În anul 2022 apărea  (Sibiu: Editura Agnos) cartea Scrieri inedite de Radu Selejan, care, aşa cum precizam în Prefaţă, adună la un loc doar o parte din literatura autorului. E vorba de proză şi teatru de factură existenţialistă, proză pedagogică pentru copii. Tot acolo, şi povestirea mitică, istorică, Getusa,  din care să citim un fragment:

GETUSA, de Radu Selejan

„Pe vremea când săgeţile strămoşilor noştri spărgeau norii ce acopereau, aşa în treacăt, obrazul soarelui, în ţara care se întindea de jur împrejurul Carpaţilor trăia Getusa, cea mai bătrână şi mai înţeleaptă dintre toate femeile acestor pământuri, mama dacilor, sora munţilor, a câmpiilor, a râurilor şi a pădurilor.
Şi avea Getusa sumedenie de fii, de nepoţi şi stră-nepoţi, risipiţi între cele patru colţuri de zare, cât se întindea ţara, fiecare fiind o mlădiţă crescută din trunchiul dac al Getusei. Fiecare dintre ei îşi făcuse o casă, în jurul ei adunânduse apoi altele, până când, pe malul unei văi, la poalele unui deal ori munte, la marginea unei păduri răsărea o aşezare. Oamenii trăiau în linişte, îndulcindu-şi viaţa cu vin şi veselie.
Bătând drumurile ţării, Getusa era fericită ştiindu-şi urmaşii aşezaţi fiecare la casele lor. Furtunile, cum veneau, aşa plecau. Uneori lăsau în urma lor câte un copac lovit de fulger, semn că Gebeleizis a trecut pe acolo mânios, cine ştie din ce pricini.
Odată, însă, furtuna n-a mai venit adusă de vânt şi de nori negri. Drumurile ţării se cutremurau strivite sub copitele cailor, a roţilor carelor de luptă, sub paşii cohortelor venite de departe, de dincolo de marginea de zare unde cobora soarele pentru o noapte de odihnă. 
Presimţirile Getusei s-au adeverit. Imperiul cel mare al romanilor nu-şi mai încăpea între malurile graniţelor. Aurul dacilor îi ademenea încă de multă vreme. Vetrele aşezărilor fiilor Getusei erau în primejdie. Getusa, aflându-se undeva într-un capăt de ţară, a poruncit Vântului să dea de ştire fiilor săi de primejdia care, de la o zi la alta, îşi făcea loc tot mai către inima Daciei.
Tulnicele au prins apoi să spargă liniştea, s-o alunge printre crestele munţilor. Foşnetele pădurilor au prins să glăsuiască după un dat anume, învăţate de Getusa, îndemnând la luptă pe toţi bărbaţii în putere ai obştilor. În jurul Getusei, ca la o sfântă poruncă, s-a adunat o mare de oameni, fiecare bărbat având asupra sa, arcul, scutul şi tolba cu săgeţi înveninate. Chipurile tuturor celor de faţă erau aureolate de jurământul făcut cu veşnicia.
Trecând printre şirurile lungi ale bărbaţilor aleşi, Getusa îi îmbărbăta, îndemnându-i să înfrunte fără teamă furtuna care se apropia. În fruntea lor a pus pe cel mai destoinic dintre daci, pe bărbatul între bărbaţi, fiul ei şi al Pământului, (…). Tuturor, binecuvântându-i în numele Soarelui, le-a dat putere din puterea acestui pământ, dragoste fără de moarte faţă de ţară şi, avându-l în frunte pe viteazul între viteji, i-a îndemnat să înfrunte neîntârziat marea furtună care trecuse deja hotarele zării din jurul Carpaţilor.
Femeile şi copiii au rămas în grija bătrânilor fiecărei obşti, iar Getusa, mama văzutelor şi nevăzutelor s-a urcat pe cel mai înalt vârf de munte, alături de Soare, să vadă lupta. (…)”.

Getusa sau o Gesta Dacorum
Getusa este un personaj mitic creat de Radu Selejan, prezent încă în scrierile de tinereţe, în proză sau teatru, publicate – în presă, fragmentar, după 1967. Personajul, câteva imagini, scene şi idei au fost introduse în scenariul liric Suntem aici!. Născută din dragostea de ţară autentică, vie şi nealterată a moţului Radu Selejan, Getusa este o scriere mitizantă, care, prin personajul central şi aluziile istorice, pune istoria străveche a românilor în mit. Este o proză istorică, mitică, dar la fel de exact poate fi şi un scenariu epic în 18 tablouri. Naraţiunea se bazează pe tehnica magnificării şi a hiperbolei, petrecându-se în timpul 101106 d. Hr., adică în timpul celor două războaie daco-romane.
Încă din primul tablou suntem transferaţi într-un timp mitic: „pe vremea când săgeţile strămoşilor noştri spărgeau norii”. Acolo trăia Getusa, personaj arhetipal, „cea mai bătrână şi mai înţeleaptă dintre toate femeile (…)”. Personaj intuitiv, Getusa presimte primejdia unui război iminent din partea „imperiului cel mare al romanilor”, atras – nu întâia oară, de „aurul dacilor”, astfel că începe să organizeze ţara; pe bărbaţii care trebuiau să lupte (în fruntea cărora „l-a pus pe cel mai destoinic dintre daci (…) fiul ei şi al Soarelui”, adică pe Decebal), pe cei rămaşi la vetre („Femeile şi copiii au rămas în grija bătrânilor fiecărei obşti”), pregătind şi noi aliaţi, din ordinea supranaturală a firii (Soarele, Luna, Noaptea, Luceafărul), toate aceste personaje cosmice numind-o „soră”. (..). 
A fost, se ştie, o înfrângere a „fiilor, nepoţilor şi strănepoţilor” Getusei, consemnată de autor printr-o metaforă strălucitoare, aceea a cămăşii de in, „însemnată cu linii negre”, cusute cu acul de aur, fiecare suflet – o linie neagră: „Sufletele copiilor mei … Ele rămân aici, pe cămaşă (…). Ca nişte semne ale nemuririi”. 
Întâiul dialog din naraţiune, care sparge descrierea mitică, are loc între Getusa şi Soare – considerat tată al dacilor, care, la rugămintea Getusei, îşi îmblânzeşte razele, apune mai repede şi lasă Noaptea să răcorească şi să înzdrăvenească răniţii.
De-acum naraţiunea primeşte o accentuată dimensiune cosmică. Căci după înmormântarea celor căzuţi („la căpătâiul fiecărui mort, o groapă, cât să poată trece vântul peste el cu adieri de viaţă”) şi după transformarea „mlaştinii de sânge” în „pădure de brazi”, prin plantarea de puieţi: „pentru fiecare oştean mort, un pui de brad” – puieţi care cresc repede, ca-n poveste, într-o noapte, cu concursul Lunii şi a Luceafărului. De-acum, Getusa se pregăteşte pentru cea de-a doua confruntare militară, căutându-şi aliaţi şi mai puternici, preparative narate în episoadele 5 – 8. (…). 
Singurele nume şi denumiri din această poveste mitică sunt Getusa, Sarmizegetusa, Decebal şi Traian, numele conducătorilor fiind, însă, pomenite mai târziu (Decebal în tabloul 5, Traian – în ultimul).
Forţa naraţiunii constă în liricizarea intensă a faptelor Getusei şi a declaraţiilor de loialitate şi ajutor ale aliaţilor din natură şi cosmos.(…) Getusa elaborează strategii de luptă detaliate cu acei aliaţi care, bănuia ea, că vor fi principalii implicaţi în război: Pădurea, Muntele, Marele Fluviu şi Câmpia. (…). 
Forţa imagistică, inventivitatea epică privind animarea inanimatului, exploatarea virtuţilor expresive ale prozopopeii, sunt memorabile! La fel, şi jocul hiperbolic şi lirismul descrierilor. Vântul, bunăoară, devine scrib la întâlnirea Getusei cu Muntele – care, „sătul de singurătate” şi bucuros de oaspeţi, îşi acceptă prompt rolul în luptă: „să fii ca un zid de netrecut (…)”.
Bătălia decisivă, finalizată cu înfrângerea dacilor, se va da la Sarmizegetusa, fiind descrisă în penultimul capitol (17); până atunci, însă, în capitolele 10,16, au loc scene memorabile printre daci: discuţia Mamă-Fiu (Decebal), discuţia Getusa-Duhul pământului dac şi jurămintele aceluia, festivitatea dacilor în „cetatea de aur” – Sarmizegetusa, adică sărbătoarea Soarelui, intervenţia Marelui preot, îmbunarea lui Gebeleizis şi altele, toate pe fondul veştilor cutremurătoare despre înaintarea romanilor şi cucerirea sudului Daciei, precum şi a cetăţilor dacice din jurul capitalei, „cu preţul unor jertfe de neînchipuit”, căci „dacii luptau cu o înverşunare pe care împăratul n-a mai întâlnit-o la alte popoare”.
Episodul final este cel mai scurt; intrând în „cetatea de aur”, „după nopţi şi zile (…) în care sângele le-a ajuns la glezne”, romanii sunt aşteptaţi de „Decebal, nemuritorul, fiul Luminii şi al Soarelui, coborâtorul din Gebeleizis”; iar când Traian a intrat în cetate „Decebal s-a scufundat în nemurire, iar Getusa a binecuvântat clipa de naştere a românilor (…).” Radu Selejan îmblânzeşte, aşadar, jalea şi jertfele învinşilor, cu consecinţa şi perspectiva istorică, dar şi cu cea pedagogică, a patriotului, exprimate în ultima propoziţie: „Minunată şi nemaiîntâlnită lecţie dată istoriei lumilor”