EUROPA - în Evul Mediu - cucerea lumea şi impunea latina pe alte continente; astăzi ea nu mai este LATINĂ, în timp ce AMERICA LATINĂ păstrându-şi numele, încearcă să-şi salveze limbile indigene. În plin Ev Mediu s-a născut - la Sibiu (în 10 august 1493) - din "os de domn" din familia Drăculeştilor sau a Dăneştilor, românul Nicolae Valahul, care a rămas în istorie sub numele de Nicolaus Olahus. În Sibiu a învăţat limba tatălui, aici începând şi cunoaşterea limbii latine. Trimis la studii în Oradea a învăţat latina, elocinţa, poezia, muzica, astronomia şi religia, pentru ca la 17 ani să fie paj la curtea regelui Ludovic al II-lea al Ungariei. Pe rând, a fost secretar de episcop (în Pécs) şi secretar al familiei regale Ludovic şi Maria de Habsburg; după moartea regelui (în cunoscuta bătălie de la Mohács - din 1526), Nicolae a rămas ca secretar al reginei în peregrinările sale în Europa, cunoscând: Viena, Linz, Innsbruck şi Augsburg. S-a stabilit cu întreg anturajul reginei la Bruxelles, unde Carol Quintul i-a dat sorei sale Maria de Habsburg, funcţia de vice-regină a Ţărilor de Jos. Aici învaţă limba greacă şi începe o frumoasă corespondenţă cu marele savant umanist Erasmus din Rotterdam; cele 40 de scrisori au rămas mărturie incontestabilă privind relaţia dintre doi mari umanişti, care nu s-au întâlnit niciodată în viaţă şi au reuşit să se cunoască, purtându-şi un respect reciproc până la moarte. Se ştie că, la 9 octombrie 1530, Erasmus primea din partea lui Nicolaus daruri, care în acele vremuri erau considerate lucruri preţioase: o lingură şi furculiţă. Erasmus i-a mulţumit, răspunzându-i: "Lingura şi furculiţa ce mi-ai trimes - scrie el lui N. Olahus - mă vor face să-mi închipui de câteori cinez, că te am ca oaspe la masă". Dar ce-i mai demn de notat în această epistolă e că Erasmus socoate pe noul său prieten ca o "rara avis", ca pe unul din puţinii oameni ce pot fi sinceri şi credincioşi. Lucrarea lui St. Bezdechi "Nicolaus Olahus primul umanist de origine română" (Editura "Ram" Aninoasa Gorj, 1939) este printre puţinele lucrări ce prezintă viaţa şi opera marelui sibian.
Nicolaus Olahus a scris două lucrări de mare importanţă pentru acele timpuri: "Hungaria" şi "Attila", ambele de mare importanţă istorică, etnografică şi geografică. Dacă prima "se ocupă de Ungaria, din vremea sa, cât şi de Ardeal, şi de Ţările româneşti învecinate", a doua îl prezintă pe "ctitorul şi străbunul Ungurilor"; pe lângă aceste lucrări a scris şi un Chronicum, în care a consemnat evenimentele timpului său, începând cu încoronarea lui Matei Corvinul până la încoronarea lui Ferdinand". Când un învăţat belgian i-a spus că va duce dorul Ţărilor de Jos, el i-a răspuns tranşant: "Să se facă pace în Ungaria şi nu mă vor mai putea ţine aci pe loc nici frumoasele clopote ale bisericilor voastre, nici căminurile voastre, nici cuvintele măgulitoare ale femeilor voastre, nici libertatea, nici discuţia cu oamenii învăţaţi. Libertatea aceasta o voiu avea şi acasă, dacă mă voiu mulţumi cu puţin şi nu voiu umbla după glorie. Oameni savanţi voiu afla şi acolo, chiar dacă n'or fi aşa de mulţi ca aci, iar cărţi, şi tovărăşia acestora mă va delecta de parcă aş fi în mijlocul Italiei" (Codex. Epist. P.313, scrisoarea din 7.III.1533, adresată lui C. Schepper". Pregătindu-se pentru a fi numit episcop, Olahus îi scria unui corespondent: "Crezi că episcopii au parte de mai multă odihnă, şi pace decât acei ce nu sunt episcopi? Că mănâncă mai mult decât alţii? Îndatoririle episcopilor, dacă te gândeşti bine, nu se împacă cu odihna, cu plăcerea, cu trândăvia. (…) Dacă a avut ambiţie, a avut nu mândria de a o lua înaintea altora spre a-şi satisface un van orgoliu personal, ci de a se găsi în locul de unde ştia că poate da măsura forţelor sale, de unde putea fi mai de ajutor acelor pe care îi ştia că au nevoe de ajutorul lui şi pot fi ajutaţi de el." În 1543 Olahus e numit episcop de Zagreb, apoi de Eger (în 1548), ambele neputând să le ocupe, fiind indispensabil în funcţia de consilier la curtea regală. Abia în 1553 a fost numit arhiepiscop de Strigoniu şi primat al Ungariei, cea mai înaltă distincţie în ierarhia bisericii catolice, fiind asimilată funcţiei de "Şef al bisericii" şi mare om de stat. La data numirii, Nicolae Olahus avea vârsta de 60 de ani, fiind considerat "singurul om indicat să ţină piept Reformei a tot năvălitoare. Voinţa lui nestrămutată, dar nu fanatic, ci luminoasă şi umană, vasta lui experienţă, puterea lui de muncă excepţională, făceau din el omul providenţial chemat să salveze catolicismul în Ungaria.(…) Luteranismul - crede el - poate fi răpus prin doctrină, prin învăţătură, prin luminarea poporului ignorant şi aducerea lui la conştiinţa adevăratelor îndatoriri religioase. Era, deci, vorba de o renaştere la adevărata vieaţă religioasă în spiritul catolicismului purificat; aceasta socotea el că e cel mai bun mijloc pentru a combate Reforma (…) Ca un alt Ioan Gură de Aur, caută să stârpească abuzurile sau neregulile la care se dedau preoţii, după ce mai întâi, cu o râvnă vrednică de admirat, caută
să-i lumineze asupra îndatoririlor lor, chemându-i adesea la adunări şi sinoade unde le dădea tot felul de lămuriri şi îndrumări. Nu-i place de loc amestecul lor prea mare cu mirenii şi vieaţa lumească, nici traiul şi veştmintele lor adesea lumeşti. Îi obliga, deci, să-şi radă părul şi barba, să nu se însoare, şi să respecte toate îndatoririle impuse lor de legea şi tradiţia catolică. E dela sine înţeles că s'a izbit de o mare resistenţă, dar tenacitatea sa nu da înapoi de la nimic El avea o mare încredere în puterea rugăciunii pentru vieaţa credinciosului (…) El a adus în Ungaria pe iezuiţi, şi a restabilit piosul obicei de a se trage clopotele seara şi dimineaţa, în cinstea Fecioarei".
Chiar dacă, în 1548, a fost numit baron "el nu şi-a uitat niciun moment originea şi neamul său românesc, se poate vedea atât din porecla Olahus pe care o poartă cu mândrie atât el, cât şi din scrierile sale, şi mai ales din documentul prin care el e ridicat la rangul de baron al Imperiului". Azi, puţini cunosc cugetarea lui Cicero "Cibi condimentum esse fames" - "Foamea este condiment pentru orice mâncare", în Evul Mediu multe familii de români migrând pentru supravieţuirea economică. Familia tatălui lui Nicolaus Olahus a migrat pentru simpla supravieţuire şi "a trecut în Ardeal în timpul lui Ţepeş. (…) Ca pretendent posibil la tron, pentru a fi scăpat de urmărirea duşmanilor săi, va fi îndemnat să meargă în Ardeal.(…) El
s-a stabilit la Sibiu, reşedinţa de predilecţie a fugarilor munteni". În 2019 - Sibiul, capitala gastronomică, îşi întâmpină iluştrii oaspeţi cu statuia lui Nicolae Valahul (Nicolaus Olahus), opera sculptorilor Călin Baciu şi Septimiu Enghiş (1996), în faţa Bisericii Ursulinelor. Monumentul de piatră ar trebui să amintească tuturor vizitatorilor şi că "armonia dintre cetăţeni, este zidul oraşelor", Sibiul respectând - în noua epocă a migraţiilor - vechiul proverb latin: "Concordia civium murus urbium".
În Panteonul personalităţilor sibiene - încă neconstruit - trebuie înscrisă şi contribuţia celui mai mare umanist medieval român la cultura europeană, oraşele Sibiu şi Bruxelles fiind unite şi prin activitatea mentorului unanim acceptat - Nicolae Valahul - adevărat titan al erudiţiei, spiritului şi caracterului. Ştiaţi că în 2018 s-au sărbătorit printr-o expoziţie, la Chişinău, 525 ani de la naştere şi 450 ani de la moartea cărturarului, uns cardinal (în 1562) de Papa Pius al IV-lea?
În Sibiu s-au tras clopotele la Biserica Romano-Catolică?
(va urma)