Tribuna
Sevis
File de calendar: „Lacrimi și Sfinți” cu Emil Cioran la o sută zece ani de la naștere sa
File de calendar: „Lacrimi și Sfinți” cu Emil Cioran la o sută zece ani de la naștere sa

La 8 aprilie anul curent 2021 se împlinesc 110 ani de când tot la 8 aprilie, dar în anul 1911 se naște Emil Cioran în Rășinari în familia preotului Emilian și Elvira Cioran. Sunt multe calificative care i s-au dat, precum filozoful, gânditorul, moralistul, existențialistul, însinguratul, și politologul, căci a scris introspecții politice, în fine un „Iov post-modern care a știut să-și valorifice suferințele într-o utopie neagră în care, fapt curios strălucesc intens luminile Apocalipsei” – cum apreciază academicianul Eugen Simion. (Introducere la : Emil Cioran; Opere Vol. 1; Academia Română; Fundația Națională pentru Știință și Artă; p. CLVII). „Cioran este, s-a putut observa încă de la debutul lui un caz pentru critica literară românească și în genere pentru opinia publică mereu șocată de părerile lui față de modul nostru de a fi și față de valorile în care noi românii ne regăsim în ceea ce ne pare a fi esențial pentru identitatea și pentru puterea noastră de creație. V-a rămâne multă vreme, cred, un caz pentru criticii literari, pentru filozofi, moraliștii și politologii din generațiile ce vor urma, seduși poate și ei de nedesăvârșirile acestui moralist atât de inspirat formulate în scriitura sa, încât devin seducătoare la lectură.” (Ibidem.)

            Am citat din cuvintele domnului Eugen Simion care l-a cunoscut personal pe Emil Cioran în vremea unei burse de studii la Paris și care a fost de nenumărate ori la Rășinari participând la Colocvile Cioran. În 2011 când Academia Română a primit donația domnului George Brăiloiu care cumpărase la licitație o parte din manuscrisele vândute, ajunse într-o ladă ce stătuse în Sibiu și nimeni nu o cumpărase - am fost prezent și eu în Aula Academiei Române, împreună cu primarul Bucur Bogdan al comunei Rășinari și doamna Anca Sârghie, cunoscuta sibiancă specialistă în cronografia lui Cioran. Fusesem deja cunoscut ca iubitor de Cioran pentru că am scris un eseu „Cioran, Cearta cu Dumnezeu” publicat în Volumul Întâlniri cu Cioran la Editura „Fundația Națională pentru Știință și Artă”, sub coordonarea lui Eugen Simion.

            De aceea acum, la ceas aniversar când ne bucurăm că Emil Cioran declarat în Franța – unde a trăit între 1940-1995, a fost declarat cel mai profesionist scriitor străin de limbă franceză și a primit premii, pe unele le-a și refuzat, este român, este rășinărean.

            Ca preot și puțin pretins teolog, voi spune câteva cuvinte despre relația lui Cioran cu Dumnezeu, cu teologia. Citând cartea „Lacrimi și Sfinți”. Scriitură în care se ceartă cu Dumnezeu după cum spune la pagina 170: „Fiecare om ispășește, de la naștere la moarte, păcatul de a nu fi Dumnezeu. De aceea viața nu este decât o continuă criză religioasă, superficială la credincioși, zguduitoare la îndoielnici.... Cu Dumnezeu trăim într-un ritm alternant; ne împărțin succesiv puterea, de aici pleacă două înțelegeri diferite ale lumii care nu se pot împăca în nici un fel. Nici Dumnezeu și nici noi nu suntem dispuși la concesii... Dumnezeu se amestecă în cele mai neimportante împrejurări, este de față la incidentele cele mai însemnate. Am putea zâmbi fără intervenția lui? Credincioșii care îl imploră la fiecare pas – când beau apă ca și când mor știu prea bine că lumea asta nu poate exista în voia ei fără să se distrugă pe loc. Oare ce curs ar lua întâmplările dacă Dumnezeu s-ar retrage în pasivitatea lui inițială? Ce o mai poate salva? Aici apare orgoliul nostru în dimensiuni de soluție cosmică. Cu Dumnezeu nu poți fi părtaș în același timp la putere... Adesea îmi vin în minte pustnicii aceia din Egipt care săpau mormânt pentru a plânge la el zi și noapte. Întrebați de rostul lacrimilor ei răspundeau că-și plâng sufletul... De ce nu plouă în pustiu? Ce rost ar mai avea după lacrimile pustnicilor?...Ce interes ai mai avea să răscolești cruntele mele amintiri sau să-ți împovărezi memoria cu mine? Sau ai nevoie de fioruri reci? Vei ajunge vreodată să-ți măsori căderea prin gândurile tale la mine, și prezența mea în neliniștea ta să fie în gradul pierzaniei tale? Căci știu prea bine, Doamne, că n-ai decât un păcat: gândul tău la mine. Și astfel, întoarce-ți inima de la creatură și salvează-te uitându-mă. Ești prea bătrân în ființă și prea tânăr în ură. Dar ura înghite ființa și izvoarele ei. Creator iresponsabil și nevinovat, rostul tău e să cerșești îndurarea odraslelor tale! Ce singuri suntem, Doamne!” (pagina 170-172 din Ediția Humanitas 1991).

            Când a citit mama lui Emil, preoteasa Elvira, soția preotului Emilian Cioran Paroh în Rășinari și apoi la Catedrala Mitropolitană din Sibiu, ulterior și consilier – Nebuniile cu care îl dăruia pe Dumnezeu, fiul său Luț-Emiluț  „s-a supărat a moarte” cum umblă vorba în Rășinari. El însuși mărturisește despre această catastrofă provocată în rândul celor ce-l iubeau: „Când am scris Lacrimi și Sfinți trăiam o adevărată luptă între ispită și refuz, dar niciodată n-am putut să depășesc îndoiala. Fascinația negativului îmi este atât de naturală că îi simt prezența în orice clipă... La câteva luni am primit o scrisoare de la mama care îmi scria cât de tare a supărat-o cartea mea, m-a rugat să-mi retrag cartea... I-am răspuns că ea reprezintă singurul lucru religios conceput în Balcani, deoarece înfățișează o controversă de tip balcanic cu Dumnezeu. E cea mai bună carte pe care am scris-o în românește; Nu are legătură cu ceea ce se întâmpla, nu avea nici un fel de afinitate cu problemele pe care le punea istoria la vremea aceea. Am venit la Paris în 1937. Dacă tot e să-ți ratezi viața e mai bine să ți-o ratezi la Paris decât în altă parte.” (Opere, pagina 1282).

            Dar striga și punea în scrisori către Părinți înaintea Sfintelor Paști „Hristos a Înviat și Sărbători fericite!” (Ibidem, p.1158; 1168). Iar de ziua lui, în 8 aprilie 1965 notează: „Ziua mea de naștere am așadar 54 de ani.” (Ibid. p.1288). Și în „8 aprilie 1967. Ziua de naștere. Să trecem mai departe” (Ibid. p.1292). „Catehizmul învinșilor  - iată titlul sub care ar putea fi așezate toate cărțile mele. Singura mea justificare: N-am scris nimic care să nu fi izvorât dintr-o mare suferință. Toate cărțile mele sunt rezumate de dureri și disperări, chintesență de zbucium și venin, toate reprezintă unul și același strigăt.” (Ibidem) Și face un crochiu „Am scris 10 cărți: cinci în românește, cinci în franțuzește, de la prima până la ultima aceleași obsesii revin, dispar, apar din nou. La 20 de ani aveam în minte toate elementele ce aveau să ducă la Demiurg” (Ibidem p. 1293). Este vorba de cartea în franceză „Le mauvais Demiurge” , apărută în 1969.

            Până azi nu știu ca vreun teolog, fie el ortodox, ori de altă confesiune, în România, să fi scris o carte, un tratat despre relația lui Emil Cioran cu Dumnezeu, cu teologia. Doar Părintele Arhiepiscop Calinic Argeșanul are o culegere din textele religioase cioraniene cu titlul „Adevăratul Cioran”, pe care le adnotează cu mici comentarii. Cităm: „Cioran se plângea adesea că nu l-a întâlnit niciodată pe Dumnezeu în inima sa. Și ca să facă în ciudă contemporanilor săi stăruia să spună că dacă l-ar fi aflat pe Dumnezeu tot n-ar putea suporta să urmeze pe cei credincioși. El mărturisea că nu se sătura să citească despre putnici, dar se temea să se roage. Pentru aceia scria: „Căci m-aș teme să nu rânjesc când mă rog osândindu-mă astfel la focul iadului mai curând prin credință decât prin necredință” ... „Chinuit a mai fost bietul Cioran, aceasta se vede limpede din opera lui. Nu știm dacă a făcut experiențe în viață ca marii convertiți la Dumnezeu. Emil Cioran apropiindu-se prea mult de Pavel de pe drumul Damascului și-a pârlit sprâncenele, dar a scris: „Ah!– De-aș putea să adorm în Dumnezeu pentru a-mi muri mie.”(pagina 128).

            Și afirmă Părintele Calinic sub titlul mic „Genealogia lacrimilor”: „N-am nici o îndoială că Cioran a plâns mult când a fost treaz când era biruit de insomnii și chiar când se odihnea câte puțin . Drama disperării se ținea de el ca scaiul de oaie. El a învățat că nu se poate plânge decât în Dumnezeu și era pornit cu vehemență împotriva celor ce amestecă „Eul” cu Dumnezeu. Iată vorba prea puțini poeți cunosc Genealogia lacrimilor, că de ar cunoaște n-ar mai zice „Eu și Dumnezeu”. Nu că El ar fi izvorul lacrimilor, ochii lui sunt umeziți doar de răsuflarea muritorilor, iar noi nu puteam plânge decât în El. („Lacrimi și Sfinți”). Cât adevăr! Cioran a avut oare darul lacrimilor? Dar scria în Amurgul Gândurilor: „Nimeni nu poate ști dacă este necredincios sau nu!” ; „Îi plăcea să fie Cioran cu orice preț” – revelează Părintele Calinic. (Ibidem pagina 125)

            Îmi permit să fac și eu un mic comentariu. Nu cunosc un scriitor european care să vorbească atât de des despre Dumnezeu ca Emil Cioran. Sunt sigur că slujbele ortodoxe la care participa în Rășinari mai mult dus, decât de voie, ca fiu de preot, au rodit în sufletul și mintea lui, prin bogăția lor de gândire și limbă filocalică. Aceasta este una din cauzele bogăției limbajului pe care l-a folosit transpus și tradus în limba franceză. Este în deobște cunoscut în Occident faptul că teologia răsăriteană este expusă în textele de cult, liturgice și în textele culegerilor Filocaliei. Un amănunt de cronografie legat de vizita Părintelui Dumitru Stăniloae, la Emil Cioran acasă, în 1983. Părintele Stăniloae i-a dus în dar câteva exemplare din Filocalia. Emil Cioran s-a bucurat și a rostit ca un moto: „Filocalia este un monument capital în istoria limbii noastre, în același timp ce lecție de profunzime pentru un neam nefericit și ușuralnic! Din toate punctele de vedere o astfel de operă este chemată să joace un rol considerabil. Sunt nespus de mândru să vă cunosc de mai mult de o jumătate de veac.” (Florin Duțu; Viața Părintelui Dumitru Stăniloae, p. 75). Cuvinte repetate și într-o scrisoare trimisă din Paris în 1985 și publicată după Revoluție în România liberă din 25 mai 1991. Despre întâlnirea celor doi mari români amintește și fica Părintelui Stăniloae, Lidia (Împreună cu tatăl meu,Humanitas 2000, p. 293). Cităm: A răsfoit câteva pagini din Filocalia și a exclamat: „Doamne ce limbă curat românească! E o încântare ce plastic sună această limbă a ceasloavelor și a rugăciunilor! Ca zugrăveala de pe pereții bisericilor plină de culoare și de forță de expresie!” (p. 294). După cum spuneam ar fi necesară o introspecție asupra relației dintre limbajul cultic ortodox și scriitura lui Emil Cioran. Repet, să ne bucurăm că s-a născut un asemenea român ca Emil Cioran. Să ne bucurăm că a rămas creștin și ortodox până la plecarea lui la cer cu sufletul. În rest vă invit la o lectură cioraniană unde veți regăsi și gânduri mai pioase ale marelui nostru gânditor.

 

PREOT STREZA NICOLAE





comentarii
1 comentarii

Săracul om! A murit ca un necuvântător.
Un cititor
08.04.2021 11:24
Din aceeasi categorie
Staer

A.D.I. Eco Sibiu

Ghid informativ clienti EFSA

Tursib

Vacanta Eurotrip
info
EVENIMENT TV
Licitatie publica

accentmedia