Tribuna
Sevis
2021 - Anul Goga, anul tinerilor oţeliţi (XXIII): fiecare popor constituie un unicum pe lume? - genius loci şi poetul! - din sat omul îşi trage substanţa, puterea, libertatea?
Marius HALMAGHI
473 vizualizari
2021 - Anul Goga, anul tinerilor oţeliţi (XXIII): fiecare popor constituie un unicum pe lume? - genius loci şi poetul! - din sat omul îşi trage substanţa, puterea, libertatea?

Mi-am dorit mult să cunosc Crăciunelul de Sus, să văd biserica, cimitirul şi să descopăr dacă mai sunt rude ale lui Iosif Goga în sat. Câteva case au pe fronton numele vechilor proprietari, pe unele zărindu-se nume din familia Goga. Pe crucea monument (lângă biserică) se mai desluşesc numele Goga Ioan, Goga Gheorghe, Goga Vasile …. Pe nicio casă nu apare vreo placă memorială, nimic care să semnaleze că aici - nu demult - a copilărit Octavian Goga. Doream să descopăr acel „genius loci”, de care vorbea Mircea Goga în cap. „Spaţiul şi natura - elemente mesianice active în lirica lui Octavian Goga”: «„geniu vizând ridicarea din concretul imediat în universalul uman, din istoricitatea controlabilă în pancronism şi eternism”. Este relaţia dintre spaţiul fizic şi stilul sufletesc, determinând stilul naţional. Harul dumnezeiesc trece de la om la pământ, spune proverbul românesc: „omul sfinţeşte locul”, îndumnezeirea devenind o caracteristică menţinută prin comuniune (…). Spaţiul românesc e unicul loc al mântuirii neamului. Cel ce l-a părăsit devine purtătorul unei blestem (dezrădăcinarea, înstrăinarea, lipsa de har), sursă de nenorociri şi de neîmplinire. Aproape în orice creaţie populară sau cultă pământul românesc este un pământ-icoană, în faţa căruia românul se prosternează, spre a-şi salva sufletul. Un dat fundamental al spaţiului îl reprezintă orizontul ca element material al spaţiului dar şi ca transcendenţă. Spaţiul e văzut de către român ca loc (sat, vatra satului, uliţă, ogradă, grădină, casă, ogor, răscruce), ca orizont (în sens material, sau/şi spiritual - lumea de dincolo, tărâmul celălalt, natura spirituală deschizând un nou sistem de cunoaştere a celei materiale) şi din punct de vedere cosmic (orânduiala cosmică o impune pe cea terestră). Spaţiul locuit s-a imprimat în sinteza originală a fiinţei româneşti şi s-a menţinut prin alipirea de locul în care dăinuie de milenii sau invers, alipirea de locul în care dăinuie menţine sinteza originală a fiinţei româneşti. „Pământul acesta - spunea Liviu Rebreanu - nici nu poate produce decât numai români”. Însuţi cuvântul cult (“lat. collo, -ere, - ui, cultum) avea, în Renaştere, sensul de a face să zămilească pământul din afară dar şi pământul dinlăuntru. Puterile unui popor sunt hotărâte nu numai de aptitudinile sufleteşti şi biologice ci şi de mediul său de viaţă (respectiv teritoriul, condiţionând viaţa politică şi culturală). De aceea fiecare popor constituie un unicum pe lume. (…) Românul are o mentalitate ţărănească, în jurul căreia şi-a durat cultura şi civilizaţia. Spaţiul predilect la români este satul românesc tradiţional, centrul lumii, locul în care s-a născut veşnicia, cum spunea Lucian Blaga. În această idee regăsim credinţa în nemurire a dacilor. Din sat omul îşi trage substanţa, puterea, libertatea. Ruperea de el echivalează cu pierzarea. În această formulare se intersectează spaţiul cu timpul sau datele materiale (locul, în sens concret) şi potenţialul spiritual (loc bun, rodnic, pozitiv/ loc rău, nerodnic, aducător de ghinion/ loc ferit, respectiv biserica, grădina, mormântul). În credinţa poporului „Locul vine din duh”. Satul reprezintă un spaţiu concret: ogradă, uliţă, vatra satului, hotarul. În mentalitatea românului un loc de referinţă îl reprezintă casa şi curtea. Grădina este, (…), un loc ferit. Casa e însăşi materialitatea familiei, spaţială şi temporală îmbibată de un fond moral, un loc bun (dacă n-a fost blestemat sau dacă nu s-a comis o fărădelege, o crimă, în acel perimetru, caz în care ar fi devenit loc rău), datorită valorilor spirituale, morale, transmise de generaţiile anterioare. Mutarea este o rupere de trecutul moşilor şi strămoşilor. Preajma şi vecinătatea sunt alte două noţiuni cu care vehiculează mentalitatea românească asupra spaţiului, cu sens secundar temporal (în preajma sărbătorilor, a nunţii etc). Satul e situat şi angajat în natură. Omul poartă amprenta locului pe tot restul vieţii, fapt pentru care se şi face distincţia între localnic şi venetic (adică persoana venită din alte locuri şi considerată străină în locul de stabilire, cu consecinţe grave pentru ea, privită fiind cu neîncredere, ca aducătoare de ghinion etc.). În tot acest „univers al condiţionării” poezia lui Octavian Goga se constituie ca însăşi ideologie a poetului-luptător, cu menirea de a zgudui conştiinţele, de a le mobiliza şi de a le conduce pe câmpul de bătaie. Din calităţile ei de deşteptătoare şi de chemătoare la luptă decurg retorica, vitalitatea excepţională, mesianismul însuşi, relaţia dintre spaţiul fizic şi stilul sufletesc determinând stilul naţional».

Cutreierând satul am descoperit oameni minunaţi, care fără teamă de pandemie, au fost încântaţi să ne cunoască şi să ne prezinte realitatea dură a satului. Aşa i-am cunoscut pe Turcu Iacob (Crăciunelul de Sus nr. 53), Durca Ioan Dorel (nr. 51), Urian Anişcuţa (nr. 163) şi Turcu Maria (nr. 29). Povestea lor ne-a impresionat şi am dorit să ştiu dacă satul are o monografie, care să ne ajute să-i descifrăm trecutul. Plini de amabilitate mi-au pus la dispoziţie cele două micromonografii, autor fiind prof. Augustin Urian. Am reuşit să le răsfoiesc într-o ogradă şi să descopăr - chiar din prefaţă - că la elaborarea lor «Autorul are în vedere chiar mărturisirile autobiografice ale poetului Clăcaşilor: (...) „Poezia câmpenească, plângerile foştilor iobagi, nemulţumirea plugarilor şi truda clăcaşilor mi s-au furişat în suflet acolo la ţară, în satul de pe Târnave, cu oameni buni şi cu un vin bun, unde e o atmosferă de basme şi superstiţii şi serile de vară moi, calde, parfumate de busuioc şi lămâiţă”. Capitolul VI - „Octavian Goga şi Crăciunelul”-, începe cu un motto din poezia lui Octavian Goga „Fără ţară”: „Eu sunt un om fără de ţară,/ Un strop de foc purtat de vânt,/ Un rob răzleţ scăpat din fiară,/ Cel mai sărac de pe pământ./ Eu sunt un mag de legea nouă,/ Un biet nebun, orbit de-o stea,/ Ce-am rătăcit să v-aduc vouă/ Poveştile din ţara mea./ Eu sunt o lacrimă târzie/ Din plânsul unei mii de ani,/ Sunt visul care reînvie/ La vetrele celor orfani./ Sunt o mustrare călătoare/ De pe tărâmuri fără glas/ Şi dintr-o lume care moare/ Sunt strigătul ce-a mai rămas./ Eu sunt oftatul care plânge/ Acolo-n satul meu din deal,/ Sunt ţipătul muiat în sânge/ Al văduvelor din Ardeal./ Sunt solul dragostei şi-al urii/ Un visător de biruinţi,/ Ce port blesteme-n cerul gurii,/ Drept moştenire din părinţi./ Eu m-am desprins dintre morminte,/ Din cripte umede şi reci,/ De unde-aducerile-aminte/ Ţin straje unui gând de veci./ Şi cu fiorul care poartă/ Pe cei încrezători în fraţi,/ V-am plâns la fiecare poartă/ Durerea morţilor uitaţi./(...) Şi printre voi îmi duc povara/ Stropit de râs şi de noroi,/ Căci vai de cine-şi pierde ţara/ Ca să şi-o ceară de la voi”. Reproducem din lucrarea cu care gazdele noastre se mândresc: «Vraja pe care o răspândeau aceste meleaguri l-a impresionat de foarte timpuriu pe Octavian Goga. Multă vreme l-a urmărit pretutindeni, pănă au ieşit la iveală nişte perle ale stihurilor sale măiestre. Eroii din poeziile Plugarii, Noi, Clăcaşii sunt de fapt crăciunenii, oamenii vremurilor din acest sat. Horia Teculescu (...) spunea că: „Octavian Goga n-a fost doar poetul vates al unei provincii, n-a exprimat în scrisul său ca un oarecare cronicar liric, doar problemele trecătoare ale clipei istorice, ci a surprins în oglinda clipei structura psihică a poporului din care făcea parte, a concentrat în ea un îndelungat trecut istoric şi a tăiat din unghiul momentului respectiv, cu manifestare de lumină, o cale către viitor”. Acelaşi Horea Teculescu scrie într-un extras din revista Ţara Bârsei de la Braşov, în 1938: „Geneza Clăcaşilor trebuie căutată aici, pe delniţele din marginea Crăciunelului, după mărturisirea făcută mie când am străbătut împreună Crăciunelu. Era amintirea unei bătrâne, care la clacă, topită de arşiţă, trecând pe lângă un izvor, a încercat să-şi potolească setea, iar şomiartăul (administratorul) a lovit-o cu biciul». (va urma)





comentarii
0 comentarii

Din aceeasi categorie
O istorie ragasita

sibiu-turism

Staer

A.D.I. Eco Sibiu

Anunturi Tribuna

EVENIMENT TV

Comunicat_de_Presa_benef-finali-2 - finalizare

comunicat-incheiere-proiect-dabo

Vacanta Eurotrip
info
PORTAL MEDICAL
Licitatie publica

accentmedia