Tribuna
Jidvei
Astra-Tribuna şi Marea Unire de la 1918
V.M.
1215 vizualizari
Astra-Tribuna şi Marea Unire de la 1918
motto: „Istoria noastră e un lung şir de martiri” (M.Eminescu)

Toată activitatea presei româneşti din partea a doua a secolului al XlX-lea, atâta câtă era (Telegraful Român şi Foişoara sa, Observatorul, Familia, Gazeta de Transilvania, Transilvană etc.) avea ca scop să lupte (prin cuvânt) pentru drepturile comunitare înscrise în Constituţia Austro- Ungară, dar nerespectată decât în literă, nu şi în fapt de către guvernul maghiar, pornit megaloman spre edificarea unei Ungarii Mari, pe seama naţionalităţilor nemaghiare (sârbi, slovaci, sloveni, croaţi, muntenegreni, germani) dintre care, majoritari erau românii, dar, cu toate acestea, din cauza numărului îngrijorător pentru unguri îndurau cele mai grele poveri sociale şi nedreptăţi juridice . Mai ales din aceste cauze românii priveau peste Carpaţi, de la Cuza încoace, cu mare nădejde eliberatoare ca la nişte fraţi de sânge, obiceiuri, credinţă şi obârşie istorică. Tocmai din pricina aceasta erau românii din Transilvania delăturaţi la drepturile constituţionale amintite, pentru că puneau în primejdie de moarte imperiul bicefal, prin dezaprobare.
Presa românească, însă, era divizată după grupările politice româneşti, în pasivă şi activă (şagunistă), lucru foarte pe placul guvernului maghiar, în primul rând. Apoi posibilităţile băneşti nu îngăduiau decât periodice ori săptămânale, ceea ce ducea la efecte minore în plan politic şi social pentru români. Se simţea, rău. lipsa unui cotidian transilvan combativ, fără concesii şi fără teamă în apărarea drepturilor cetăţeneşti româneşti, mai ales după ocuparea scaunului mitropolitan de un ierarh preasupus puterii politice maghiare.
Drumul arătat de ASTRA. în 1861 şi de presa susţinătoare era bun, dar erau necesari luptători cu arma scrisului vehement, lucid, fără compromisuri cu puterea austro-ungară.
Căderea lui Cuza în februarie 1866 descumpăneşte puterea de luptă a românilor din Ardeal, mai ales că era minată de divizarea unităţii lor. Detronarea Domnitorului român, vehement partizan al unirii tuturor românilor într-un singur stat român modern pe urmele Viteazului Mihai, aţâţa pofta maghiarilor de a pune în sfârşit mâna pe Transilvania cu ajutor imperial - Imperiul Austro-Ungar fiind în gravă criză de existenţă după ultimele războaie pierdute după 1859, astfel se pune la cale alipirea forţată, „cu orice preţ, a Transilvaniei la Ungaria. Prin natura sa agresivă Dualismul austro-ungar din 1867, ilegal şi peste voinţa românilor, instituia de fapt „o politică şi o istorie de fapte” (David Prodan) în raport cu drepturile istorice inalienabile ale românilor transilvăneni (vezi bibliografia copleşitoare pe această temă, începând cu marii istorici: Iorga, Pascu, Prodan etc. şi pe urma lor: Muşat Alex., Abrudan, Racoviţan, Mircea Păcurariu ş.a.).
Acestei prese şi acestei lupte de interes naţional major, întrucât Transilvania a fost, este şi va rămâne inima istorică a neamului românesc, „cu orice preţ” - se va alătura în aprilie 1884, cotidianul cu personalitatea cea mai puternică, TRIBUNA, între celelalte ziare şi reviste periodice.
Oricât de succint am dori să creionăm realitatea dură şi complexă a vremii aceleia, nu putem trece peste imaginea sa istorică relevată în scrisul câtorva înflăcăraţi istorici români, iubitori de adevăr plin de învăţăminte pentru noi, cei de azi şi pentru urmaşii noştri.
Astfel, provocând de fapt un proces de conştiinţă şi aspră mustrare celor în cauză pentru că, cel mai orb e cel ce nu vrea să vadă, iar cel mai surd, cel ce nu vrea să audă, istoricul David Prodan, în consideraţiile din cartea sa „Transilvania şi iar Transilvania”, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1992, îi invită pe experţii maghiari de azi, în materie de adevăr istoric, să redeschidă „cu noi istoria, cu bună credinţă şi nu cu ochii închişi, cu orgoliul, cu dispreţul suveran de care ne învrednicesc; coborâţi cu picioarele pe pământ, număraţi secolele de servitute, de muncă la care n-aţi participat, dar ne-aţi osândit; deschideţi inventarele latifundiilor, bilanţurile dărilor, a muncilor obşteşti pe sol, în subsol, la întreţinerea armatelor; sângele vărsat. Cercetaţi vestigiile acelei activităţi anonime care v-a îmbogăţit istoria, sărăcindu-ne pe noi, excluzându-ne de la parte; răzvrătindu-vă când vă contestam exclusivitatea, apetitul stăpânirii îndeplinite în virtutea cuceririi, adică a răpitului, a cotropirii. Cine v-a dat în stăpânire, în exclusivitate, acest pământ pe care l-aţi călcat în picioare? L-aţi adus cu voi de unde aţi venit?”pg.169-170 ş.a.
Recunoaşterea adevărului este virtutea celui demn de numele de om. De aceea istoricul David Prodan atrage atenţia celor în cauză, spre luare aminte: „Istoria, cultura cu care vă mândriţi voi, nu s-au clădit numai pe munca voastră, în ea, cel puţin două treimi e şi efortul nostru al tuturora”/id./ De fapt, din asemenea cauze, menţiona cu durere Eminescu într-un dialog junimist cu istoricul Gheoghe Pan: „Istoria noastră este un lung şir de martiri”.
    
                        ***

Edificat deplin şi copleşitor asupra istoriei românilor ardeleni, acad. Dimitrie Vatamaniuc leagă numele Domnului Cuza de soarta românilor transilvăneni, victime ale unui act aberant, în prefaţa la cartea sibianului V. Rusu, „Eminescu şi detronarea lui Cuza”, /Casa de Presă şi Editură Tribuna, Sibiu. 2003/: Eminescu era încredinţat că dacă Alexandru Ioan Cuza nu ar fi fost înlăturat de pe tron, guvernele de la Viena şi Budapesta nu puteau încheia pactul dualist din 1867, care aduce grave prejudicii poporului român” (ş.a.).
În aceeaşi idee, istoricul transilvan universitarul sibian Mihai Racoviţan, pe urmele interesului său în istoria naţională: „Transilvania –istorie şi dăinuire românească”, (Editura Sinus, Bucureşti. 1995) ne prezintă portretul moral al celor „care, din 1867 şi până în 1918 au practicat realmente acte de etnocid şi genocid cultural împotriva românilor transilvăneni, acte care au culminat, între anii 1940-1941 prin cea mai cruntă şi inumană acţiune de desfiinţare a naţiunii române din nord-estul Transilvaniei, smulsă României şi cedată Ungariei hortiste prin odiosul Diktat de la Viena. Aceştia „se cred îndreptăţiţi să debiteze afirmaţii mincinoase ducând în eroare opinia publică internaţională” (p.7, săvârşind un adevărat holocaust în judeţul Sălaj).
Ecoul internaţional al stării de fapt între 1867 şi 1918, nu după declaraţiile bombastice şi „rozoşine” ale guvernului maghiar, atinge şi indignează până şi Anglia - model de monarhie 'constituţională - prin luarea de poziţie a lordului Eduard Filzmanrice, fost ministru al Marii Britanii, citat de istoricul american Milton G. Lehrer, în volumul: „Ardealul - pământ românesc”/ „Ungurii duc o politică violentă şi oarbă/ ş.a./ faţă de naţionalităţile supuse Coroanei ungare, în special faţă de români ş.a., iar tineretul maghiar este educat în ură şovină sălbatică nimicitoare: unire sau moarte!” uitând situaţia incalificabilă sub aspect logic şi istoric în care se aflau capii maghiari la 1848 şi guvernul maghiar la 1867: revoluţionari şi luptători pentru independenţă şi libertate deplină faţă de Austria, dar tirani şi călăi faţă de naţionalităţile nemaghiare - 10 milioane faţă de 5 milioane maghiari - dar în special faţă de „schismaticii valahi", pe care, în numele urii politice (Ungaria lăsase pe seama celorlalţi) şi religioase catolice, îngâmfate, exclusiviste şi tiranice până la crime odioase, aveau misiunea, prin jurământul de candidat regal să-i spulbere ori să-i oblige să emigreze dincolo de Carpaţi, la fraţii lor de obiceiuri, limbă, istorie şi neam: „jur să-i aduc pe calea cea dreaptă pe schismaticii de valahi, cu vorba bună, iar de nu, prin ascuţişul sabiei!”ş.a., transformând Transilvania în ringul cel mai sângeros al Europei de est, de la 1054 - marea schismă creştină, ca o dovadă că religia nu ţine de cer, ci de oameni şi prejudecăţile lor politice şi religioase pe fond social economic.
Sigur că toţi cei din jurul nostru sunt balauri de himere spaţiale şi heghemonice tiranice. Acestora, strălucita minte a sălăjanului Simion Bărnuţiu le dă acest simplu răspuns bărbătesc: „Ascultaţi strănepoţi ai Românilor, ce trebuie să răspundeţi ungurilor şi saşilor: noi, până ce naţiunea româna nu va fi ridicată la acel rang politic de care au despuiat-o ungurii, saşii şi secuii – nu ne unim!” Proclamaţia către români, dată la 25 martie 1848, în Sibiu. Finalul Proclamaţiei încă frige: …să dezlegăm lanţurile milenare ale naţiunii române pentru ca să se ridice din pulbere şi să vieţuiască viaţă veşnică” /T.V. Păcăţianu - Cartea de aur, Sibiu, 1902, p.257.
*
Aceasta era misiunea pragmatică a cotidianului care urma să apară la Sibiu conform Programului de la Putna, 1870, prilejuit de aniversarea lui ştefan cel Mare, pus la cale de cei mai vrednici studenţi români, dar gândit şi scris de Eminescu, în calitate de secretar al comitetului pentru serbare şi împărtăşit de Slavici, ca preşedinte. Bine văzut de autorităţile austro-maghiare, ca filo-austriac – cotidian conform dorinţei patriotului Diamandy Manole, preşedintele Camerei de Comerţ Braşov, salvatorul financiar al serbării de la Putna, în calitate de preşedinte al Comitetului de întemeiere a TRIBUNEI şi a Institutului Tipografic sibian.

                    ***
În viziunea lui Bariţiu, intelectual de seamă între „intelighenţii” transilvani, românii simţeau demnitatea lor de om-cetăţean, prin urmare orice privilegiu (maghiar ori austriac / şi prerogative autocritice erau nesuferite”/ş.a./
În acest sens este revelatoare peste timp convingerea unui iobag ungur participant la Revoluţia din 1848: „….noi ţăranii, putem trăi fără grofi şi nemeşi, dar aceştia nu pot trăi fără noi”.
Dacă pentru un ungur aceste vorbe exprimă un adevăr suprem, pentru români, cu atât mai mult.
Ca popor eterogen, ungurii au transformat între 1867-1918 raportul etnic dintre întreg şi parte răsturnându-l în favoarea lor, întrucât rescripţiile imperiale ori guvernamentale erau falsificate la naţiune, dar corecte la religie, unde nu sufereau nici un amestec confesional, pentru că, după capul lor cel luminat de credinţă, Dumnezeu e ungur!
Cu trupul etnic sfărâmat, românii aveau să ducă lupte grele pe toate planurile cu himerele maghiare – visători de stepă, unde „Vântul zburleşte de pe crengi frunzele de salcâmi”/ Ady Endre/ dovadă că n-au urmă de codri de stejar, de a căror spaimă fug şi azi.
Trezirea în forţă a românilor „din somnul cel de moarte în care-l adânciră barbarii de tirani - trezirea la realitatea nemiloasă era şi misiunea TRIBUNEI, dar şi a unui drum de pace prin cuvânt.
Astfel „Lancea lui Horia” şi „sabia lui Iancu” se prefăceau în sabia cuvântului, a vorbei scrise cu talent şi responsabilitate civică, încât conflictele să nu se aprindă, ca „paiele uscate în care arunci cărbuni aprinşi”, ci să fie „opăcite” cu vorba bună şi înţeleaptă, printr-o politică plină de tact, nonviolentă şi neşovinistă ca forţa dreptului să câştige în faţa dreptului forţei. Întrucât, vorba lui Ştefan Ludwik Roth, paşoptistul sas: „Cine seamănă vânt, culege furtună!”
Astfel, din faptele tribunilor, din lupta lor contra tiraniei s-a născut în mintea jurnalistului – şagunist Ioan Bechniţiu, doctrinarul viitorului cotidian sibian – cuvântul TRIBUNA – „care înseamnă luptă” (Acad. Dimitrie Vatamaniuc în interviul pentru aniversarea a 120 de ani de tribunism, Bucureşti, 20 mai 2003).

                    ***
În ce priveşte limba, despre care Eminescu scria că „nu noi o stăpânim, ci ea ne stăpâneşte” - Tribuna va fi nevoită să-şi facă un program special de luptă pentru întâietatea limbii române în Transilvania - conform realităţii şi un program fonetic de combaterea curentului etimologist, susţinut de canonicii Blajului (Timotei Cipariu) cu o oarbă înverşunare, prin care riscau să nu ne mai putem înţelege, nici în sens, nici în vorbire, cu fraţii de dincolo de Carpaţi.
Astfel, românii stăruitori pe adevăr şi dreptate câştigă bătălia limbii naţionale unice în formă fonetică şi în exprimare scrisă. Cât priveşte deznaţionalizarea prin maghiarizare, viaţa a dat câştig de cauză românilor, încât s-ar putea porni o campanie de demaghiarizare a românilor (ceangăi şi alţii, vezi postul, obiceiurile şi religia) maghiarizaţi cu forţa.
Habsburgii încearcă germanizarea românilor, de la 1699 la 1867, iar ungurii, maghiarizarea şi a noastră şi a saşilor de la 1867 la 1918, însă, vorba lui Ştefan Ludwig Roth, în Piaţa Sibiului, în zilele de târg ca şi în Braşov ori aiurea, ungurul nu târguia săseşte, sasul nu târguia ungureşte, ci amândoi târguiau româneşte. Depunem mărturie aici, peste ani, frunzărind în copilărie această realitate.
„Nu văd nevoia de a impune o limbă oficială a ţării - zice învăţatul sas Ştefan Ludwig Roth - căci noi avem deja o limbă oficială. Nu este nici limba germană, nici cea maghiară, ci este limba română.”/ş.a./
După 950 de ani de asuprire maghiară şi săsească prin deposedarea tuturor drepturilor cetăţeneşti – românii carpatini au învins prin dârzenia firii, prin rezistenţă pasivă, prin credinţă în dreptatea şi drepturile lor, ca întâistătători pe aceste meleaguri – atât germanizarea, cât şi maghiarizarea limbii române.”
„Oricât ne-am suci şi ne-am învârti noi, naţiunile reprezentate în Dietă (unguri, saşi, secui, n.a.) nu putem schimba nimic. Aceasta e realitatea.”/ Paul Abrudan şi Mihai Racoviţan, în Documente istorice, Editura „ţara Noastră”, Bucureşti, 1991; Carol Gölner Sibiu, 1960.
Nici în ce priveşte Biserica şi credinţa, lucrurile nu stăteau mai bine. După săvârşirea actului dualist se încearcă înrobirea şt deznaţionalizarea şi pe această cale, oprimând şi învrăjbind cele două confesii creştine române: catolici şi greco-catolici. Aşa-zisa „autonomie catolică ungară”, după distrugerea autonomiei Transilvaniei, avea scop politic şi religios: „catolicizarea şi maghiarizarea credincioşilor români”, după cum rezultă din cercetările Decanului Facultăţii de Teologie, academician Mircea Păcurariu, profesor universitar doctor, Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu în cartea sa: Politica statului ungar faţă de Biserica românească din Transilvania în perioada Dualismului 1867-1918)”, Sibiu, 1986.

            ***
Prejudecăţile şi obtuzităţile politice maghiare, istorice şi culturale, educative şi bisericeşti cu care TRIBUNA sibiană va avea de luptat între 1884-1903, se văd clar şi trist dintr-o constatare amară a unui om politic maghiar, Ludovic Macsan, fost preşedinte al Partidului maghiar independent: „O teamă grozavă (de numărul românilor şi lupta lor pentru unire cu Regatul român,V.R.) ne împinge să săvârşim acţiuni în adevăr extravagante. Mă refer la tendinţa generală de maghiarizare. Ştim foarte bine că se neagă acest adevăr (ş.a.) Această dorinţă bolnăvicioasă trăieşte în noi şi constituie unul dintre elementele care stau la baza politicii noastre la naţionalităţi”/ Paul Abrudan şi Mihai Racoviţan, op. cit. p. 102/
În ce priveşte educaţia tineretului maghiar privind comportamentul faţă elevii şi tinerii nemaghiari, menţionăm prăpastia dintre omenia românească şi cea maghiară prin cuvintele celui mai mare poet modern maghiar, născut în Sălaj, Ady Endre, prieten cu Octavian Goga, căruia văduva lui Ady îi vinde castelul de la Ciucea: „Am învăţat de la cucernicul preot Palfy, că este patriotic să înjuri germanii, saşii, românii, slovacii”. Pe când Slavici îşi aduce aminte că mama sa îl învăţa să salute oamenii din Şiria în limba naţiei fiecaruia: „Gutten tag!”, „Ionnopot chivano!”, „Dobrâi utro!”.
„Dacă este aşa-zice poetul mai departe-eu declar solemn că nu sunt patriot. Eu stimez orice neam, limbă, religie, convingere şi drept extra et intra Hungarian.”
Pentru aceste sentimente şi idei morale, sălăjenii i-au aşezat bustul de o visare tristă, alături de prietenul Goga.

***
Din toate aceste fragmente de adevăr istoric şi politic, TRIBUNA sibiană îşi va face un program educativ, cultural şi politic, cu scopul armonizării raporturilor interumane dintre unguri şi românii subjugaţi în numele „civilizării”, despre care acţiune Eminescu are păreri usturătoare la adresa celor „civilizaţi”, „creştini doar cu chielea” - dovadă faptele lor contra românilor.
Sigur că ideea unirii depline a tuturor românilor, deşi amânată chiar de guvernul român din proaspătul Regat (1881) presaţi de puterile centrale (Germania, Austro-Ungaria şi Italia) unite în Tripla Alianţă, ce va fi prezentă în paginile noului cotidian, pentru că românii de dincolo de Carpaţi o susţineau încă din 1848 - conducătorii lor principali fiind de faţă chiar pe Câmpia libertăţii de la Blaj - va reveni sub pana ardeleanului Alexandru Papiu Ilarian, în 1860, în ”Memoriul” adresat Domnului Cuza, în care scria printre altele: „Idealul român este unirea tuturor românilor într-un singur corp politic”/ş.a./, vorbe scrise, zice universitarul sibian, istoric şi lingvist, prof. dr. Victor V. Grecu, în cartea sa „Revoluţia, Unirea, Independenţa în Transilvania, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1984, p. 109 - la o sută de ani de la naşterea TRIBUNEI –„pe un ton categoric şi mobilizator” - 20 de ani de lupte cu condeiul în slujba naţiunii române, în slujba Marii Uniri a tuturor românilor dintre Nistru-Tisa-Dunăre şi Marea Neagră.

Vasile RUSU

 





comentarii
0 comentarii

Din aceeasi categorie
Infinity Ink. Photography

Comunicat de presa

Vacanta Eurotrip
info
Publica anunturi
Licitatie publica

accentmedia