Tribuna
PNL
... - duşmani câtă frunză şi iarbă!
Marius HALMAGHI
1039 vizualizari
... - duşmani câtă frunză şi iarbă!
- critica civilisaţiunii moderne - datorie a presei serioase şi independente?

Articolul „Şcoala de caractere” a apărut în revista literară săptămânală „SĂMĂNĂTORUL”, anul al VIII-lea, nr. 10 din 8 martie 1909; continuăm reproducerea: «O cultură superioară, cu drepturile pe cari le comportă, nu e decât pentru cei ce le merită, dacă e ca drepturile acestea să nu compromită întreaga cultură naţională. – O asemenea cultură nu se poate da decât sufletelor alese, minţilor cuprinzătoare, elementelor cari prin caracterul şi mintea lor dovedesc că pot şi vor să-şi asimileze în mod real o cultură mai distinsă. Numai într’o atmosferă prihiceşte puternică, întăritoare, priincioasă pot cei buni să devină şi mai buni. Alminteri ei însuşi cad la nivelul celor slabi de înger, ei însuşi se strică, cum se zice.

Ceea ce fireşte nu vrea să zică că nu ar fi putând deveni cu toţii azi-mâne licenţiaţi şi deci oameni „culţi” ... de „ştiinţă” ... Se pare că la această ştiinţă s’o fi gândind Rabelais când zicea căscience sans conscience n’est que ruyne de l’ame”. Va fi vorbit din experienţa propriei sale vieţi. Aurel C. Popovici».

Considerat cel mai imaginativ scriitor al Renaşterii, Rabelais a susţinut că Înţelepciunea nu poate intra într-o minte rea, iar ştiinţa fără conştiinţă este ruina sufletului”. În revista „Sămănătorul” pe lângă „Cugetări” apăreau şi „GLUME”. Publicăm rubrica din nr. 35 (30 august 1909), pentru contribuția la înţelegerea mai profundă, a filozofiei existenței umane:

«-Ce-i aia profesionist literar”, stăpîne? Întreabă o calfă pe croitorul X, care liferează costume cu plată postumă unui grup de tineri scriitori, toţi băieţi buni, dar cu doi bani - în trei pungi, de bogaţi ce sunt.

-Ce să fie? Ia nişte profesionişti în aşteptarea veşnică a produsului profesiunii lor!

*** Un mic custode al unei mari Academii spunea încântat la Cafeneaua Bulevard, prietenilor săi de literatură:

Bravo băieţi! Sunteţi chemaţi să îndepliniţi o reformă epocală în istoria statutelor societăţilor româneşti.

-Oare? Insistă unul, mai curios.

-Păi, veţi redacta cele mai literare statute, dacă veţi înjgheba societatea voastră.

-Dar dacă ea va rămânea numai pe hârtie?

-Ce-are a face? Statutele ei tot se vor tipări. Nu?

***Mare zarvă într’un cerc literar, pe chestia tinerilor şi bătrânilor în mişcarea literară. După ce să se socotească vârsta? După numărul de volume? După vârsta autorului? După lipsa lui de fecunditate? După numărul duşmanilor lui? După premiile încasate? După iluziile înmormântate? Ori după ce?

-Apoi, mai bine după cantitatea volumelor adăpostite la anticari, observă omul, care întruneşte sufragiile tuturora».

În revista „Sămănătorul”  anul IX, nr 23, din 6 iunie 1910,  apărea articolul lui Ioan Scurtu, cu titlul „NAŢIONALISM sau DEMOCRAŢIE - O critică a civilisaţiunii moderne, de Aurel C. Popovici”:

«Sub acest titlu, d. Aurel C. Popovici strânge, într’un volum, parte mare din articolele d-sale, publicate mai întâiu în revista „Semănătorului”, adăugându-le câteva inedite. Precum constată autorul însuşi, cartea d-sale cuprinde o critică a civilzaţiunii moderne, mai ales sub raportul politicei, al filosofiei religioase morale şi al răspândirii cnoştinţelor în tinerime şi în public. Dar problemele, extrem de interesante, pe care le tratează d. Aurel C. Popovici, se referă în chip special la viaţa noastră politică şi socială. Astfel, opera câştigă o îndoită importanţă pentru cărturarul român.

N’am citit nimic asupra cărţii d-lui Aurel C. Popovici, deşi ea s’a tipărit de aproape o lună; iar autorul are o seamă de admiratori fanatici şi duşmani câtă frunză şi iarbă ori mai bine zis ... câtă cerneală şi hârtie. Într’adevăr, nu apărea articol de a-l d-sale în „Semănătorul”, fără ca să provoace o avalanşe de polemice. În privinţa asta au rămas de pomină răspunsurile d-lui C. Stere, cel mai aprig adversar de idei al d-lui A.C. Popovici, pe care de groază, de sigur - l-a asemănat cu’n „vulcan în plină erupţiune”. Dar, poate că adversarii concepţiunilor, pe cât de originale, pe atât de puternice, ale d-lui Popovici, vor fi studiind cartea cu deamănuntul, vor fi „puricând-o”, ca să ne dea şi dânşii un volum de răspunsuri. Dacă ar fi aşa, n’ar fi rău de loc. Discuţiunile de idei, chiar şi cele mai violente, sunt de preferit tuturor sforilor şi cancanurilor personale. În orice caz, este caracteristic că nu s’a scris încă nimic despre cartea cea mai nouă a uneia din cele mai viguroase individualităţi în viaţa politică a neamului românesc de pretutindeni. Şi faptul se explică. D-l Aurel C. Popovici face parte din rasa restrânsă a marilor cugetători tăcuţi, inclus şi în sine, cari isbucnesc foarte rar, dar cu atât mai zguduitor, iar atuncea se face în jurul lor tăcerea ... uimirii. Se miră lumea, deprinsă cu zaharicale intelectuale ori literare, de unde se prăvălesc, fulgerile şi trăsnetele, furtunile şi şuvoaiele de argumente ale uriaşului ... nepopular. * În tăcere, în isolare de sihastru cu o abnegaţiune unică în felul ei, d. Popovici a meditat un sfert de veac asupra problemelor vitale ale civilizaţiei moderne, în legătură cu desvoltarea spiritului public la noi. Astăzi, când totul s’a închegat într’un sistem de granit, d-sa nici nu mai are răbdare să argumenteze, ci afirmă categoric. Dar numai simandicoşii ştiinţifici, numai Don Juanii cugetărei politice s’ar putea formaliza de această atitudine hotărâtă a omului care a închinat o viaţă întreagă cercetătorilor asupra vieţei obşteşti, asupra adevărului, de care nu face niciodată paradă. În Apus, oamenii de temperamentul şi de valoarea masivă a d-lui A.C. Popovici sunt primiţi cu tot respectul întregei lor personalităţi, până şi de aceia cari nu le admit felul de a vedea. Acolo există, ca o supremă cucerire a culturei sufleteşti, înţelegerea pentru marile individualităţi umane.

La noi, d. Popovici va fi însele şi respectat, cu opera sa abia pe încetul, pas cu pas, moment cu moment. Târziu de tot se va dumeri obştea cetitorilor, deprinşi cu clişeele moderne ale cugetărei politice, asupra întregului d-sale sistem.

Este, însă, o datorie a presei serioase şi independente, să ţină în curent publicul şi cu fenomenele neobicinuite ale vieţii intelectuale. Şi este o necesitate ca tocmai spiritele profund şi cinstit critice ale unui neam să găsească drum deschis către mintea celor mulţi, cari unul fiecare pot judeca mai drept, decât toţi împreună, în corul improvizat al aşa ziselor „opiniuni generale”. Ar fi de lămurit încă un lucru, înainte de-a discuta mai deaproape ideile d-lui Aurel C. Popovici.

Voi fi cu totul obiectiv, lăsând în această privinţă să ne vorbească autorul însuşi. Ceea ce ne va spune, sunt confesiunile preţioase ale unui om întreg, cugetător întreg, Român întreg. „Mai toţi adversarii mei m’au acuzat pentru stilul „violent” faţă de ei şi de amicii lor de idei. Iată ce am de răspuns: din juneţea mea, de acum douăzeci şi cinci de ani, asist, zi de zi, la o luptă crudă fără contenire, în contra credinţelor şi convingerilor mele celor mai scumpe, în contra tuturor idealurilor vieţii mele întregi: ale mele, precum şi ale altor 11 milioane 999.000 de Români şi de creştini ca mine. De zeci de ani suntem batjocoriţi, în fel şi chip pentru „superstiţiile” noastre: suntem proclamaţi „obscurantişti”, în politică „reacţionari” şi „retrograzi”. Ungurii ne numesc slugi ale Vienei, în România e vorba de „işlicari” şi de „strigoi” ai poporului.

Un profesor universitar, un zoolog, a îndrăznit să ne spună, acum doi ani, într’o revistă din Capitală, că a pomeni de Dumnezeu este semnul celei mai crase ignoranţe”».

(va urma)





comentarii
0 comentarii

Din aceeasi categorie
Forumul German

PSD Sibiu

Palatul Brukenthal Avrig

sevis

Q-House

Vacanta Eurotrip
info
publicare anunturi
Licitatie publica

accentmedia