Operele lui Erasmus au fost interzise - la Conciliul de la Trent (1545-1563) - setea de instruire a umaniştilor rămânând, din vremea renaşterii supravieţuind conceptul că «fără operele clasice totul ar fi fost „claustra sine armario quasi castrum sine armatorio” – „o mănăstire fără bibliotecă este ca un castel fără arsenal”»; ulterior, Thomas de Kemps a adăugat că o „mănăstire fără bibliotecă este ca o masă fără bucate, o grădină fără flori sau un local de bursă fără bani”. Promovând necesitatea însuşirii limbilor clasice, se zicea că „dacă vrei să înveţi gramatica, legile stilului, prozodia, filozofia, retorica, matematicile, artele, medicina, atunci studiază mai întîi limba elină”. În urmă cu cinci secole, în Ţările de Jos, Nicolaus Olahus era considerat un mentor unanim acceptat, relaţiile sale cu umaniştii batavi şi flamazi fiind întreţinute printr-o corespondenţă inedită cu peste 120 de personalităţi, între acestea amintind pe papa Clement al VII-lea, împăratul Carol Quintul, regi, principi, cardinali, diplomaţi, episcopi, etc. Era epoca luptei vestiţilor umanişti, de combatere a scolasticismului şi împrospătarea metodelor de învăţământ, redescoperindu-se civilizaţia antică şi caracterul ei profund „uman, universal şi etern”. Scrisorile lui Olahus se încadrau în categoria de „epistolae familiares” (epistole intime), la modă în acele vremuri, în care ziarul nu era inventat, iar nevoia oamenilor de a comunica (ştiri şi fapte mai importante) lua amploare. Se ştie că 611 scrisori (parţial publicate) au rămas de la Olahus (din 1684 în arhiva prinţului Esterhazy de la Kismárton), Arnold Ipolyi afirmând:

«Nu odată scrisorile lui Nicolaus Olahus demască intrigile politice şi diplomatice în legătură cu marile probleme la ordinea zilei. „Ele ne ajută să înţelegem evoluţia evenimentelor viitoare, aflate în pregătire, ca şi părerile şi ştirile în legătură cu aceste evenimente. Firele istoriei se deapănă şi se ţes aievea în faţa ochilor noştri, putînd lua astfel cunoştinţă de opiniile bărbaţilor care acţionează, de cauzele care i-au îndemnat să acţioneze. Întreaga lui corespondenţă este o interesantă sursă chiar şi în ce priveşte cunoaşterea istoriei culturale şi literare a epocii sale».

Reţinem o notă, la textul citat: „Familia Esterhazy descinde din Ursula Olahus, sora lui Nicolaus Olahus”. Dosarul corespondenţei umanistului Olahus, trebuie redescoperit, fiind important pentru istoria întregii comunităţi europene.

Cunoaşterea realităţii româneşti a veacului al XVI-lea, reprezintă o muncă relativ anevoioasă, cei pasionaţi de istorie putând să apeleze și la o sursă de informaţii prea puţin cunoscută: mărturiile călătorilor străini.

Să urmărim prezentarea lucrării „Călători străini despre ţările române”, îngrijită de Maria Holban (1968): «Această valoare de izvor a descrierillor lăsate de martorii oculari care s-au perindat prin ţările noastre le-a impus de timpuriu atenţiei istoricilor. Încă de la începuturile istoriografiei noastre moderne, unul dintre întemeietorii ei, Nicolae Bălcescu, nu uita să menţioneze, în importantul său „Cuvînt preliminatoriu pentru Dacia”, scrierile „făcute de deosebiţi călători în locurile noastre şi tipărite în mai multe limbi”. Curând după aceea începu şi reproducerea în periodicele istorice ale vremii sau în publicaţii de izvoare a unor relaţii de călătorie, astfel cum întâlnim în înseşi paginile „Magazinului” lui Bălcescu şi Laurian, în „Tesauru de monumente istorice pentru Romani” editat de Al. Papiu Ilarian, în „Archivu pentru filologie şi istorie” al lui T. Cipariu, în „Uricariul” lui Th. Codrescu sau în „Archiva istorică a României”, tipărită de B.P. Hasdeu.»

Prin descrierea călătoriei lui Pierre Lescalopier (1574) descoperim primele sale impresii păşind pe aceste meleaguri: «Această ţară, împreună cu Moldova şi cu cea mai mare parte din Transilvania, a fost populată de colonişti romani din timpul împăratului Traian; căpitanul lor se numea Flaccus, care a dat ţării acest nume nou de Flacchia, zisă prin alunecarea limbii, „Wlacchia”. Locuitorii acestei ţări se socotesc drept urmaşi adevăraţi ai romanilor şi-şi numesc limba lor „românească”, adică romană (n.a.: Ils nomment leur parler romanechte, c’est-ä-dire roumain); (...) Ei urăsc foarte tare pe papă şi biserica romană şi cinstesc pe voievodul lor ca pe Dumnezeu şi în toate acţiunile lor îl pun întotdeauna în frunte. Ei beau peste măsură: primul pahar este în sănătatea lui Dumnezeu, al doilea în sănătatea voievodului, al treilea în a sultanului, al patrulea în sănătatea tuturor bunilor creştini,/.../, între care nu ne cuprind şi pe noi, al cincilea îl beau pentru pace, iar al şaselea încep să-l închine pentru cei de faţă, cu mari ceremonii şi cu urări de mîntuire, sănătate, drum bun şi întoarcere bună, de împlinire a dorinţelor etc. Închinînd astfel, se scoală în picioare, ţinînd sus băutura, beau stînd drepţi şi te preţuiesc mult dacă faci ca ei. (...) Apoi am trecut muntele pomenit, (...) şi în vîrf am găsit prima strajă din Transilvania, într-un mic castel care nu are nici o uşă şi ei intră înăuntru cu o scară pe care o trag după ei. Acest castel se numeşte Bran, de unde am scoborît la „Neustadt”, sat de germani de origine saxonă; ungurii şi românii îl numesc Cristian. Acolo am găsit o biserică întocmai ca ale noastre şi intrând înăuntru am ascultat slujba lor de seară în limba latină care m-a bucurat, dar auzind la sfârşitul unui imn că se rugau: „şi nimiceşte tirania papistăşească şi turcească”, am înţeles că sunt luterani. Vitraliile şi pereţii zugrăviţi cu povestiri sfinte erau ca ale noastre şi preoţii erau îmbrăcaţi ca ai noştri. (...) M-am dus să dorm la Braşov (n.a. Brassowia), pe care saşii îl numesc Kronstadt. (...) Credeam că sosisem la Mantova, atît este de frumos oraşul, cu case pe dinafară, toate vospite în ulei, cu biserici frumoase, ziduri bune, pardoseală frumoasă, populaţie civilizată şi îndatoritoare». Să urmărim relatarea lui Lescalopier în drumul spre Sibiu, după ce a trecut prin Codlea şi Făgăraş. «În ultima zi am prînzit la Fofeldea, sat locuit de unguri, germani şi români, adică păstrînd graiul german şi român. Am dormit la Caşolţ (...). În această zi am trecut prin 12 sau 15 sate unde locuitorii vorbesc româneşte, fiind totuşi supuşi ai voievodului Transilvaniei. În prima zi a lunii iulie 1574 ne-am dus să prînzim la Sibiu (n.a. Hermestat - Hermannstadt), oraş mare şi frumos, cu casele zugrăvite pe dinafară, şi locuit numai de germani, care fac necontenit de strajă la porţi, deşi întreaga această ţară este în bună pace sub ocrotirea sultanului. Ungurii îl numesc Szeben, după numele rîului care trece pe acolo; (...) Ne-am plimbat toată ziua prin tot oraşul, ducîndu-ne la palatul unde se împarte dreptatea, pe la biserici, care sînt tot atît de frumoase ca ale noastre, dar sînt ale luteranilor, apoi pe sus pe zidurile oraşului şi în tot locul.» O notă semnalează că în corul bisericii parohiale a oraşului a fost înmormântat solul francez Leodegar de Montaignac, care a murit la Sibiu la 15 octombrie 1574, întorcându-se de la Constantinopol. În „Cronica Sibiului”, Emil Sigerus preciza că - înainte cu trei ani (la 1571) - „după moartea superintendentului Martin Hebler, sediul episcopal este mutat de la Sibiu la Biertan” şi că „se reconstruiesc turnurile pielarilor, pânzarilor şi ţesătorilor, puternic avariate de ultimul incendiu”. Acelaşi Sigerus consemna că - în 1577 - „Magistratul oraşului face cunoscut că fiecare enoriaş care lipseşte de la slujbele religioase va fi bătut în butuci (in die Fidel gespannt)”. (va urma)