-mi se abat pe-un drum de nimeni măsurat,

când simt că mă scufund în lut ca o

sămânţă, mai pot fi oare orb şi surd şi mut?

De fapt, timpul mărturisirii (cel prezent) nu este cel cu care debutează poemul. La început, Radu Selejan construieşte o impresionantă imagine a Sufletului marcat de ardoare şi dăruire, având în permanenţă nostalgia duratei divine (...).

Se afirmă – tot în sensul căinţei şi cu un acut sentiment al vinei – orgolioase identităţi de destin. (...) Momentul ultim nu provoacă numai lepădarea de măştile lumii, aşadar o spovedanie totală, ci vecinătatea Părintelui luminii îndeamnă spre dezlegarea obişnuitei retorici interogative a setei de a şti:

boţit între o margine de cer şi alta

mai poate fi oare-ndreptat cu dalta?

Mai poate-n slava Ta să se-mplinească

vedenie cu faţă omenească?

Tăcerea şi semnele Tatălui opresc însă dureroasa foame de a şti (...). Tonalitatea lirică şi sentimentul poetic revin în punctul iniţial, prin afirmarea nădejdii în viaţa veşnică şi a sălăşluirii eterne în vecinătatea Lui:

O, câte nu Te-aş întreba

dar vorba Ta se-ntoarce-n mine mută

şi semnele pe care mi le faci / îmi poruncesc:

Taci! Taci! Taci! Taci!

şi tac şi-aştept,

sămânţă e-nceput

de Tine prefăcută-n har...

Aştept alt cer în care să răsar!

 

Ultimele patru versuri sunt gravate în marmura neagră a monumentului funerar din Cimitirul Bisericii Buna Vestire din Sibiu...

 

Scrieri de Radu Selejan

Poezie: Corturile neliniştei. Bucureşti: Editura Tineretului, 1968; Cântece şi descântece de piatră. Bucureşti: Editura Cartea Românească, 1972; Târziul clipei. Bucureşti: Editura Eminescu, 1973; Fără puncte cardinale. Sibiu: Casa de presă şi editură Tribuna, 1995; Lupta cu îngerul. Sibiu: Casa de presă şi editură Tribuna, 1996; Poezii postume. Sibiu: Casa de presă şi editură Tribuna, 2003; Din cele mai frumoase poezii. Sibiu, 2003; Poezii.Poems.Poésies, Sibiu, 2004; Cărticica de cinci ani. Versuri pentru mici şi mari. Sibiu: Casa de presă şi editură Tribuna, 2005; Poezii. Ediţie integrală. Sibiu: Tribuna, 2008.

Proză şi memorialistică: Transparenţa subpământului. Bucureşti: Editura Albatros, 1972; Ţara curcubeului de piatră. Bucureşti: Editura Eminescu, 1973; Eliberarea lui Bularda. Bucureşti: Editura Cartea Românească, 1974; Cercul adevărului, roman. Bucureşti: Editura Eminescu, 1975; Patimile rădăcinilor. Bucureşti: Editura Cartea Românească, 1976; Aurul lui Bruda. Bucureşti: Editura Albatros, 1977; Barieră pentru cocori, roman. Bucureşti: Editura Eminescu, 1978; Cetăţi subpământene. Bucureşti: Editura Albatros, 1979; Gânduri pentru lauda pământului. Bucureşti: Editura Eminescu, 1982; Avesalon cel bătrân. Iaşi, Editura Junimea, 1983; Roata fără sfârşit, roman istoric. Bucureşti: Editura Albatros, 1984; Taina munţilor de aur. Sibiu: Editura Transpres, 1992; Nanu, roman. Sibiu, 1998; Taina cenuşii de stele. Proză scurtă. Sibiu, 2000; Privind înapoi cu mirare. Memorii. Bucureşti: Cartea Românească, 2002.

Teatru: Două piese de teatru. Sibiu, 1995.

Scenariu de film: Barieră pentru cocori, Bucureşti, 1980.

Ana Selejan

 





comentarii
0 comentarii

Din aceeasi categorie
Staer

A.D.I. Eco Sibiu

Ghid informativ clienti EFSA

Tursib

Comunicat de presa

Vacanta Eurotrip
info
EVENIMENT TV
Licitatie publica

accentmedia