Tribuna
Fabrica Sevis
2021 Dosarele patrimoniului (LXXXV): putem noi evada din propria-ne fiinţă? - natura are oroare de imoralitate! - deznaţionalizarea a reuşit complect? - cancelarul, numit Valahul?
Marius HALMAGHI
1142 vizualizari
2021 Dosarele patrimoniului (LXXXV): putem noi evada din propria-ne fiinţă? - natura are oroare de imoralitate! - deznaţionalizarea a reuşit complect? - cancelarul, numit Valahul?

 

La cucerirea Transilvaniei de către maghiari, situaţia românilor s-a înrăutăţit treptat, ei nefiind acceptaţi în rândul nobilimii decât dacă treceau la catolicism. In evul mediu, multe familii de cneji au trecut în Moldova sau în Valahia, cei rămaşi având două variante: 1.Să nu îmbrăţişeze catolicismul, ajungând în rândul ţăranilor liberi, cu riscul să ajungă iobagi; 2. Să treacă la catolicism, aici găsind câteva mari familii ale aristocraţiei maghiare. În categoria celor care au rămas s-au înscris multe familii, inclusiv familia Huniazilor, Raţiu, familia Dragfi (descendentă din Dragoş al Moldovei), etc.

Continuăm prezentarea selectivă a discursului lui Sever Bocu, Un conte Teleki despre Transilvania şi români la 1848” din Sala Teatrului Naţional din Timişoara în 11 Aprilie 1943 (publicat în lucrarea Drumuri şi răscruci”):

«Nu ar avea nici un sens de a voi a face acum români din acei renegaţi cari şi-au lepădat legea şi limba, ca pe o haină învechită, uzată, înainte cu secole, rupând toate legăturile de sânge ce normal îl leagă pe om de părinţii şi fraţii lui. Rasa noastră era pe atunci ancorată exclusiv în ortodoxism, religie prigonită, nerecunoscută, până într’atât încât oricine părăsea porturile credinţei, intra prin acest simplu fapt, în cornul abundenţei, în folosirea avantagiilor materiale şi politice, dar naţionalitatea şi-o pierdea iremediabil, fie nobil, fie iobag. Deznaţionalizarea a reuşit complect, şi mulţi dintre dânşii au jucat chiar roluri predominante în istoria nouii naţii în care s’au contopit. Aceasta îi poate revendica integral şi cu tot dreptul, ei ne mai pretinzând pentru noi, pentru istoria noastră, decât un interes lateral, psihologic, moral, fizic, metafizic.

Dar o asemenea contopire, este ea imaginabilă, posibilă, biologic, moral? Putem noi evada din propria-ne fiinţă, pe care nu ne-am ales-o noi, ci ni-a dat-o cineva, părinţii, natura, Dumnezeu? Ca fapt da, ca consecinţe psihologice, morale, spiritual, chiar fizice, mai dificil. În tot momentul picătura de sânge atavică, o poate lua deasupra, face revoluţia ei, dezasimilarea, morală, chiar în exemplarele perfect asimilate. Morala Telekieştilor este cea dinastică, nu a naţionalităţii organice, ci a celei dirijate, acceptate. Telekieştii s’au făcut Unguri pentru obţinerea şi păstrarea privilegiilor de castă. Ei sunt feuzi şi în ei stă triumfătoare, tot timpul, morala feudală, hrăpăreaţă, sensuală, dominatoare.

Serii de Telekieşti trăiesc fericiţi în această ontologie materialistă, dar iată că vine unul în serie care nu o mai admite, nu o mai găseşte interesantă, unul care, mai desăvârşit constituit, mai în armonie cu legile firii, cu moralitatea, legea fundamentală a vieţii, căci în fond natura are oroare de imoralitate, ceeace-l face şi pe un raţionalist ca şi Kant - care cu toată critica raţiunei pure e un raţionalist, - să exclame: Nu mi-au impus decât două lucruri în viaţă: bolta înstelată deasupra mea şi legea morală din mine”!  … unul care să râvnească la alte adevăruri, la cele ultime, existenţiale, pe care le-au ignorat înaintaşii săi şi atunci catastrofa se produce, inevitabila, profunda, catastrofă telekiană. Omul nu e singur niciodată, se află în el forţe şi tare ale tuturor generaţiilor care l-au precedat. Cunoaştem antecedentele maghiare ale telekieştilor, nu le cunoaştem pe cele premaghiare. Cele maghiare ne-au dat inşi norocoşi: oameni politici şi şefi de stat oportunişti şi realişti, beneficiari şi profitori. Dar iată că apare unul generator de tragedie. Apare întâmplător, accidental, sau este unul care cu antene mai puternice sufleteşti prinde sensorial şi alte ecouri mai îndepărtate nu numai maghiare ci şi premaghiare, române, împotriva cărora se sbate, haotic, confuz. Un medic arăta că şi în boale luptăm contra lor alăturea de strămoşi şi cu ei, care au suferit înainte de noi şi că astfel secole de maladii freamătă în febra noastră.

Cauza sinuciderii lui Ladislau Teleki să fi fost deci un conflict rasial din el? Direct, desigur că nu. Indirect, însă, probabil. Ea pare a răsări din mistica sângelui, din un zbucium al conştiinţei, al subconştiinţei. Cum? El ajunge de mic în Franţa, unde făcuse liceul. Liceul în Franţa a fost totdeauna şcoală foarte serioasă. Teleki este un elev minunat. În contact însă cu cultura latină picătura de sânge valahă din el ajutată o va lua deasupra. Teleki, se reîntoarce în alt Teleki, transfigurat. Revoluţia îl va răpi cu ea, dar pe aripa picăturii de sânge el se va avânta deasupra prejudecăţilor maghiare, singur printre conaţionalii săi el va reacţiona altfel în faţa fenomenelor vieţii decât semenii săi. El va simţi, că în chestiuni fundamentale stă mai aproape de Români, cu care ajunge deasemenea în contact, la Paris, decât de Ungurii săi, cu care va ajunge la inevitabile conflicte de idei, de visiuni. Aceste conflicte residă profund în natura sa, plină de contradicţii spirituale, psihologice, morale. (...) Pănă la el o serie de telekieşti se remarcă în Istoria Maghiarilor. În deosebi, unul, Iosif Teleki, din veacul XVII, cancelar al principelui Apafi este stăpîn în epocă, poate figura cea mai importantă a Istoriei Transilvaniei. (...) Cserey în Istoria sa (Cserey Historiaja) îl arată pe Cancelarul Teleki ca o personalitate atât de covârşitoare încât pe lângă el principele nu era decât un figurant. Cât despre originea Telekieştilor, Cserey spune că la Curte Cancelarul nici nu era numit decât Valahul. Printre multele prolixităţi pe cari Cserey le aminteşte de la Curte, amintesc pe una concludentă, în legătură cu el. Chefurile se ţineau lanţ spune Cserey şi la acestea Apafi obişnuia a le striga convivilor: - „Să bem confraţi fără grije că ne veghează Valahul care nu bea”. Valahul într’adevăr veghia. Nu se mişca o frunză în Principat fără ştirea lui. Totul se făcea şi desfăcea prin el. Valahul îl desărcina pe Principe de orice griji, până mai pe urmă - spune tot Cserey - şi de cea a echilibrului său conjugal. Se va înscrie cu un act şi în Istoria Universală: el încorpora Ardealul Habsburgilor. Ca preţ pentru aceasta obţine titlul de „conte” pentru sine şi urmaşi. N’a fost prea lăudat pentru aceasta de Unguri. Teleki, după moartea lui Apafi, aspira la domnie. S’a instituit o Regenţă sub preşedinţia sa şi el poate şi reuşia dacă nu cădea la Törcs-Var în luptă cu Turcii. Tököli care i-a fost adversar şi rival i-a adus atunci cadavrul şi lovindu-l cu un baston i-a zis: „-de n’ai fi fost tu în Ardeal, chelule, n’ar fi căzut Ardealul subt Nemţi”. Nemţii erau Habsburgii cari erau o dinastie germană.

Al doilea Teleki de remarcabile proporţii este Samuel, bibliofilul, care a cheltuit averi pentru celebra sa bibliotecă din Târgu-Mureş ce ambiţiona să rivalizeze cu Corviniana, peste 40000 volume, ceeace era foarte mult pe atunci. Oportunist tipic, el este un instrument al lui Iosif II pentru politica sa de germanizare, considerat, în consecinţă, ca nepatriot de Unguri, dar în oarecari raporturi simpatice cu Istoria noastră, cu care ia un contact trecător. Iosif II după ce primeşte prin poştă Supplex Libellus Valachorum îl trimite lui Teleki care era preşedintele Cancelariei Aulice Transilvane şi-i cere avizul. Acesta – citez din Constantin C. Giurescu „Istoria Românilor” vol.III, partea I, p.410 – a recunoscut că Românii sunt locuitorii cei mai vechi ai Transilvaniei trimise petiţia la 18 Mai 1791 Staturilor din Ardeal cu recomandarea ca să asigure petiţionarilor beneficiile concivilităţei şi libertatea religioasă. Staturile, se ştie, respinseră cu indignare cererea». (va urma)





comentarii
0 comentarii

Din aceeasi categorie
A.D.I. Eco Sibiu

Festivalul 25 ore de teatru non-stop

Muzeul Astra

Guitar Meeting

Vacanta Eurotrip
info
EVENIMENT TV
Licitatie publica

accentmedia